Avea o grădină

M-am întrebat mereu de ce m-a lăsat în grădina lui. Era secretul păzit cu străşnicie, locul în care evada când voia să fie singur şi totuşi, pe neaşteptate, într-o înserare care părea ca oricare alta, m-a condus pe drumul de ţară prăfuit şi desfundat spre locul acela pe care îl ştiam doar al lui. Puţin cam prea hotărât, poate ca să îşi mascheze nehotărârea, chiar violent ca să nu se răzgândească a dat una dintre porţile grele de lemn la o parte şi mi-a făcut loc să intru, a rămas cu mâna pe clanţă, mâna lui părea un semn care să îmi arate direcţia deşi nu era nevoie pentru că dincolo de porţi s-au deschis grădinile potrivite unei Semiramide moderne, în jeanşi şi bascheţi, dar cu nimic mai puţin minunate decât ale surorii babiloniene. A fost atât de puternică senzaţia de rupere de realitate încât am făcut un pas înapoi, mi-era frică de atâta frumuseţe. Probabil mai văzuse o asemenea reacţie pentru că a zâmbit şi m-a luat de după umeri. A închis în urma noastră poarta, mă ţinea strâns lângă el dar frica nu m-a părăsit, dacă era paradisul, oricât de minunat, ajunsesem prea repede acolo...


Era bărbatul cel mai misterios din viaţa mea, cel mai puţin prezent, real, credeam că sunt pentru el doar o gară pasageră în care nu se va opri, aşteptam cu tristeţe dar şi resemnare ca el să dispară dar, în loc, el dorea să calc în grădină, să păşesc pe aleile sălbăticite printre florile pe care le îngrijea într-o splendidă dezordine, sfere din metal, scaune vechi, mobilier de fier forjat din alt secol, toate erau acolo, răspândite în neorânduială, părea că le dăduse florilor mână liberă să îşi aranjeze decorul care înflorea pe alocuri decrepit în splendoarea revărsată a petalelor care înnobilau cu culorile lor dezlănţuite fiecare tristeţe sau rugină.

- Ce are să se întâmple cu grădina ta când vei pleca? - l-am întrebat într-o seară în care mirosurile din jur ne ascultau atente şoaptele amplificate de noapte, florile aşteptau înfrigurate, ca un vânt, răspunsul lui.
- Vor veni alţi stăpâni - a spus simplu şi florile s-au liniştit.

Avea o grădină în care uneori dispărea zile dar nu am sperat vreodată că m-ar primi. Acceptasem plecările lui pentru că şi eu am o grădină secretă, numai că a mea nu este terestră, colorată, ci mult mai greu de arătat şi pe urmă, ca să spun adevărul, nu m-aş fi gândit vreodată să îi deschid poarta spre ea.


El, ascunsul, necunoscutul, avea o grădină reală, el care trăia în alte sfere se odihnea între florile pământului pe care le îngrijea ca pe copiii lui, eu trăind clipele pământului aveam o grădină interioară pe care niciodată nu am deschis-o spre cineva.
- Acum mă vei lăsa în grădina ta? - m-a întrebat, după un timp şi a zâmbit.