Euro 2016 - Mocăiţii

- Pe ăla nu-l mai chem să facă treaba la noi. E prea mocăit.
- Ce-i aia mocăit, mamaie?
- Moale, mă! Moale şi, aşa, nu-l interesează!

Nu era departe de DEX bunică-mea:
"Eu înţeleg că n-au valoare. Da' măcar să fi avut atitudine! Să fi vrut să câştige, să fi muşcat din albanezii aia!". Cam asta gândesc suporterii de duminică încoace. Aparent, justă evaluare. Până la urmă, parcă-parcă Sadiku & co au tras mai tare ca ai noştri. Şi-au dorit mai mult victoria, cum se zice în limbajul de rumeguş al domeniului. La senzaţie a contribuit şi numărul semnificativ mai mare de suporteri albanezi din tribune. Paranteză: nu vi se pare, totuşi, un subiect asupra căruia merită meditat diferenţa numerică între suporterii albanezi şi cei români? Până la urmă, ambele ţări sunt cam la fel de depărtate de Franţa, iar, în ce priveşte emigraţia, importanta minoritate albaneză din vecina Elveţie nu cred că poate explica singură ecartul.

Revenind la evaluarea fanilor români asupra favoriţilor, poate că ar fi bine să ne întrebăm ce înţelegem prin adjectivul valoros. Ce e acela un bun profesionist într-un domeniu? Cum ajunge cineva la performanţă în meseria lui? Îndrăznesc să spun că, atunci când vorbim de fotbal, de pildă, judecata populară spune că valoare înseamnă, cel mai adesea, tehnică individuală, dacă e vorba de atacant, şi forţă fizică, dacă ne uităm spre fundaşi. Dacă la asta se adaugă oarecare inteligenţă / isteţime în joc, gata, am obţinut jucătorul valoros. Se admite, desigur, că există o grămadă de fotbalişti fără tehnică, fără forţă şi fără inteligenţă, dar acestora li se cere măcar inimă, pipotă, "să alerge, domnule, să îşi scuipe plămânii". Mi-e teamă că operăm cu o definiţie depăşită şi că asta ne aduce neplăceri nu doar când evaluăm, greşit, capacitatea şi posibilităţile echipei naţionale de fotbal.

După evaluarea mea, jucătorii lui Iordănescu au tras cât au putut ei de tare în toate cele trei meciuri de la Euro. Mi-ar fi greu să arăt cu degetul şi să spun "cutare a dovedit lipsa de voinţă". Cred că ne iluzionăm masiv dacă ne închipuim că lipsa de dorinţă a stat la baza rezultatelor obţinute şi că, dacă ar fi vrut cu adevărat, jucătorii ar fi rupt norii şi plasele porţilor adverse. În acesta judecată, se developează un oarecare complex de superioritate conform căruia "mamă, mamă, ce tari suntem noi, de n-am avea o problemă de mobilizare sau de organizare, pe toţi i-am dovedi!". În plus, se cultivă ideea că valoarea e o chestiune intrinsecă, pe care o ai sau nu o ai, pe care e imposibil s-o cultivi, s-o dezvolţi, s-o perfecţionezi. Valoare egal talent şi "p-ăsta ţi-l dă sau nu Dumnezeu".

Cum stau lucrurile cu Stancu & co? Da, n-au, cu puţine excepţii, brumă de talent. Da, n-au, cu încă mai puţine excepţii, valoare. Mai exact, valoarea celor mai mulţi dintre ei e sub-mediocră, ceva între notele 4 şi 5. Nu, nu e adevărat că nu au dat tot ce au putut, inclusiv în meciul cu Albania, că n-au avut pipotă sau inimă. Având în vedere nivelul lor valoric, au avut voinţă aproape de cotele maxime. Se poate aşa ceva? Se poate ca voinţa să fie direct proporţională cu valoarea? Parcă eram obişnuiţi să spunem că orice om poate visa orice, dar doar cei valoroşi pot obţine acel orice. După cum se vede, iarăşi ne izbim de ideea că valoarea e ceva ce n-are legătură cu voinţa.

