Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Siena - mai mult decât o culoare


Andreea Sepi

13.06.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Să mai ziceţi că nu există coincidenţe fericite. Într-un weekend lung de Înălţare (varianta bavareză), compania soţului meu i-a oferit şansa să testeze o maşină pe o distanţă de minimum 1.000 de kilometri. Iar eu visasem mereu să ajung în Toscana.

Zis şi făcut. Ne-am împachetat cele mai acătării ţoale, să se asorteze cu BMW-ul seria 5 full-option negru (incredibil cum te schimbă averea obţinută peste noapte!) - ceea ce n-a durat prea mult, întrucât nu posedăm decât un număr extrem de limitat de ţoale acătării - am făcut în grabă o rezervare pe Internet, am azvârlit pătuţul de voiaj, pliat, în portbagajul maşinii şi duşi am fost!

Strălucita bucată de inginerie nemţească aluneca gentil prin Pasul Brenner, se unduia silenţios pe serpentine, ne mângâia spinările şi coatele cu tapiţeriile sale din piele fină, bej, afundându-se tot mai adânc în Italia cea mai întâi caldă, apoi fierbinte şi în cele din urmă încinsă. Simţeam cum creşte intensitatea luminii, cum ne pătrunde soarele cu tot mai mulţi lucşi prin parbrizul pe care computerul proiecta datele de bord... ce mai, un deliciu. Niciunde, nici un ambuteiaj. Pluteam neted către destinaţie ca pe o pernă de aer, ca într-o confortabilă pufoşenie....

... desigur, asta dacă nu luaţi în calcul zbieretele continue ale fiică-mii, neobişnuită pe-atunci să meargă atâta amar de drum cu maşina, legată în spate în chingile scaunului pentru copii. Şi dacă mai faceţi abstracţie şi de faptul că prinţesa a reuşit să-mi stoarcă toată ciocolata dintr-un croissant în poală, pe singurii mei pantaloni - cum vă ziceam - acătării. Altfel, idila e deplină.

Ne-am oprit la o benzinărie în munţi să-i cumpărăm fiului nostru un covrig şi să-l trimitem la toaletă, iar eu, coborând dintr-un BMW seria 5 full-option negru, arătam de parcă tocmai scăpasem lipsa mare pe mine.

Taman în momentul în care mă pregăteam să-mi smulg fiecare firişor de păr din cap, iar sângele-mi urcase până în albul ochilor, se materializează - cum altfel - din neant o tanti în vârstă, toată zâmbet şi zen, pe jumătate căinându-mă, pe jumătate mustrându-mă (nu, de fapt, era 75% mustrare şi cel mult 25% empatie) cu un convenţional "Ah, haideţi, că nu-i aşa de grav...!" Aţi observat vreodată cum se iţesc bătrânele astea din senin şi, fără niciun context, întotdeauna ştiu mai bine? N-a lipsit mult să i-o împrumut pe fiică-mea pentru tot restul călătoriei, doar aşa, ca să văd cum i se dezghină calmul după ore petrecute sub ofensiva neîntreruptă a 90 de decibeli.... Dar divaghez.

După Florenţa, drumurile au devenit mai denivelate, iar când am trecut de Siena ruralul ne înghiţise deja cu totul, încât rolul meu de copilot devenise crucial: să mă zgâiesc la fiecare colţ după vreun indicator către hotel. Ştiam că locul nostru de cazare se află lângă un spa, dar nici prin gând nu ne trecea că el este spa-ul cu pricina. Un conac de vânătoare şi fostă mănăstire din secolul XIV, care la un moment dat, în prelunga-i existenţă, găzduise chiar şi un Papă! Ba chiar mai notoriu, adăpostise calul Papei! La capătul unui drum de pământ cu chiparoşi aliniaţi în poziţie de drepţi (prezentaţi arm!) de-a stânga şi de-a dreapta! Pierdut printre curburile tainice ale dealurilor toscane şi-nconjurat de vaste domenii rustice!

