Muzeul eroilor din ceară

Egon Frisch se dovedea un bărbat îndemînatic şi plin de energie, în orice moment, fie că răsădea muşcate în balconul locuinţei, fie că meşterea ceva la motorul autoturismului personal. Şcoală prea multă n-avea el, terminase gimnaziul şi şcoala profesională de electro-mecanici, dar era foarte priceput cînd punea mîna pe vreun lucru. Toţi locuitorii din orăşelul Holzminden aflat la circa 60 km distanţă de Gőttingen, îl ştiau de ins serios şi dedicat familiei, aşa că nu se miră nimeni cînd a fost numit vice-secretar al comisiei de educaţie şi cultură de pe lîngă consiliul urban. I-a fost repartizat imediat un birou confortabil, mobilat modern, cu telefon şi secretară, iar funcţia aceasta îl ridică mai mult în ochii rudelor şi a prietenilor care se grăbiră să-l felicite, care mai de care, pentru numirea sa. Frisch, însă, nu era omul să stea la birou, cu mîinile în sîn, pe el îl mîncau palmele de nerăbdare să se apuce de treabă. Prima lui acţiune demnă de consemnat a fost să dea jos tabla ruginită de la intrarea gimnaziului şi să o înlocuiască cu alta nouă, pictată pe sticlă. Îşi suflecă mînecile, tăie sticla cu un cuţit diamantat şi mînui el însuşi pensula trasînd cu dexteritate literele ronde, aliniate impecabil şi înşirate la egală distanţă una de alta. Urmă apoi firma şcolii de şoferi, cea a librăriei, a frizeriei şi a celor trei berării din oraş. Cînd isprăvi treaba simţi că-l munceşte neastîmpărul şi dădu fuga la primarul Gaunerer^[i] ca să-i aprobe achiziţionarea a zece saci de var. Avea de gînd să dea o înfăţişare atrăgătoare aleilor şi copacilor din parcul Karl Marx. Primarul îi aprobă cererea dar îl dojeni prieteneşte:
"Dragă Egon, dumneata eşti un tovarăş muncitor şi plin de iniţiativă, dar în momentul de faţă nouă ne lipseşte un proiect cultural-educaţional... e foarte frumos ce-ai făcut pînă acum, însă ar trebuie să dai dovadă de mai multă inventivitate! Nu trebuie să o iei ca pe un ultimatum dar, dacă nu te descurci, vom fi nevoiţi să numim pe altcineva!"

Frisch se întoarse abătut în biroul său. Îşi privi încruntat secretara, o femeie trecută de prima tinereţe, care dactilografia cu rîvnă o statistică a monumentelor din oraş şi mormăi: "proiect cultural, mai multă inventivitate... ce dracu' a vrut să spună?" Se întoarse acasă, iar după cină, care dură ca de obicei un sfert de oră în deplină tăcere, o întrebă scurt pe nevastă-sa:
"Gretchen, tu ce părere ai, ce-i lipseşte oraşului nostru, mai mult şi mai mult în momentul de faţă?"

Femeia lăsă din mînă cratiţa pe care tocmai o spăla şi şopti:
"Doamne, Egon, ce-ai păţit de mă-ntrebi una ca asta?"
"N-am păţit nimic, răspunde-mi sincer la întrebare!"

Ea îşi şterse mîinile de şorţ oftînd:
"Dacă vrei să ştii, cred că în Holzminden avem nevoie de o piaţă agroalimentară mai mare. Asta de-acuma e prea mică şi înghesuită tare, de-abia te poţi strecura printre tarabele cu verdeţuri şi sacii cu cartofi!"

Frisch pufni dezamăgit de răspunsul ei:
"O piaţă agroalimentară nu-i un proiect cultural!"

Se culcă indispus, iar dimineaţa, în timp ce îşi săpunea c-un pămătuf destul de uzat bărbia şi obrajii în faţa oglinzii din baie, murmură trist şi resemnat:
"Asta-i situaţia, nu corespund cerinţelor postului, am să-mi dau demisia!"