De fapt, o citire ceva mai lucidă a realităţii ne spune că lucrurile stau puţin altfel. Talentul nativ e un element vital, care poate face diferenţa în momente vitale. De la el până la valoare e însă cale lungă. Acea cale e străbătută de un fotbalist atunci când adaugă peste bobul de talent o excepţională pregătire fizică, o foarte bună înţelegere a propriului organism (a felului în care el răspunde la diverse tipuri de efort) şi a metodelor prin care i se pot expanda limitele, o capacitate ridicată de auto-control şi de auto-disciplinare, o puternică şi constantă capacitate de auto-evaluare coroborată cu o ridicată încredere în propriile puteri, o abilitate peste medie de auto-motivare şi, în fine, abilitatea de a asculta sfaturile şi comentariile critice şi de a învaţă din propriile greşeli şi victorii. Bonus: team-spirit-ul!

Toate aceste ingrediente sunt inter-dependente. De pildă, o bună înţelegere a propriului organism evită, adesea, accidentările, crescând calitatea pregătirii fizice. Justa capacitate de auto-evaluare măreşte încrederea în sine ce, rândul ei, urcă nivelul auto-motivării. Şi aşa mai departe. Abia din melanjul acestor ingrediente inter-dependente se poate naşte un sportiv de valoare înaltă, ceva între notele 8 şi 9 (pentru 10, e nevoie de talentul pe care uneori îl numim geniu). Abia un astfel de sportiv îşi poate dori mereu, în oricare joc şi în oricare moment al jocului, victoria, aşa cum îşi doreşte tribuna. Celorlalţi, lipsurile la categoriile enunţate mai sus le vor diminua, în timp, şi înălţimea obiectivelor.

Dacă luăm în considerare această tablă de materii a conceptului de valoare şi ne uităm la jucătorii echipei naţionale, vom avea o explicaţie ceva mai complexă a ce înseamnă lipsa lor de valoare şi vom înţelege mai bine ceea ce, în mod eronat, am perceput noi, de pe tuşă, ca fiind lipsă de dorinţă. Când o pregătire fizică individuală precară se suprapune peste o proastă înţelegere a propriului organism, apar accidentările. Când golul încasat de la Giroud pe o ieşire greşită a portarului nu e disecat şi înţeles, el se repetă şi aduce înfrângerea în faţă Albaniei. Când efortul fizic prelungit (vezi meciul cu Franţa) nu se lasă cu câştigarea vreunui punct, el sapă la capitolul încredere în sine şi auto-motivare. Acelaşi efect e obţinut când începutul bun cu Albania e scurt-circuitat de golul lui Sadiku. Şi aşa mai departe. În general, când fiecare din ingredientele valorii e de găsit în cantităţi modeste, e suficientă o perturbaţie cât de mică pentru ca întreg sistemul să intre în stare de avarie.

Gândiţi-vă la jucătorii României ca la o trupă de elevi ce a chiulit mai tot anul de la ore, aproape că n-a deschis manualul ori caietul de exerciţii şi care acum se prezintă la examen. Ce credeţi că îşi pot dori ei (apropo de "n-au valoare, da' măcar să aibă inimă")? Să ia 5-ul, desigur. Adică, să nu se facă de râs cu Franţa (bifat!), egal cu Elveţia (bifat!) şi victorie cu Albania. De ce n-a venit ea? Pentru că, asemenea unui elev ce aproape că habar n-are materia (vezi halul în care se prezintă "tricolorii" la capitolele ce definesc conceptul de valoare), e suficientă o pală de vânt potrivnic (gol luat alandala de Tătăruşanu, ofsaid aiurea la Torje în faza de gol, bară Andone) pentru ca trecerea examenului să fie compromisă şi elevii să devină ceea ce fotbaliştii noştri sunt, de fapt: nişte mocăiţi pe care aproape nimeni (vezi echipele de club la care evoluează) nu-i cheamă la treabă.

Prezentul arată rău. Viitorul apropiat, asemenea. Şansa pentru un viitor pe termen mediu sau lung schimbat în bine e înţelegerea şi cultivarea ingredientelor ce formează valoarea. În fotbal, în sport, în general.