O vînătoare la nivel înalt

La zece paşi de liziera pădurii, sub un umbrar împletit din crengi se adăposteau tăcuţi doi bărbaţi în haine de vînătoare. Stăteau ghemuiţi, fără să se mişte încît de la depărtare i-ai fi putut confunda cu o buturugă sau cu o tufă uscată. Razele stinghere pătrundeau prin frunzişul colorat în galben, arămiu şi ruginiu încălzindu-le feţele încordate de aşteptare. Deodată frunzele foşniră, se auzi un ţivlit scurt, un sunet ascuţit între ţipăt şi fluierat, iar din tufăriş se înălţă pocnind puternic din aripi un trup întunecat. Pasărea se făcu nevăzută în cîteva secunde şi-atunci, Ion Truică, "nea Ţîţu", cum îi ziceau toţi, lăsă în jos ţeava carabinei mormăind:
- Era prea aproape, dacă trăgeam îl loveam în piept şi mîncam friptură cu alice!

Tovarăşul său, un bărbat tînăr, chelios, îmbrăcat într-o vestă din pînză groasă, kaki, cu motive de camuflaj, nu-l contrazise. Îndreptă şi el ţeava armei spre pămînt şi întrebă precaut:
- Mai stăm? Într-o oră se lasă seara şi fără copoi n-avem şanse să se ridice altul!
- Acu, ce să zic? Ai şi dumneata dreptate, spuse celălalt lovindu-şi tolba cu palma, ne mulţumim cu iepurele şi mergem acasă să-l punem la baiţ în vin!

Trecură de lizieră mergînd încet, la pas, cu puştile în bandulieră, peste cîmpul gloduros, pînă ajunseră la automobilul de teren parcat lîngă drum. Cheliosul se urcă la volan şi porni motorul, apoi puse o întrebare care i se puse lui Ţîţu de nenumărate ori de-a lungul anilor.
- Ai participat la multe goane, dar spune-mi, care a fost cea mai grozavă dintre toate?
- Cea mai cea? Au fost multe, n-aş putea să aleg dintre toate... dar îmi amintesc de una la nivel înalt, cum se zicea acum douăzeci de ani, la care a participat însuşi Iosip Broz Tito, dacă ai auzit de el!

Scoase din tolbă o ploscă de aluminiu, îi deşurubă dopul şi trase o duşcă lungă. Şterse apoi gîtul recipientului cu mîneca şi i-l întinse cheliosului dar acesta îl refuză şi continuă:
- Am aflat eu că Tito era mare vînător dar n-am ştiut că a fost chiar aici, la noi, să vîneze!
- Chiar aici, la noi, a fost! întări Ţîţu şi mai luă un gît de rachiu.

Eu eram pe vremea aia brigadier la ocolul silvic, mă ştia toată lumea, pînă-n comitetul central, şi mi se dusese vestea pînă la Bucureşti că-s meseriaş, nu las nimic la voia întîmplării. Tito a venit cam pe vremea asta, la sfîrşitul lui octombrie să vîneze fazani, că-n Yugoslavia nu-s puzderie ca la noi... a venit, bineînţeles, la invitaţia lu' nea Nicu, că altfel nu venea neinvitat... dar stai să vezi cum a s-a întîmplat toată tărăşenia. Numai ce mă trezesc într-o dimineaţă, că nici nu mă spălasem încă pe ochi, cu Dacia neagră a primului secretar de la judeţ, unu Bălan, dacă ai auzit de el, în faţa porţii.
"Ţîţule, zice el, alarmă de gradul zero, situaţia-i disperată, vine Tovarăşu' cu preşedintele yugoslav la vînătoare!"
"De ce să fie disperată, tov prim? zic eu, să vină cînd vreau dînşii, c-avem vînat de soi, tot ce-ţi pofteşte inima: lopătari, căprioare, iepuri şi mistreţi de te împiedici de ei, cît despre fazani ce să mai zic, chior să fii şi tot dobori unu'!"
"La fazani vin, aşa mi s-a transmis... ai destui fazani în ocol?!"
"Nicio problemă, cum am zis, tov prim, avem depăşiri ale efectivului de circa douăzeci-douăzeci şi cinci la sută!"