Pe cînd sorbea din ceaşca cu cafea surogat, fierbinte şi amară îi spuse nevestei:
"Dacă aş fi avut şi eu o camaradă de viaţă care să mă sprijine în proiectele şi aspiraţiile mele n-ar fi trebuit să renunţ la postul ăsta!"

Greta trînti cu putere cafetiera de blatul mesei şi mormăi pe un ton acru:
"Văd eu unde baţi... domnul are nevoie de o muză, una tînără şi frumuşică, care să-l inspire!"

Frisch se holbă la balta de cafea care mînjea masa şi bolborosi:
"Muză... muze... muzeu... "

Sări de pe scaun şi o sărută pe amîndoi obrajii privind-o drăgăstos:
"Mulţumesc, iubirea mea, am găsit: înfiinţez un muzeu!"
"Doamne, Egon, zîmbi femeia, cînd te uiţi aşa la mine, mă topesc toată, parcă aş fi de ceară! Ce fel de muzeu?"
"Un muzeu al figurilor de ceară!" strigă el, subit inspirat de cuvintele ei.

Urcă scările primăriei două cîte două şi se repezi în biroul primarului. Acesta, tocmai examina o hîrtie conţinînd o lungă coloană de cifre şi-l privi nemulţumit:
"Ce faci, Frisch, ai găsit o iniţiativă culturală sau trebuie să numim pe altcineva?"
"Da, tovarăşe Gaunerer, am găsit una: voi face un muzeu al figurilor de ceară, un proiect cultural şi educaţional foarte potrivit în opinia mea!"
"Mdaaa, nu-i rea ideea... ca acela de la Londra?!"

Frisch simţi că prinde aripi şi spuse repede ca şi cum ar fi citit dintr-o agendă:
"Nu, nu ca acela din Londra, unde se amestecă valorile umanitare cu tot felul de personaje excentrice sau incerte din punct de vedere ideologic. Muzeul nostru va adăposti valorile intangibile ale marxism-leninismului. Vom expune exclusiv figuri de eroi care au luptat pentru victoria socialismului şi comunismului în lume!"

Hauptmeyer îl aprobă, zîmbind:
"Bravo, tovarăşe Egon, m-ai convins! Pune pe-o hîrtie tot ce ai în minte, pe urmă vino la mine cu ea să discutăm amănunţit!"

Omul nostru se îndreptă spre biroul său şi îi spuse secretarei:
"Lasă deoparte statisticile, avem ceva urgent de lucru!" şi începu să-i dicteze rar şi apăsat, pe un ton oficial:
"Proiect de înfiinţare a muzeului eroilor din ceară, Holzminden, Nidersachsen bezirke, ziua nouă, luna cinci, anul curent.

articolul unu, punctul unu: în urma unei analize riguroase efectuate în perimetrul localităţii noastre am constatat că în ciuda eforturilor oamenilor muncii şi a factorilor de conducere socială, activitatea culturală nu atinge parametrii satisfăcători

punctul unu: prin urmare, sub îndrumarea organelor de partid şi de stat am hotărît înfiinţarea unui aşezămînt cultural care să conducă la optimizarea procesului educaţional şi să ofere imediat receptarea de către tînăra generaţie a valorilor noastre de vîrf din domeniul culturii, artelor, ştiinţelor şi a vieţii publice

punctul doi: acest aşezămînt cultural va purta numele muzeu şi va adăposti în format natural, scara unu la unu, reproducerea celor mai reprezentative şi democratice figuri atît din patrimoniul nostru naţional cît şi din lumea liberă democratică

punctul trei: pentru o funcţionare cît mai eficientă a muzeului vom propune realizarea reproducerilor din materiale naturale de provenienţă apicolă, care să reziste la intemperii, şocuri, căldură, umiditate, factorilor nocivi din atmosferă, etcetera..."

