A murit Nana. De asta îţi scriu, simt nevoia să te văd, nu ştiu dacă mai e posibil şi nu e vorba de program, ştii bine... Aş vrea să stăm amândoi la "Fausto", să bem vin la carafă şi să îţi povestesc despre ea.
Nana te-a iubit, uneori aveam impresia că dacă ar fi avut cu câţiva ani mai puţin, nu mulţi, te-ar fi cucerit pentru ea. Niciodată nu o văzusem atât de femeie ca atunci când erai în preajma ei. Era un joc evident, dar jocurile Nanei erau mereu pe muchie de cuţit, ştia ce încredere nelimitată aveam în ea şi atunci în modul ei unic mi-a spus ia-l, merită, acest bărbat merită să îl iubeşti, ia-l repede până nu îmi vine mie vreo idee! Şi nu ştiu zău dacă în dormitorul ei uriaş ea nu s-a gândit la tine altfel, cu ochii aceia flămânzi care îmi zâmbeau din atâtea portrete de pe pereţi, de Nana ca rivală mi-ar fi fost cu adevărat frică pentru că ea stăpânea.
Nana. Mi-aduc aminte, în copilărie, când soseau dimineaţa lădiţele cu fructe, se apropia de masa mare din bucătărie şi în picioare, fără un cuvânt sau o privire pentru mine, se apuca să mănânce. Doamne, mânca cu atâta pasiune că simţeam că leşin de poftă. Mă repezeam cu disperare spre lădiţe de frică să nu le mănânce pe toate. Odată, crescusem, aveam poate 18 ani, i-am spus în glumă poate cu un mic reproş secret, că întotdeauna mânca fructele singură, fără să mă cheme. Nana a zâmbit, câte zâmbete avea, a zâmbit aşa cum zâmbeşte o precupeaţă în piaţă când îţi vinde azi, roşiile cu preţul de ieri, şi mi-a spus că până aproape de cinci ani nimeni nu reuşise să mă facă să mănânc un fruct şi atunci ea a inventat tertipul acela... care a funcţionat. Dar, vezi, eu o privisem mâncând de atâtea ori şi ştiam cu intuiţia copilului că Nana nu juca un rol pentru mine, plăcerea aceea era adevărată, eu doream să simt plăcerea ei şi nu fructele de pe masă. Atâţia oameni în jurul meu mâncau pere sau căpşuni, Nana m-a învăţat să le mănânc cu pasiune, m-a învăţat plăcerea, m-a învăţat să transform clipe banale în momente triumfale, să privesc lumea cu culorile mele nu ca să mă mint ci ca să mă îmbogăţesc.
Într-o duminică seara ne întorceam de la ea, eram obosiţi, petrecusem toată ziua în grădina Nanei şi totuşi când am ieşit din gara Montparnasse amândoi am ştiut că nu vom merge acasă.
Cu o seară înainte ascultasem până târziu jazz, în timp ce ea ne povestea despre cei pe care îi auzise cântând şi parcă salonul uriaş, puţin rece chiar şi în zilele de caniculă, vara, s-a aprins de amintirile ei, oameni care aproape nu îţi venea să crezi că existaseră aievea şi pe care Nana îi cunoscuse. Lumina era stinsă dar ne zăream fiindcă afară răsărise luna, atmosferă stranie, ireală, muzica şi glasul ei, frumosul ei glas... "eram cu... cu un prieten, pictor, ascultam aceeaşi muzică pe care o ascultăm acum, pe o scenă mică prin Montparnasse şi deodată cântăreţii au făcut o pauză, toţi şi-au pus instrumentele jos şi au dispărut, scena era în penumbră dar printr-o întâmplare o boare de lumină cădea pe contrabasul culcat, sprijinit pe muchie, atunci am avut o viziune neaşteptată care m-a lovit mai profund decât muzica pe care o ascultasem, instrumentele, făcute să se transforme în sunete, pentru mine au devenit altceva, contrabasul culcat, sclipind pal în culoarea acea îmbătătoare de lemn nobil, complet abandonat, părea o femeie care doarme iar celelalte instrumente ascuţite, treze, strălucitoare îi vegheau micul somn ca nişte cavaleri curajoşi dar inutili.
Fără să vorbim între noi am căutat un loc unde se cânta jazz, amândoi ne-am aşezat înfriguraţi şi nu ne-am liniştit decât când a început muzica, ne-am lăsat înecaţi în baia aceea sonoră ca în apele unei mări, auzeam clar contrabasul care în seara aceea domina sau aşa mi se părea, sunete profunde la limita auzului pe care le receptam în plexul solar, acolo vibrau şi se răspândeau în mine, cântăreţii au luat o pauză, îmi venea aproape să o caut pe Nana în sală, atât de vie fusese povestea ei, am revenit însă la realitate, Nana era undeva departe... apoi am văzut contrabasul odihnindu-se leneş, plin de ameţitoare curbe, în lumina difuză textura caldă a lemnului a devenit pielea brunie a Nanei, Nana dormind cu mâna întinsă sub cap exact aşa cum era în tabloul din dormitorul ei, îmbrăcată în sute de fire, Nana dormind înconjurată de cavaleri în armuri neaşteptate care imitau instrumentele strălucitoare, apărând cu suliţele lor inutile visul femeii adormite... Am zâmbit amândoi, ştiam cu ce pictor fusese Nana în acea noapte...