Pe scurt, aţi priceput: genul acela de loc nasol rău, unde, de o parte şi de alta a panglicii tot mai înguste de asfalt se derulează pajişti unduitoare de-un verde crud, picurat cu maci ca sângele tânăr. Ferme mari, cu case împrăştiate ici-colo pe pante, ghemuite tăcut printre pâlcuri de măslini, livezi de piersici şi grădini familiale luxuriante. Crescute din pământul acela. Salcâmi şi tufe de soc, trandafiri căţărători şi irişi explodaţi în floare. Vă imaginaţi.

Apoi, ce să mai zic de clădirea în sine unde urma să înnoptăm. Două etaje de cărămidă veche şi brută - în culoarea aceea atât de tipică Sienei încât apare ca substantiv comun pe acuarele - cu o intrare aristocratică şi porţi vechi, din lemn, ca de fortăreaţă. Statui pe holuri. Blazoane pe pereţi. Muşcate în ghivece. Fântâni vechi, încoronate cu fier forjat. Piscină, o curte interioară cu gazon şi şezlonguri pe sub duzi ori cireşi. În fostele grajduri, o saună. A, da, şi să nu uităm terenul de tenis din spate - din spatele fostei capele. Totul la circa 100 €/noapte, într-un apartament de 2 camere şi 40 mp, inclusiv mic-dejun continental. Acesta este San Lorenzo a Linari, de pe lângă San Rocco i Filli, în inima Toscanei.


Personal, am primit pontul legat de împrejurimile Sienei de la anumiţi prieteni cu înclinaţii artistice. Iar mie nu-mi rămâne decât să confirm. Oraşul vechi din Siena e o bijuterie arhitectonică şi cromatică, ciorchini de clădiri arămii, de culoarea ceramicii coapte, ridicate una peste şi în jurul celeilalte ca într-o compoziţie muzicală ori culinară în straturi de virtuozitate crescândă, o comoară cocoţată pe un deal de unde, dincolo de metereze, se deschide ochiului un cer sclipitor de albastru şi un peisaj de film romantic.
Domul din Siena este construit din marmură albă, roz pal şi neagră, cu o boltă a navei ce îţi aduce aminte de cerul întunecat al nopţii stropit cu stele aurii, în vreme ce podelele deapănă uluitoare istorii în intarsia. Îngustele, răsucitele străduţe ale Sienei suie şi coboară într-un dedal derutant, iar fiecare cartier îşi onorează încă flamura, blazonul şi sfântul protector proprii. Însă cireaşa de pe acest delicios tort o constituie nici mai mult nici mai puţin decât uluitoarea şi atipica Piazza del Campo, acel larg amfiteatru, uşor înclinat, unde, prin faţa turnului pe care cu greu îl prind întreg în fotografie, diversele contrade mai desfăşoară şi astăzi competiţiile lor tradiţionale cu cai.


Pentru masa de prânz am nimerit la Bagoga, un beci pe via della Galluzzo, recomandat de Routard şi care deţine cu mândrie o întreagă serie de premii culinare. Pe bună dreptate. Dacă vreţi să aveţi surpriza unei supe servite pe farfurie plată, comandaţi vechea specialitate toscană Ribolitta. O minunată şi foarte gustoasă combinaţie de legume şi pâine care vă va sătura cât aţi zice peşte. Pentru înviorare, încercaţi o salată mixtă locală, cu cele mai bune roşii proaspete (rămase probabil din greşeală pe dinafara Grădinii Edenului), combinaţi-o cu mistreţul în sos de ceapă, rozmarin şi vin roşu, iar dacă aveţi tupeu, completaţi totul cu un tiramisu de casă. Alternativ, puteţi savura, ca mine, o îngheţată adevărată în Piazza. Ah, bucuriile simple ale vieţii!


