nu vreau să uit vreodată că lumea e un joc

alergăm după fluturi albaştri
printre flori mov cărnoase ieşind din asfalt, etajate castele construite pe tulpini prea subţiri,
inimi de un roşu întunecat pulsând în trupurile noastre aeriene, aruncând voaluri roz peste braţe, gât, feţe
adesea florile se înalţă foarte sus
formând poduri pe care urcăm săltând unul după altul,
copii în cămăşi lungi albe aţintesc spre noi oglinzi îndreptate spre soare,
lansează baloane de cleştar şi rubin, cu litere frânte de foc scriu pe tăbliţe veniţi pe aici! le ţin ridicate arătându-ne drumul
ne aşteaptă în faţa porţilor înzăpezite
deschise

am asediat oraşele norilor
ne jucăm de-a arcaşii, ne batem cu spade printre zidurile lor ridicându-se în faţa noastră, surpându-se peste noi, dezvelindu-ne asemeni statuilor, statui mici albe care au tăcut pentru a nu fi găsite şi fug ţipând prin alt labirint,
câte o pisică albă cu ochi de safir ne e călăuză, o urmăm pe străzile înguste pavate cu marmură, coborâm scări vegheate de lei nemişcaţi aurii, sărim mai multe trepte deodată spre lacuri albastre adâncindu-se sub cascade de raze
cai înspumaţi iviţi din senin ne poartă călări pe şei argintate, ne duc la un cais care ţine zarea, ramurile violet scuturând fructe coapte
caii norilor trebuie să mănânce caise de lumină

ne dăm pe tobogan, lunecând pe flori îngheţate albastre
iute, mai iute
trenul colorat plin de chiote s-a oprit

întâmplător am fost în urma ta

te ţin de mijloc, îmi aşez capul pe umărul tău, picioarele noastre aliniate în iarbă
sunt mai înaltă, pieptul meu rotund lipit de spatele tău
tu eşti mai larg, mai puternic
între mătăsurile imense legănându-se ameţitoare, trepidând ca nişte prinzătoare de vise
timpul nu se mai ţese în acelaşi fir cu spaţiul său, timpul saltă peste mai multe trepte, odată cu noi, căluţi poftitori de caise şi raze
timpul ne învârteşte în caruselul lui alb, ne face prizonieri în globurile de cristal ale viitorului

ne ridicăm înalţi şi subţiri
faţă în faţă
nu mai avem chipurile cunoscute, sunt chipuri mature
toboganul, cercurile, furtunile înspumate au dispărut

nu vreau să uit vreodată că lumea este un joc

pupilele mele sunt mingi albastre în plase de aur
tot mai clare între voalurile pământurilor calme tivite cu lumini
acolo în mingea albastră în care te priveşti lumina se întunecă spre roşu, obiectele lumii se estompează, mulţimile, zgomotele lor dispar
suntem doar noi doi pe planeta telurică
mă înclin puţin, pletele îmi cad într-o parte şi planeta se înclină cu mine, se roteşte în jurul meu

îmi aşezi pe piept coliere de stele
te depărtezi privindu-mă, tot mai impunător ca un întuneric
ploi de sclipiri, inoxidabile raze îmi scaldă faţa schimbând-o mereu
îndrăgitele zâmbete îndrăgitele chipuri
le văd în tine, o multitudine de oglinzi

acceptăm să fim
tată negru al întunericului binefăcător, mamă solară
din mâinile noastre unite, din degetele terminate cu prisme de cristal aruncând curcubeie, din căuşurile lor adânci pline de lichide lumini
rotitoare
vor ieşi alte mâini răsucindu-se întinzându-se să culeagă sori
aleluia
din pupilele noastre ca nişte mingi rostogolindu-se unele către altele se vor naşte alte pupile oglindind stele
la fiecare îmbrăţişare, între noi, din trupurile noastre, va tresări un trup transparent în care va pulsa o floare roşie
săruturile noastre ca rubine născute de foc vor naşte buze roşii în formă de stele
guri risipite la picioarele noastre vor spune şoapte largi în ecouri
la fiecare cuvânt se va naşte o poveste a căutării, a eroicelor încercări, a regăsirii, a victoriei

nu vreau să uit vreodată că te iubesc

iată, pe treptele casei încălzite de soare în dreptul obloanelor de lemn cu vopsea scorojită verde ne aşteaptă o mulţime de copii, în haine viu colorate, picioarele mici, pline, strânse în sandale, un pisoi adăpostit între ei
ţinându-şi castelele, păpuşile, ochii lor rotunzi ca nişte mingi de cristal oprite în cercuri de iarbă

în jurul nostru clipele se rotesc
firele verzi ale timpului se ţes rotund, trec prin acelaşi punct de mai multe ori ţinându-ne legaţi de imaginile noastre fericite
cât mai mult

aşteaptă să-i strângem pe toţi, arătându-ne dinţii ştirbi
îndrăgitele zâmbete îndrăgitele chipuri o mulţime de eu o mulţime de tu

ne aşteaptă să-i ridicăm în braţe, din buzunare le vor cădea creioane rupte, bucăţi de cretă, caise
să-i aşezăm la masa cu vase de metal din care se ridică aburi, să-i aşezăm în culcuşurile albastre, pe perne de nori împrospătate de adieri să doarmă
până vor mai trece vipiile verii

când se vor trezi vom înălţa zmeiele, ne vom da pe curcubeu, ne vom da în leagăn
până la înserare
e un timp lung