Cînd aude Bălan una ca asta se calmează rapid şi pleacă să-şi vadă de ale lui, prin judeţ, iar eu îmi fac turul liniştit că n-am minţit nici cît negru sub unghie: era vînat pe vremea aia cu duiumul, mai mult decît ai dumneata păr în cap. La trei zile după asta, pe la opt dimineaţa, hop şi Ceauşescu cu Tito, apar cu elicopterul. "Pita mă-sii de treabă, gîndesc eu, nu puteau să vină şi ei normal, cu un Aro, ca tot omu'? să vezi că drăcia de elicopter mi-a speriat toţi fazanii şi nu se mai ridică niciunul!" Norocul meu că-n vremea aia o aveam pe Linda, o căţea brack german, dată dracului, îţi scotea fazanul din cuib şi noaptea, c-altfel trăgeau ei după ciori în loc de fazani. Cum îi văd, iau căţeaua şi puşca neîncărcată, c-aşa era protocolul, şi mă prezint. Ceauşescu tace, nu zice nimic, parcă nu era în apele lui, dar Tito îmi întinde mîna şi-mi zice: "dobro iutro!" adică bună dimineaţa, iar eu îi răspund să nu creadă cumva că-s neam prost: "dobro-iutro, să trăiţi!"
"Fazani ai?" întreabă Ceauşescu.
"Căcălău, tov preşedinte, cîţi doriţi!"
"Atunci, dă-i drumu' zice el, ce mai aştepţi?!"

Îi duc la postul de pîndă, că aranjasem din timp, cu ştaif, toată treaba: scăunele din răchită împletită, umbrar de cetină să nu bată soarele în cătare, suporţi ca la carte şi îi aşez tot după protocol, la minim zece metri distanţă unul de altul, pe urmă dau drumul cîinilor. Tito se trînteşte pe un scaun, că era mare şi gras, îşi pune ochelarii de soare şi-şi aprinde un trabuc. Arma i-o dă aghiotantul lui, că i-o căra într-o husă din piele neagră, o carabină Winchester 243 semiautomată cu lunetă.
"Pucati fazane, prijateli?" face el.
"Da, da, fazani!" zic eu şi mă mir ca prostu' zicînd că poate n-a înţeles bine ce vînăm, ce dracu să facă cu ditamai puşcociul la fazani.

Nu trece niciun sfert de ceas, de ce să te mint, că se ridică primul stol, pe puţin zece bucăţi, să fi fost. Primul trage Ceauşescu, trei salve, c-aşa era el grăbit şi nervos, "Pleosc... pleosc... pleosc" îi ştiam după cum pocnea, Bockul calibru doişpe, comandă specială cu patul din lemn aurit şi reculul redus făcut la Brno, doi fazani pică, al treilea, mai norocos dispare-n tufăriş. Pe urmă îl văd pe Tito că sare în picioare, cu trabucul în gură, ia cătarea din scurt şi trage "bang-bang-bang " doborînd trei bucăţi, toate lovite în cap.

Mai stăm noi ce stăm şi se ridică al doilea stol, dar se ridică curveşte, în evantai. Nea Nicu trage tot el primul, trei salve şi doboară numai doi fazani, pe-al treilea îl ratează iarăşi.
"Ne mutăm, zice el, n-ai pus destulă cetină pe umbrar, îmi bate soarele-n vizor!"

Tito rîde şi bagă iarăşi o rafală de credeai că trage-n hitlerişti ca-n bătălia de pe rîul Neretva, dacă ai văzut filmul... şi doboară încă trei bucăţi.

Ne mutăm spre dreapta, mai aproape de locul de cuibărit şi povestea se repetă: Tito ia trei fazani din zbor, nea Nicu numai doi. Îl văd că-mi face semn cu mîna că "gata, opreşte" şi-atunci n-am încotro îi zic adjunctului să sune în corn sfîrşitul goanei.