O ţinu tot aşa, cam două ore pînă cînd secretara umplu treizeci de pagini dactilografiate la un rînd şi jumătate, apoi luă vraful de hîrtie şi o luă spre registratură.
"Am un memoriu de înregistrat!" îi spuse lui Schlafzimmer^[ii], un tînăr placid, cu pleoapele mereu umflate de somn care picotea pe un scaun în spatele ghişeului cu un catastif gros dinainte. Schlafzimmer luă teancul de foi, îl vîrî într-un dosar, notă un număr de ordine în catastif şi-l întrebă între două căscaturi:
"Cui îi este adresat memoriul?"

Frisch înghiţi în sec şi spuse apăsat:
"Tovarăşului prim-secretar Hauptmeyer!"
"Ohooo, exclamă adormitul, ţinteşti sus, tocmai la ştabul cel mare!"

Puse dosarul într-un raft mare din lemn băiţuit şi rînji:
"Ai să primeşti răspunsul peste o săptămînă, nici mai devreme, nici mai tîrziu!"

De cum intră în casă, Greta îl descusu, curioasă ca orice femeie:
"Eiii, cum merge treaba cu muzeul?"

El se burzului de parcă i-ar fi picat o muscă în halba cu bere:
"Trebuie răbdare... ce crezi tu, Gretchen, că o problemă atît de importantă pe tărîm socio-cultural se poate rezolva, aşa, în pripă, cît ai fierbe trei cartofi?"

A doua zi, spre mirarea sa, nici n-ajunse bine la birou că secretara îl anunţă:
"V-aşteaptă tovarăşul primar, e urgent!"

Gaunerer îi făcu semn să se aşeze, apoi descuie un sertar şi aşeză dosarul cu memorial pe birou. Frisch înghiţi în sec şi gîndi: "Adio muzeu, adio funcţie..." dar celălalt urmă jovial:
"Ai luat-o pe ocolite, mă Egon... într-un fel te-nţeleg, ţi-era teamă să nu-ţi şparlesc ideea şi să mă fălesc eu cu muzeul! Hauptmeyer nu ţi-a citit memoriul, este ocupat pînă peste cap cu problemele din siderurgie, i-am spus eu că-i valoros şi l-a aprobat, aşa că din partea conducerii de partid ai tot sprijinul. Fă-ţi bagajele şi treci mîine să-ţi iei paşaportul fiindcă te trimitem la Londra. Oficial, vei participa la premiera unei piese de Brecht, jucate de o trupă de tineri ambliopi englezi, neoficial te vei informa la faţa locului din ce materiale şi ce tehnologii folosesc ăia pentru turnarea statuilor de ceară!"

Frisch simţi că prinde aripi şi dădu fuga acasă strigîndu-i nevestei:
"Fă-mi bagajele, poimîine plec la Londra!"

Greta pocni mirată din palme:
"Vai de mine, ce să faci tu la Londra?!"
"Plec în delegaţie, sarcină de serviciu, spuse Frisch. Vezi, pune-mi o pelerină de ploaie, pulovărul ăla nou din lînă şi indispensabilii de flanelă că pe la englezi plouă şi-i mai frig decît la noi!"

Femeia se repezi să îndese în geamantan tot ce credea ea că-i va fi de folos, nemaiprididind cu întrebările de soiul: "Că ce face colo, cît va sta, ce va mînca şi unde va dormi" amănunte care ei i se păreau vitale, dar el îi reteza mereu vorba cu:"Nu pot să-ţi spun mai multe, e legat de muzeu!"

De plecat în delegaţie la Londra plecă o nepoată a lui Gaunerer, una Elfriede Schlamperitz^[iii] Aşa consideraseră cei din comitetul de partid că ar fi mai potrivit, ca o tînără în formare să viziteze celebrul muzeu al madamei Tussaud. Frisch îşi ascunse dezamăgirea dar nu încetă să se documenteze, adunînd fotografii ale personalităţilor pe care avea de gînd să le copieze în ceară. După ce nepoata lui Gaunerer se întoarse din capitala britanică, acesta îl chemă din nou şi-i întinse un plic gros zicînd:
"Uite, ai aici tot ce-ţi trebuie să te apuci de treabă!"

