Tăcere după Orlando

Eram hotărâtă să scriu ceva diafan, de iubire, în sfârşit după atâta timp, iubirea era de fapt subiectul principal al rubricii mele, am început această rubrică cu ideea să scriu ceva gen Sex and the City dar în scurt timp mi-am dat seama că de fapt genul era filmul iar eu mânuiesc cuvinte, nu multe, o pagină de obicei şi atunci în mod logic devine imposibil să fac ceva similar. Articolele mele de la început seamănă mai mult cu capitolele unui roman şi exact asta nu voiam, să scriu aici un roman în foileton, mă gândeam cum să fac să schimb, ce subiecte să găsesc, când, din nefericire, au hotărât alţii pentru mine schimbarea.

În 13 noiembrie 2015, nu mult după ce debutase rubrica, a început o serie de tragedii care au făcut subiectul meu principal, derizoriu şi m-au obligat să mă cobor în această realitate cu mitraliere în săli de spectacol, tineri arşi în cluburi, bombe în aeroporturi sau stadioane, mi-era frică pentru EURO 2016 dar tragedia a lovit acum Statele Unite, în Orlando, unde au murit 49 de oameni împuşcaţi într-un club.

Dar seria această infinit de tragică a început, de fapt, odată cu atacurile de la Charlie Hebdo care au lăsat fără cuvinte o lume întreagă, îmi aduc aminte manifestaţia care s-a ţinut la Paris, preşedinţi şi miniştri din ţările europene şi SUA au mărşăluit pe bulevardele Parisului alături de oameni de cultură, de populaţia Parisului ieşită toată, parcă, din letargia în care de obicei trăim.

La CNN sau BBC, posturile de ştiri la care mă uit, zile în şir au fost ecouri, discuţii, reluări, au fost prezentate victimele pentru că întreaga lume era într-o stare de şoc.

Veţi spune că exagerez dar, la ceva mai mult de un an după Charlie Hebdo, am avut senzaţia că moartea a 49 de persoane şi rănirea a altor peste 50 a fost doar un fapt divers. Am avut un weekend fără televizor dar luni când am deschis CNN nu am găsit nimic despre Orlando, din contră un Trump cât se poate de inflamat folosea prilejul ca să îşi reverse ura, mimând compasiune faţă de comunitatea gay din care făceau parte majoritatea morţilor. M-am uitat îngrozită la el, dezolată de lungimea mesajului lui şi de lipsa oricăror alte comentarii şi m-am întrebat: oare începem să ne obişnuim cu teroarea, tragedia, sfâşierea ca să nu zic sfârşitul normalităţii în care trăim? Am trecut oare de la o prezentare îndurerată a evenimentelor la folosirea deliberată a acestor tragedii în scopuri publicitare?

Ok, e vorba despre SUA unde tot omul are dreptul la o armă şi unde tragediile de acest gen sunt, din păcate, prea dese, dar în ziua de azi societatea noastră nu mai este divizată, trăim într-o comunitate globală în care suntem afectaţi cu toţii de evenimente şi tocmai de aceea mi se pare că aceste drame devin obişnuitul, cotidianul lumii în care trăim. Şi este atât de periculos, atât de pervers, pentru că ne dăm pe nesimţite securitatea, liniştea şi până la urmă pacea în care trăim pe o stare anormală de acceptare a crimei în masă şi transformăm drama în informaţie de pagina a doua. Nu mai suntem chiar atât de îndureraţi - parcă la Paris au fost mai multe victime, vom spune nonşalant trecând pe alt canal, mai adu un bol de popcorn pentru că instalaţi în faţa televizoarelor aşteptăm alte evenimente care ne vor zgudui puţin, din ce în ce mai puţin.

Suntem făcuţi să ne obişnuim cu binele foarte uşor dar dacă alunecarea spre rău este suficient de lentă ne obişnuim şi cu răul, putem ajunge chiar la o schimbare totală de model, fără să ne dăm seama, există atâtea precedente.

De aceea vă invit să ne gândim la cei 49 de morţi şi 50 de răniţi la fel de îndureraţi cum am fost după Paris, Bucureşti sau Bruxelles.

Sau nu am dreptate deloc, cum spunea Victor aseară, sunt o idealistă prostuţă, americanii doar fac pe nebunii cu dreptul la WC al transsexualilor, de fapt este vorba despre un club de gay şi de asta nu se discută mai mult. Dar el este cinic aşa că adevărul poate fi undeva la mijloc.