Acu, eu ştiam cum stă treaba la sfîrşit cînd se numără capturile dar nu puteam să iau măsuri. Căruţele veneau încet în urma noastră şi gonacii aduceau fiecare fazan doborît, îi legau de picior o panglică: tricoloră pentru nea Nicu, roşie-albastră pentru Tito şi-l atîrnau frumos de loitre. Securistul care venea cu noi mă trage de-o parte şi-mi zice:
"Măi, pădurare, ai grijă cum numeri că nu-i a bună!"

Eu fac pe prostu' şi zic încet:
"Ce să fac, aşa-i protocolu' eu nu pot să-l încalc să nu-mi iasă cumva vorbe... matale nu vezi că sîrbu' e-n formă?"
"Fire-aţ a dracu' cu protocolu' vostru de rahat!" mă repede el şi iute-iute, pe sub mînă, dezleagă trei panglici roş-albastre şi leagă în loc altele trei, tricolore.

Servesc gustările, că pregătisem din timp grătarul: slăninuţă, pastramă de capră, salam de mistreţ, ficăţeii şi pipotele păsărilor perpelite pe jar şi facem totalul. Sîrbul înfulecă cu poftă, ca un om sănătos, în schimb Ceauşescu nu mănîncă nimic, se tot bîţîie de pe un picior pe altul pînă cînd termin de numărat şi anunţ rezultatul: Sîrbia - România, scor egal, 9: 9.

Tito rîde şi-i şopoteşte ceva tălmaciului, că ăsta se ţinuse pînă atunci mai deoparte, iar tălmaciul îmi zice mie: "Preşedintele Iosip Broz Tito te felicită pentru felul în care ai condus vînătoarea dar la aritmetică te-ai cam încurcat!"

Cheliosul de la volan dă din cap aprobator:
- Foarte diplomat Tito, aşa se face la nivel înalt!

Ţîţu plesneşte cu palma în bordul maşinii:
- Stai şi-ascultă că n-am gătat... pe urmă numai ce-l văd că scoate din buzunarul de la piept cutia cu trabuce şi mi-o întinde:
"Pusenje drugar, poklon od Fidela Castra!" şi tălmaciul mă lămureşte iar: "Ia şi fumează prietene, îs cadou de la Fidel Castro."

Ce era să fac? Am luat un trabuc şi-am zis înghiţind găluşca:
"Mersi, tov prezident, veliko mulţam, toate bune!"

Da, domle, aşa s-a întîmplat, să-mi sară ochii din cap dacă te mint, c-am ţinut trabucul ăla acasă într-un sertar pînă nu demult!

La plecare, Ceauşescu o întinde şi se urcă în elicopter fără o vorbă, dar Tito dă mîna cu mine din nou şi chestia asta, trebuie să-ţi spun, m-a înmuiat mai tare decît o litră de pălincă băută pe stomacul gol.

Celălalt vînător ambreie tare motorul automobilului şi, înainte de a demara, aruncă o ultimă opinie:
- Să ştii, nea Ţîţu, că şi Tito era un dictator, a făcut mult rău: şi-a asuprit poporul, a pus să fie omorîţi oamenii în închisori, i-a învrăjbit pe sîrbi cu croaţi, cu bosniaci şi cu sloveni ca să-i poată manevra mai uşor, a avut patru neveste, amante şi copii fără număr de care s-a lepădat în final!
- O fi, nu zic, făcu Ţîţu deşurubînd din nou dopul ploştii, c-aşa era în comunism, care pe care, cîştiga ăl mai tare... dar cel puţin avea stil, nu ca al nostru! Auzi, dacă tot ni-s cu maşina, nu vrei să facem noi un ocol pe la cramă, colo-n deal, că ne trebuie nişte vinişor de butuc să fazandim iepurele ăsta. Facem o degustare, mai stăm de vorbă cu nea Dimigean că ştie ăsta o sumedenie de poveşti, eu îs mic copil pe lîngă el... o să ţi-o zică pe aia cînd a venit Şarl Degol cu Gheorghiu Dej să viziteze cultura viticolă de la noi.