În plic se găsea un buletin amănunţit asupra materialului folosit la turnarea statuilor din ceară. Nepoţica Elfriede îşi îndeplini misiunea de investigaţie temeinic. În timp ce se plimba printre statuile de ceară din muzeul londonez, făcu ce făcu dar se împiedică şi rupse cu mult aplomb degetul mic al celei care-l înfăţişa pe Napoleon. Puse degetul în batista ei strecurîndu-l apoi în poşetă, şi, pînă să se dumirească paznicii de acolo de pagubă îl înmînă ataşatului cultural al ambasadei est-germane la Londra.(în fapt unul din agenţii STASI care acţiona în străinătate), iar acesta îl trimise pentru analiză unui chimist experimentat.

Frisch îşi aruncă ochii peste raport, deşi chimia nu fusese una din materiile sale favorite în timpul gimnaziului, şi exclamă:
"Uite dom'le, ce şnapani sunt englezii, cine s-ar fi gîndit că nu folosesc ceară naturală ci un amestec de stearină, parafină şi ceară de albine!"

Gaunerer oftă plictisit:
"Chestii secundare... mai bine spune-mi la ce personalităţi ale culturii noastre te-ai gîndit că ar merita imortalizate?"

Secretarul cu problemele de cultură şi educaţie scoase o agendă din buzunar:
"Mi-am notat... în primul şi-n primul rînd Karl Marx... fără el, noua noastră instituţie ar fi incompletă!"
"Se aprobă, altul?"
"Frederick Engels, tovarăşul său nedespărţit de luptă şi idei..."

"Taie-l pe Engels, a pierdut multă vreme prin Anglia, iar relaţiile noastre britanicii nu-s prea grozave! Pune-l în locul lui pe Lenin, cu Lenin nu dai greş niciodată!"
"Desigur, un Lenin ar fi grozav! Eu m-am gîndit să prezentăm şi cîtea figuri ilustre ale literaturii germane: un Goethe, un Schiller, de pildă!"

Primarul săltă de pe scaunul tapisat cu piele şi răcni lovind cu pumnul în tăblia biroului:
"Te-ai gîndit bine, tovarăşe? Goethe a fost un exponent al ideilor subversive iluministe şi burgheze, care promovau exploatarea omului de către om, şi mason pe deasupra, iar Schiller un idealist aiurit şi afemeiat care umbla toată ziua după fuste!"

Celălalt îi aruncă o privire imploratoare:
"Barem pe Erich-Maria Remarque putem să-l facem din ceară? Că-i de baştină de-aici, de la noi, din Saxonia!"
"Exclus! Se vede că nu i-ai citit cu atenţie opera... mai toţi eroii săi beau pe rupte şi-şi pierd nopţile prin cîrciumi, în tovărăşia prostituatelor!"

Îl tăiară şi pe Remarque de pe listă, în schimb o aşezară la loc de cinste pe Roza Luxemburg şi pe Anna Seghers fiindcă în cele din urmă îi venise mintea la cap şi se mutase din vest în est.

Grijile lui Frisch nu se terminară. După ce stabili lista eroilor şi personalităţilor (adăugîndu-i în ea, după îndelungi discuţii, pe Gagarin şi pe Che Guevara) trebui să găsească un loc potrivit pentru a le adăposti. Aici intră în conflict cu cvasimajoritatea gospodinelor din Holzminden, fiindcă nu găsi alt loc potrivit decît piaţa agroalimentară din oraş. De fapt, ideea i-o dădu adormitul de la registratură, căruia i se plînse că fondurile alocate muzeului erau pe terminate, majoritatea banilor mergînd pe materiale şi pe plata meşterilor sculptori.
"De ce nu-ţi faci muzeul în hala de legume. E loc berechet acolo, poţi expune şi-un regiment de blindate şi-ţi mai rămîne loc destul!"

Cînd auzi Greta se făcu foc de supărare:
"Tu te-ai ţicnit, bărbate! De cînd cu treaba cu muzeul nu mai judeci cum trebuie... de unde naiba am să cumpăr cartofi, morcovi şi gulii dacă-n locul lor puneţi bazaconiile ale de ceară!"

