Eu plec!

Fiul meu care-a plecat la grădiniţă dimineaţa
s-a întors acasă bărbat de 35 de ani.
Ai întârziat, i-am spus.
Mda, răspunse el cu voce groasă de bărbat
privind drăgăstos ceasul cu cuc.

Ce-ai făcut până la ora asta, a întrebat soţia mea.
Ei, a surâs el cu acel zâmbet al lui şi ne-a spus
Că e însurat de trei ani şi lucrează ca inginer spaţial,
şi-a rezumat viaţa cum făceam eu odată.
Hei, nu cumva a şi albit puţin!

Mi s-a părut ciudat, fiul meu să-mi toarne sake în ceaşcă
el de aceeaşi vârstă cu mine - i-am murmurat "mulţumesc, de ajuns".
Soţia ne privea pe amândoi, comparând faţa mea cu a lui, a lui cu a mea
şi el a-nceput să ne spună cum va fi planeta peste 30 de ani,
ceea ce pe noi ne-a umplut de uimire şi oroare.

Cum aţi supravieţuit într-o lume atât de groaznică!
Dezastrul mediului, explozia populaţiei, armament nuclear, rasism, terorism.
Problemele, desigur, se văd încă de-acum în faşă,
iar acest aici, acum a şi devenit trecutul irevocabil pentru fiul meu şi familia lui în viitor,
oricât de confuz pare,
e clar că al lor e scenariul cazului cel mai grav.

Ce-ar fi dacă mama şi eu am încerca de-acum înainte să schimbăm toate astea?
Nu prea sunt sigur, tată, ce s-a făcut e bun făcut.
Soţia mea l-a prins de mânecă şi l-a rugat, într-un mod straniu, teatral,
să rămână acasă.
Eu înţeleg ce vrea el să spună, ar însemna să te împotriveşti destinului.

E vina noastră
şi totuşi fiul meu n-a scos un cuvânt de reproş.
Oare pentru că eu nu mai fac parte din lumea lui?
Am o vagă curiozitate,
dar ce importanţă are de fapt cum este.

"Nu vă faceţi griji pentru noi. Dac-avem noroc câştigăm loteria şi emigrăm pe lună"
Ţinând o mână în şold, la spate,
cu mâna cealaltă, mi-a strâns mâna, pe soţie a sărutat-o
pe obraz, ca un străin din Vest.
În urma lui căzu întunericul miezului de noapte
pe când ne spunea,
eu plec, cu vocea unui copil de cinci ani.

(în perioada 1 aprilie 2016 - 30 octombrie 2016, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)