Mica sirenă

Când eram mică desenam foarte mult. Nu prea conta ce sau cum, important era să desenez. De pereţi nu mă atingeam, dar aveam o uşă preferată de al cărei toc prinsesem drag. Între vârsta de trei şi cinci ani îl umplusem de omuleţi cu patru sau şapte picioare. Talentul, oficial, rămăsese moştenire de la tata care, înainte să plece, lăsase ca amintire un poster uriaş cu un motociclist pe o singură roată. Aceea era dovada că el avea talent, iar omuleţii mei, la vremea aceea, cu diferite viteze de alergare, erau dovada talentului meu.

La şcoală am descoperit că nu îmi place să desenez după o temă dată. De la casele mele ciupercă trebuia să desenez, fiindcă aşa se cerea, case în care să locuiască oameni, case cu acoperiş şi ţiglă, cu ferestre pătrate, fără frunze în loc de perdele, cu gard din lemn, nu cu plante căţărătoare şi pline de toate vietăţile pădurii. Lumea mea animalieră se termina acolo, la auzul subiectului pe care trebuia să-l desenez. Şi, da, aveam voie chiar să ne luăm după model. Prin clasa a treia, după ce încă sufeream din cauza acestor desene care nu-mi transmiteau nimic şi care mă îndepărtau din ce în ce mai mult de copilărie, învăţătoarea ne-a spus să desenăm ceva de inspiraţie marină. După model, dar să nu copiem.

Mi-am luat manualul de muzică la puricat. Nu mai ştiu de ce pe cel de muzică sau de ce acolo se afla o sirenă, dar era frumoasă şi am ales-o. M-am pus pe treabă. Am luat pensule, acuarele şi o planşă mare. M-am zgâit când la sirenă, când la foaie. Am şters, am corectat. Am tras linii noi, i-am ondulat părul ca la carte. Ca în manualul de muzică, mai exact. I-am făcut ochii mari şi la fel de senini. Trudnică treabă, desenatul ăsta după model.

În spatele sirenei, un apus fantastic. Portocaliu cum numai în fotografii (sau în cărţi) mai găseai. Cel puţin atunci, când încă nu mă minunam ca acum în faţa unui apus de soare. Şi ia totuşi şi consumă tot portocaliul şi tot roşul din tub şi dă-i şi trage un apus de soare mai ceva ca-n realitate. Mândrie. Rezultatul final, numai bun de pus în ramă. Sirena, o splendoare. Apusul, un delir.

Mă înfăţişez, în clasă, când îmi vine rândul, cu desenul meu. Îl predau şi aştept rezultatul. Sunt chemată la catedră.
- E foarte frumos, dar pentru că e copiat, nu-ţi dau zece, îţi dau nouă.

Atunci, dragii mei, pentru prima oară, am simţit cel mai acut nedreptatea sistemului educaţional. Atunci şi-a înfipt colţii în mine şi m-a făcut nu doar să izbucnesc în lacrimi în timp ce încercam să o conving că nu e copiat (dar cu ce arme în afară de cuvântul meu împotriva cuvântului ei?!). Nedreptatea nu lovise prin situaţia creată, ci prin faptul că mi se nega talentul. Adică eu nu aş fi fost în stare. Sigur, privind lucrurile în retrospectivă, avea dreptate. Copiasem. Nu foaie peste foaie. Ci după model.