Frisch nu se obosi să-i explice importanţa cultural-educativă a viitoarei instituţii şi alergă la meşterul turnător Baurisch, cel care executa mulajele statuilor. Acesta îşi frecă mînile mari şi butucănoase, mînjite cu lut pînă la coate şi-i spuse:
"Nu ştiu dacă ţine şmecheria, măi Egon! Cînd turnam candelabre din alamă şi-alte chestii, foloseam matriţe, iar mulajul era din nisip bătut. Cu ceară n-am lucrat în viaţa mea!"
"Tu fă cum ţi-am spus eu şi-o să meargă strună. Ai grijă să respecţi modelul şi indicaţiile mele. M-am consultat şi cu tovarăşul Hauptmeyer de la comitetul de partid şi dînsul a fost de-aceiaşi părere: lut modelat şi ceară fierbinte!"
"Apăi dacă tovarăşul Hauptmeyer a zis că-i bine aşa am să fac, că doar dumnealui se pricepe la toate!" mormăi Baurisch şi-şi afundă din nou mîinile în lutul cleios.

Multe bătăi de cap îi dădură şi alte amănunte cum ar fi veşmintele, încălţămintea şi coafurile personajelor dar în cele din urmă statuile fură gătate şi ambalate în lăzi umplute cu talaş, hala de legume văruită proaspăt, iar afişe uriaşe cît peretele împînziră Holzmindenul anunţînd "prima expoziţie a muzeului eroilor de ceară din ţările socialiste."

Mulţimea se adună curioasă, ascultă apatică discursul primarului şi-apoi trecu în linişte printre exponate. Frisch aşteptă plin de nerăbdare momentul culminant al expoziţiei, încununarea tuturor eforturilor lui, dar tovarăşul Hauptmeyer comunicase că va întîrzia fiind prins într-o şedinţă prelungită cu activiştii de partid din ramura siderurgiei. Majoritatea socoti că el avusese o idee bună, dar unii comentară că n-ar fi fost rău ca lîngă fiecare statuie să fie pusă o foaie cu numele şi biografia completă a celui imortalizat, ca să ştie omul pe cine admiră. E drept, pe Lenin şi pe Marx îl recunoscură toţi, dar Che Guevara aducea mai degrabă cu un pirat fioros din Caraibe, iar Roza Luxemburg cu un beduin în fuste, atît de întunecat îi era chipul. Necazurile nu se opriră aici. Se nimeri ca-n ziua vernisajului să fie o căldură neaşteptat de sufocantă, peste 30^o Celsius la umbră şi nimeni nu se gîndi să monteze în hală un ventilator care să răcorească aerul. Cînd ajunse Hauptmeyer în hală, dezastrul era în plină desfăşurare: toţi eroii de ceară se cocoşaseră, cu membrele răsucite în toate direcţiile, chinuiţi de temperatura excesivă, de parcă erau nişte contorsionişti de la Circul de Stat nu nişte distinse personaje celebre.
"Ce-i rahatul ăsta? Pentru asta mi-am încheiat şedinţa în pripă?!" se burzului acesta.
"Nu-i scheiße, să trăiţi, e wacks, tovarăşe prim secretar!" obiectă cu timiditate Frisch, încercînd să îndrepte bărbia păroasă a lui Marx care se scurgea implacabil spre pîntece.
"Tu cine dracu eşti?" se interesă Haupmeyer.
"Depotführenden, curatorul muzeului, să trăiţi!"
"De mîine treci încărcător-distribuitor la depozitul de fier vechi din Chemnitz şi-aşa mi se plîng tovarăşii de-acolo tot timpul că n-au personal suficient!" zbieră mai marele partidului.

Din acea zi nimeni nu mai auzi nimic despre Egon Frisch, se făcuse nevăzut de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Hala de legume din centrul oraşului îşi reluă funcţia de dinaintea vernisajului, iar cînd Greta se duse să îi declare dispariţia la VoPo^[iv] un poliţai bătrîn o sfătui să-şi vadă de viaţa ei. Era inutil să facă o plîngere, de bărbatu-su se îngrijeau alţii, acolo unde ajunse, viu sau mort.