Dar cel mai important, nu vă grăbiţi. Permiteţi-i Sienei să vă umple, să se decanteze în sufletele voastre. Încercaţi-o din nou într-o seară senină şi curată, pentru un contrast mai bun şi ceruri mai albastre în fotografii. Oraşul e mic, însă - cu istoria sa densă, cu bătrâna-i universitate şi tinerii săi studenţi, cu criptele, muzeele şi abrupturile sale încă nesufocate complet de turişti, vă arată mult mai multă Italie autentică decât mai marea şi mai faimoasa sa vecină.

Florenţa ni s-a părut gălăgioasă, mai murdară, aglomerată şi lipsită de tandreţe, prea mare ca să putem naviga decent prin ploaie cu un cărucior de copil pe denivelata piatră cubică. Nicio toaletă funcţională în parcare, un trafic care s-ar încadra cu brio în cele mai sadice cercuri ale infernului lui Dante şi mase opace de oameni în jurul marilor piese de arhitectură ce par supradimensionate pentru pieţele care le găzduiesc. Asta ca să nu mai aduc vorba de hoardele de vânzători ambulanţi ce-ţi bagă sub nas o multitudine inimaginabilă de nimicuri kitsch-oase produse în China / Bangladesh / India / sub soare. Prea mult bazar oriental. Alegeţi Siena.


Acolo am fost de faţă când tineri în pelerine purpurii îşi declamau cântecele de război în Piazza del Campo, pardosită cu terracotta; ne-am întins şi noi la soare printre studenţi americani lipsiţi de griji şi printre grupuri de elevi italieni aflaţi în excursie cu şcoala, ce tocmai învăţau despre Il Palio sau despre ciuma care, în secolul XIV, a ucis mai mult de jumătate din populaţia oraşului. Am ciulit şi noi urechile. Cursa locală de cai, considerată una dintre cele mai dure din lume, a devenit oficială în 1310, stabilindu-i-se ca dată de desfăşurare 16 august, în cinstea Adormirii Maicii Domnului. În 1656 i s-a adăugat Il Palio delle Contrade, ce are loc în fiecare an pe 2 iulie. Domul din Siena are elemente de stil roman, gotic şi florentin, şi adăposteşte minunate lucrări de Michelangelo, Donatello, Bregno, Pisano, Pinturicchio, etc. Spre norocul nostru, n-am prins cozi. Şi ceramica locală e spectaculoasă.

Dacă vă mai rămâne timp, vizitaţi şi împrejurimile. Preferabil cu bicicleta sau motocicleta, dacă puteţi. Şoselele sunt periculos de înguste, dar arşiţa uşor apăsătoare a unui început de după-amiază, parfumul de salcâm plutind ca un nor invizibil prin atmosferă, viile, dealurile, sătucele şi conacele izolate care arată exact aşa cum te-ai aştepta de la Toscana vor recompensa efortul pe deplin. Şi ţineţi minte, nu vă aflaţi deloc departe de Chianti sau Montepulciano, cu vinurile lor îmbietoare. Până şi micile taverne de prin sate vor avea, probabil, un vin al casei care se potriveşte delicios cu mâncarea. Rugaţi-i să vă recomande unul.


 
O destinaţie atrăgătoare e şi Castello Spaltena, de lângă Gaiole in Chianti. Inspiraţi adânc pe gazonul întins, ce pare migălit cu forfecuţa şi coboară blând pentru a face loc viilor. Luaţi prânzul pe terasa de lângă piscină şi simţiţi-vă, pentru o oră, asemenea unor monarhi. Doar voi, alţi câţiva clienţi discreţi şi vântul care adie. Sau aruncaţi o privire în interiorul elegantului lor magazin de ceramică produsă şi pictată manual. Puteţi achiziţiona un set de vase unice, o sticlă de vin, sau vă puteţi doar clăti ochii cu stil şi bun gust!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer