- Stai, gagiule! Aşa hodoronc-tronc!? Nu crezi că întîi trebuie să ne cunoaştem mai bine?
Dar Giuliano a luat-o de mînă şi a privit-o fix în ochi:
- Să ştii că nu mai pot trăi fără tine. Trebuie să ne întîlnim după ce o să ies şi eu de aici. O să vezi că sînt băiat serios, descurcăreţ şi am o situaţie babană. Prinţesă te fac!
Năucită, Marineta i-a dat adresa. Acasă i-a spus mamei ce i s-a întîmplat. Maică-sa a fost cuprinsă de o emoţie dulce, dar şi puţin tristă:
- E timpul, fetiţa mamei, să te măriţi. Cînd mă gîndesc că o să pleci şi tu, că un bărbat o să... Şi vărsă două lacrimi.
- Ce faci, mamă? Lasă!
- Să dea Dumnezeu să fie un bărbat, care să te merite. Am să mă rog la Maica Domnului zi şi noapte pentru tine.
Mama Marinetei era tare credincioasă, iar sora mai mare a Marinetei era călugăriţă. Marineta era altă plămadă: mai cu picioarele pe pămînt, zeflemistă şi ironică. Pînă la douăzeci şi doi de ani ai ei învîrtise pe degete vreo trei băieţi.
- Să ai grijă, Marineta, să nu faci vreo greşală, că bărbaţii îşi fac mendrele şi pe urmă... şi-o scutură şi merg mai departe, Doamne iartă-mă, că vorbesc prostii.
Marineta rîse, îmbrăţişîndu-şi tandru mama:
- Mamă dragă, înapoiata mea mămică, să ştii că treaba asta nu mai e ca înainte. Azi e ca la pepeni: pe tăiate şi pe gustate. Şi izbucni iarăşi în rîs. Apoi, parcă brusc amintindu-şi:
- Mamă, ar mai fi o chestie. Giuliano, băiatul de care ţi-am vorbit, e... e ţigan.
Maică-sa tăcu prostită cîteva clipe, apoi începu să se plîngă fiică-sii:
- Mie nu-mi spui niciodată nimic. Ţi-am zis de atîtea ori: Spune-i mamei tale, care te iubeşte atît!
- Dar îţi spun acum, mamă.
Vocea mamei, mînată de un gînd pe care nu-l putea dezvălui, se făcu duioasă, parcă ar fi vrut să fie fetei pe plac.
- Marineto dragă, tu să nu te încrezi în vorbe frumoase şi măgulitoare. Ascultă, fata mamei! La sărăcia noastră cinstea o mai avem de apărat. Să nu te trezeşti cu burta mare şi...
- Lasă, mamă. Ştiu eu ce am de făcut. Şi pe urmă, nu te supăra, treburile mele mă privesc numai pe mine. Clar?
- Numai pe tine? Ce ştii tu? Numai crezi că ştii, fata mea! Eşti o mucoasă, care habar nu are de nimic.
- Ba am habar de ceea ce îmi trebuie.
- Şi ce îţi trebuie? Un ţigan? Altceva n-ai mai găsit? izbucni la suprafaţă gîndul mamei.
- E şi el om, mamă.
- Om-om, da-i ţigan, lasă că ştiu eu. Oi fi eu înapoiată, da' ştiu.
Marineta se înfurie:
- Uite ce-i! Mai bine ţigan decît beţivan.
Se referea la taică-său, care fusese mare beţiv. Aşa a şi murit - fiind beat, a dat un autobuz peste el. Pe Marineta o luase gura pe dinainte. Subiectul beţiei lui taică-său era tabu în faţa mamei. Aceasta lăsă castronul din mînă (făcea o salată la bucătărie), se întoarse şi îi arse fetei două palme: brusc şi cu putere.
- Stricato! Neruşinato! Cum poţi să spui aşa ceva despre tatăl tău? Păi el... păi el... Aşa se vorbeşte cu mama ta?
Marineta nu se clinti. Un firişor de sînge începu să-i curgă din buza de sus.
- Dar cu o fiică aşa se vorbeşte? Şi fac ce vreau eu, să ştii, ridică glasul Marineta.
Mama închise fereastra de la bucătărie, ca să nu audă vecinii. Apoi o apucă de amîndouă mîinile pe Marineta.
- Iartă-mă, iartă-mă, fetiţo, nu mai ştiu ce fac. Vezi tu, cînd e vorba de tine totul mi se pare primejdios. Spune drept, ai rămas însărcinată cu el?
- Pentru Dumnezeu, mămică, drept cine mă iei?
- Cu ţiganii ăştia...
- Of, cum poţi să vorbeşti, mamă! Şi lacrimi de neputinţă îi apărură în ochi.
- Bine, iartă-mă, nu mă lua în serios. Faci cum vrei tu.
Şi începu să-i şteargă cu un şerveţel de hîrtie firişorul de sînge.
- Mamă, să nu-ţi fie frică. E un băiat bun, glumeţ...
- Şi la locul lui? Că asta-i cel mai important.
- Da, la locul lui.
Şi Marineta îşi luă mama în braţe. Iar viermişorul, care se răsucea în inima mamei, adormi. Pentru o vreme.
*
Aşadar, Marineta a început să se întîlnească din cînd în cînd cu Giuliano. Mergeau la restaurant (de cele mai multe ori la restaurante scumpe, alese de Giuliano) sau la vreo cafenea. Uneori, rar, se plimbau. La film sau la spectacol Giuliano nu o ducea niciodată. Discutau numai fleacuri. Nu vorbeau, de pildă, despre muzică sau despre artişti, aşa că Marineta nici măcar nu ştia ce fel de gusturi are prietenul ei. Mai agasant era pentru Marineta faptul că niciodată convorbirile lor nu o luau pe panta sentimentală, de suflet, fiindcă, în pofida atitudinii ei zeflemitoare, fata era o romanţioasă, iar experienţele ei cu băieţii, unele destul de cinice, nu îi scăzuseră propensiunea sentimentală. El nu spunea nici măcar acele lucruri obişnuite despre care poţi să flecăreşti la nesfîrşit, cînd toate devin mai familiare, cînd îţi pune mîna pe braţ sau coboară vocea pentru a spune nimicuri ce capătă astfel mai multă intimitate. Mda, nu existau acestea! El îi spunea, ce-i drept, că o iubeşte, dar atît. Cînd Marineta o lua cîteodată într-o astfel de direcţie sentimentală, Giuliano nu continua pe aceeaşi coardă. Coarda ei unduioasă, de violină, se prefăcea la el într-un scherzo vioi, glumeţ şi fără pretenţii. Alteori conversaţia lor "serioasă", să zicem aşa, era întreruptă de lungi clipe de tăcere din partea lui.Sigur, el continua să facă glume bune, unele cam deşucheate (în general vorbea destul de buruienos), să spună bancuri hazoase, dar atît. Cînd, totuşi, vorbea despre sine, să zicem, vorbea despre afacerile şi reuşitele tatălui său şi ale fraţilor lui. Şi mai zicea că taică-său ar fi spus că are de gînd să-i lase lui afacerea. Fireşte, nu îl obligă, dar îl consideră un vrednic urmaş, spunea Giuliano cu mîndrie. Mai ţine afacerea cît e în puteri, apoi, dacă el, Giuliano, o vrea, i-o va da lui. Bineînţeles că fraţii lui mai mari mor de ciudă din cauza asta, dar nu au ce face. Bătrînul însă "are sînge-n instalaţie", i-ar pune la punct imediat, dacă mişcă în front.
Marineta se bucura sincer pentru Giuliano, deşi nu îl credea întru totul. Cu spiritul ei pragmatic feminin, fata simţea că sub masca deselor lui lăudăroşenii era o anume fragilitate de cocoşel neluat în seamă. Iar asta îi producea un fel de milă înduioşătoare. De voie, de nevoie se mulţumea şi cu atîta. Această milă peltică o apropia de el.
Cu toate acestea, resimţea destul de greu lipsa convorbirilor "de inimă" dintre ei doi. Într-o zi nemulţumirea ei a ieşit la suprafaţă. Au dansat şi au petrecut toată noaptea într-un bar. Spre dimineaţă el s-a oferit să-i plătească un taxi pînă acasă, dar Marineta a refuzat. De ce să cheltuie bani aiurea? Va aştepta primul autobuz - mai este o oră pînă atunci.
Au început să se plimbe. Era încă noapte, dar se simţea apariţia zorilor.
- Ştii, zise Marineta, atunci cînd deschid ochii dimineaţa, mă gîndesc uneori că în ziua care începe lumea o să fie mai luminoasă şi mai bună. Ah, ce frumoasă o să fie! Şi mă gîndesc că lucrurile or să fie mult mai simple ca pînă acum. Nu te-ai gîndit niciodată la asta?
Un mormăit ambiguu veni din partea lui.
- Ştiu că e o copilărie ce spun. E imposibil să se întîmple aşa. Lucrurile sînt chiar mai complicate a doua zi decît înainte. Totuşi eu mă gîndesc la asta.
Giuliano iarăşi nu răspunse nimic. Mergea puţin în faţă, iar ea îi vedea spatele puternic, mişcîndu-se alene. Spatele acesta indiferent, ca un sloi de gheaţă, o făcu să se înfurie brusc:
- Ai băut ceva, dar nu eşti beat. Prost nu eşti. Atunci de ce nu-mi răspunzi?
- Ce importanţă are?
- Are. Tot îmi spui că mă placi, că nu mai poţi trăi fără mine - pînă aici e clar. Dar eu, zău, nu pricep deloc ce e în capul tău. Nu spui nimic. Niciodată! Asta mă nelinişteşte şi mă face să-mi pari străin.
- Nu înţeleg de ce-ţi baţi atîta capul cu prostii.
- Nu-s prostii, înţelegi?
- Te iubesc şi am să te fac fericită. O să ai de toate. Nu e de ajuns?
- Nu e de ajuns, eu nu-s mobila ta, zise Marineta hotărîtă.
El trecu la un ton glumeţ şi povesti un banc cu tentă sexuală despre unul care a găsit amantul în mobila de acasă. În acele clipe însă Marineta a luat hotărîrea să o rupă cu el. Simţea, fără să-şi poată explica în cuvinte, că dragostea ei trebuie să fie vorbăreaţă, gînguritoare, într-un dialog fără sfîrşit. Căci ce altceva înseamnă dragostea? Numai mîngîieri, numai cuplări senzuale? păi, sînt animalice la urma urmei.
Iar el era înfricoşător de taciturn.
Însă, cu toată hotărîrea luată, din motive nedesluşite nici de ea, să zicem din inerţie, a mai continuat o vreme.
Dar Giuliano era tot mai insistent, îi telefona tot mai des să o cheme la întîlnire, iar într-o zi, de Sfînta Maria, o chemă la el acasă. Era ziua mamei lui. Marineta s-a dus, deşi îşi dădea seama că o astfel de ocazie implică nişte lucruri din partea ei, iar după aceea îi va fi mai greu să-i spună lui Giuliano că "gata", relaţia lor s-a terminat.
Marineta a fost primită cît se poate de bine la vila cu turnuleţe şi multe şarpante a Iorguleştilor (Iorgu - aşa se numea familia lui Giuliano). Tatăl lui Giuliano şi cei trei fraţi mai mari se arătau binevoitori, iar mama era pur şi simplu afectuoasă. Marineta a fost aşezată la masă lîngă două tinere soţii ale fraţilor mai mari. Cînd le-a văzut pe toate trei cum stăteau în rînd, sărbătorita le-a spus înduioşată: "Ptiu, ptiu, ptiu, să nu vă deocheaţi, româncuţele lu' mama!"
Marinetei nu i se păreau deloc frumoase. La chip arătau destul de bine, deşi erau cam buhăite la faţă, însă erau îmbrăcate şi fardate ca nişte tîrfe, ca să nu mai vorbim de fandoselile lor. Iar cînd au mers "la baie", cele două au scos nişte sticluţe din genţi (aveau nişte gentoaie mari, "de firmă", se pare că eleganţa pentru ele stătea în mărimea acestor genţi Vuitton, dacă or fi fost Vuitton original) şi au tras cîte-un gît. Atunci şi-a explicat Marineta veselia lor deplasată de la masă. Era şi acolo mîncare şi băutură cît pentru trei nunţi, dar nurorile vesele n-au băut păhăruţul decît odată cu toţi, cînd s-a cinstit de vreo trei ori pentru sărbătorită. După aceea au băut numai bărbaţii - mult, vîrtos.
Cealaltă noră, soţia lui Raj, fratele cel mai mare, era ţigancă. Stătea mai mult cu acesta şi cu copiii, doi plozi de vreo nouă-zece ani "neastîmpăraţi", zicea bunica, "obrăznicături scăpate din mînă", îşi zicea Marineta, văzîndu-i cum îşi bagă mîinile în tortul mare din capul mesei. Mioara, aşa o chema pe soţia lui Raj, le privea pe celelalte nurori printre gene, cu nedisimulat dispreţ. Ea era acolo, în capul mesei, cu bărbaţii. Aceştia mîncau enorm (multe-multe cărnuri! oh, Doamne, te saturi şi de caviar cînd mănînci cu lingura), beau, rîdeau behăit la bancurile tot mai fără perdea, căci la un moment dat s-a trecut pe tărîmul dezmăţului, dar nu un dezmăţ oarecum elegant, cum se mai practică la unele case mari.
Ţuica băută le încălzea sîngele şi le tulbura mintea. Acum mîncau şi beau de toate, fără să le mai pese ce anume, absorbiţi numai de cele ce spuneau. Pentru bărbaţi subînţelesurile nu-şi mai aveau rostul, vălurile erau ridicate cu un cuvînt, cutezanţele erau depline, fustele se ridicau fără oprelişti. Amănuntele tainice şi ruşinoase privitoare la sex stîrneau rîsete în ambele sexe. Şi femeile vorbeau acum fără înconjur, mai ales cele două nurori bete. Recunoşteau acum chiar ele că sînt bete cu o veselie de femei care afectează, pentru a-i întărîta de fapt pe bărbaţi, dar beţia lor era în fond adevărată. Acum beau cot la cot cu bărbaţii, iar băuturile aşezaseră pe minţile lor o perdea şi mai grea.
În spatele lui Raj a stat toată seara, în picioare, un zdrahon gras, cu mutră de gorilă constipată. A mîncat şi a băut în picioare, pînă ce avea acum pantalonii de pînză albă plini de sosuri şi stropiţi de vin roşu. A sunat telefonul, pronto! pronto! striga gorila, apoi i-a înmînat mobilul lui Raj: Milan. Acesta răspundea în silă, dar se vede că nu era chiar aşa de beat, cum dăduse impresia. După ce Raj a închis telefonul, bărbaţii au început să vorbească pe ţigăneşte, pînă atunci nu vorbiseră decît româneşte. Desigur, discutau afaceri - scurt, gîjîit, în comenzi. Se vedea că Raj era şeful, iar spusele lui Giuliano, cum că taică-său îl va lăsa pe el urmaş, fuseseră nişte baliverne de lăudăros. Fără să-şi poată explica de ce, un aer rece venea dinspre el. Pe Marineta o strîngea în spate, cînd auzea cum vorbeşte Raj, cînd poruncea scurt, chiar şi cînd rîdea. Mai tîrziu i-a spus lui Giuliano impresia ei exact vorbele astea: "o strîngea în spate".
Marineta nu a mai stat. A motivat că o doare capul şi a plecat. Mama Maria a rugat-o să nu-i mai spună lui Giuliano: E matol şi o să vrea să o conducă acasă cu maşina. Tot aşa a mai făcut cu una, a intrat într-o autocisternă, pe urmă au plătit o grămadă de biştari pentru spitalizarea boarfei, iar la poliţie nici nu mai spune cîţi marafeţi au trebuit pentru dat plicu', ca să scape.
*
Povestea s-ar fi cuvenit să se încheie aici, dar nu a fost să fie aşa. Marineta a făcut ceea ce fac toate fetele de pe meleagurile carpato-danubiano-pontice în astfel de situaţii. Nu ştiu cum procedează fetele de prin alte părţi, dar româncele (în fine, cele mai multe dintre ele) cînd vor să se despartă de băiatul care nu le mai convine, nu spun niciodată acestuia "nu te mai vreau", "lasă-mă-n pace!" sau, vai, "du-te dracului!" Nu! Ele evită confruntarea explicativă, amînă, nu se mai duc la întîlniri sau, dacă se duc, tot mai rar, trebuie să aştepţi pînă ce-ţi vine să muşti marginea ceştii de cafea, pe urmă stau îmbufnate, fără chef ori căptuşite cu ace, pînă ce băiatul, cît de înfierbîntat va fi fost el, pricepe că lucrurile s-au terminat, că trebuie să-şi potolească elanul erotic şi să-şi caute pe alta, decît să-şi facă singur zile fripte.Dar Giuliano insista mereu, pînă la exasperarea Marinetei. Într-o zi i-a spus la telefon pe un ton aproape plîngăcios:
- Marineto, tu să nu te joci cu focul. Frati-miu Raj mi-a zis clar în privinţa ta: Asti te na inkerel mande, tha si te kerel so si kerimasqe. Şi mi-a repetat, auzi?
- Ce tot vorbeşti, măi? Ce vorbeşti ţigăneşte cu mine? Ce-i asta?
- I-am zis că s-o lase mai moale că tu nu poţi să-l suferi şi că ţi-e frică de el. Nu aşa mi-ai spus?
- Da, ţi-am spus. Şi trebuia să baţi toba?
- Marineto, fii atentă că el mi-a zis vorba asta şi... şi...
Nu mai continuă. Marineta îi recunoştea aceeaşi nehotărîre, aceeaşi fragilitate pe care i-o ştia mai demult - lăudăros, cu mare stimă de sine, dar slab.
- Adică ce înseamnă vorba asta? Cum îi pe româneşte?
- A zis aşa: Poate să mă urască, însă trebuie să facă ceea ce trebuie, îi traduse Giuliano. Şi mi-a repetat, Marineto! Mi-a zis: spune fetei asta.
Curînd după asta, maică-sa i-a arătat un ziar. Scria acolo că Iorguleştii sînt cercetaţi ca fiind implicaţi într-o reţea de trafic internaţional de cocaină, cu implicaţii în România, Italia, Germania şi alte cîteva ţări. Abia atunci fata a pus piciorul în prag lui Giuliano. Ba i-a mai tras şi o înjurătură la telefon. Să aibă de cheltuială, cum se zice. S-a răcorit, na!
Şi cu asta gata, a crezut ea. Dar n-a fost să fie, cum spuneam. La vreo două săptămîni a mai fost o întîmplare. Şi încă ce întîmplare! Marineta nici nu ştie cît a durat totul; i-au spus vecinii după aceea că doar vreo cincisprezece minute. Ei însă i se părea uneori că au trecut două-trei minute doar, alteori - ore întregi, chinuitoare. Ca un coşmar. Mult mai tîrziu lucrurile au început să i se limpezească, ca într-o baie de revelator.
Marineta şi mama ei locuiesc într-o zonă suburbană, pe o străduţă îngustă, care urcă în pantă. Şapte-opt case cu aspect rural pe stînga şi cam tot atîtea pe dreapta - atîta este strada. Se termină pe stînga cu un cimitir, iar pe dreapta ultima se vede albeaţa căsuţei lor, iţită printre pomi fructiferi şi o stupină. Mai departe urmează doar pîrloaga dealului, acoperit ici şi colo cu mărăcinişuri. De-abia pe coamă se vede o pădure de salcîm.
Într-o zi, pe la opt dimineaţa, liniştea străduţei este spartă de o limuzină lungă, care opreşte cu scrîşnet chiar la poarta femeilor. Trîntind portierele, coboară patru: Raj, gorila lui (cel care la cină a stat permanent în spatele şefului), apoi încă unul, tot o matahală, cu ochelari fumurii şi cu urme urîte de tăieturi pe faţă, şi şoferul, care a rămas la maşină. Toţi erau îmbrăcaţi în costume negre, încravataţi, de ziceai că tocmai au picat de la vreun bal.
Încă de cînd au coborît din maşină, au început să înjure ca la uşa cortului. Pesemne voiau să se monteze, să se aţîţe unii pe alţii. Raj izbi cu piciorul în poartă:
- Ia ieşi afară, curvo! spumega cu ochii injectaţi. Ieşi afară imediat cînd îţi spun!
Şi urmă iarăşi un potop de înjurături. Mama Marinetei se afla în curte, nu departe de uşa casei: dădea de mîncare cîinelui, un căţel mic şi inimos. Cînd îi văzu pe cei trei, instinctul o făcu să se îndrepte către casă - să fie protejată. Femeia era mică şi grăsuţă, dar destul de sprintenă. N-ajunse însă. Mîna lungă a huidumei lui Raj o ajunse la uşă şi o apucă de păr. Cu cealaltă mînă zdrahonul trînti uşa, care sări din ţîţîni. Femeia dădu să ţipe:
- Sări...
- Taci, curvă! Îţi crăp capul, vezi?
Huiduma îi arătă pumnul cît un baros. Femeia tăcu şi începu să geamă - o durea pieptul, era bolnavă de inimă.
La un semn al lui Raj, matahala tăiată pe faţă dădu uşa la o parte, îşi scoase ochelarii şi intră în casă în căutarea Marinetei. Căţelul lătra mai să rupă lanţul. Raj smulse un par din gard şi voi să-l altoiască, dar cîinele se smulse şi o luă la fugă cu tot cu lanţ. Lanţul se agăţă de o sîrmă şi lovi zbîrnîind o damigeană de sticlă tocmai spălată şi lăsată să se usuce la soare. Damigeana se sparse şi căzu peste alta, care se sparse şi aceea, făcînd zgomot mare. Scrîşnetul de sticlă spartă a făcut ca vecinii să iasă la garduri - ce se întîmplă?
În acest timp huiduma tăiată pe faţă o găsise pe Marineta, îi pusese căluş în gură şi acum o trăgea de păr afară. Îi înfăşurase pletele în jurul mîinii şi o tîra. Fata era în pijamale.
- Ai crezut că îţi poţi bate joc de neamul nostru, fă, curvă, fă!
Raj o strîngea cu mîna de gură şi o scuipa. Urmele degetelor lui au rămas pe obrazul fetei. Urmă o avalanşă de vorbe împănate cu înjurături greu reproductibile. Şi însoţea totul de lovituri de picioare pe unde apuca. Ceilalţi doi se apropiau şi ei şi loveau din cînd în cînd: cînd pe mamă, cînd pe fată.
Apoi Raj porunci ceva pe ţigăneşte gorilei lui. Gorila bolborosea ceva, se vedea că se ruga de şeful său. La rugăminţile huidumei, Raj se răstea şi mai tare. Atunci huiduma se aşeză în genunchi şi se ruga lui Raj ţinînd mîinile la piept. Un vecin care o rupea puţin pe ţigăneşte a înţeles cîte ceva şi a spus după aceea. Raj îi cerea gorilei să o violeze pe Marineta, dar matahala îi răspundea punîndu-se în genunchi că e păcat mare, nu poate să facă aşa ceva, are soţie şi copii.
În vremea asta vecinii începură să strige de după porţi:
- Huo, nenorociţilor! Lăsaţi femeile în pace!
- Eu dau telefon la poliţie.
- Golanilor! Săriţi, măi!
- Bogdane, măi, Ia mergi la nen-tu Sile şi spune-i să vină cu puşca.
Moş Fănică, om la peste şaptezeci de ani, îndrăzni primul. Ieşi pe poartă cu o furcă în mînă:
- Ce credeţi că mi-e frică de voi? Îţi sparg cauciucurile, auzi?!
Şoferul maşinii îi ieşi înainte şi îl apucă de mîini. Moşul n-avea nici o putere, dar, în urma lui, ceilalţi au început să prindă curaj. Au ieşit în stradă care cu ce apuca: cu beţe, cu lopeţi. Înjurau şi ei încercînd să se încurajeze.
Ţiganii au înţeles că nu mai pot sta mult. Au mai tras cîteva picioare celor două femei aflate la pămînt, apoi Raj a ordonat retragerea. Au reuşit să se urce în maşină, dar oamenii au înconjurat-o. Se înjura şi de-o parte şi de cealaltă. Pînă la urmă Raj a scos un pistol cu bile şi a ameninţat că trage. Numai aşa au putut pleca.
Asta a fost. Nimeni nu a reclamat după aceea. Nici la sfaturile vecinilor, nici la rugămintea Marinetei, mama ei nu a vrut cu nici un preţ.
*
La cîţiva ani după aceea, Marineta a plecat la muncă în Italia. Cu puţin timp înainte de a pleca sau la puţin timp după ce a plecat, nu mai ţin minte, a murit de inimă mama ei. Nu a apucat să-şi vadă fata măritată. Marineta a schimbat mai multe locuri de muncă, pînă ce s-a stabilit la o gelaterie. După doi ani s-a măritat cu Giuseppe (nu Giuliano), chiar patronul de la "Gelaterie Dolce Bacio". Nu se ştie cum, cei doi au trecut la budism. O rudă îndepărtată a Marinetei, care a trecut pe la ea, povestea în crîşmă, cum a nimerit cînd era un fel de slujbă la ei, la Marineta şi Giuseppe. Se adunaseră vreo treizeci de gealaţi raşi în cap, de-abia încăpeau în locuinţa celor doi cofetari. Aprindeau tot felul de chestii care miroseau frumos, ca nişte ţigări scumpe de cucoane, era o fumăraie ca într-un cort de ţigani, unul tot zdrăngănea o talangă mare şi toţi cîntau, adică ce cîntau, mornăiau aşa gîjîit, ca nişte bondari: morrr, morrr, morrr!Aviz cititorilor. Cele povestite aici pornesc de la fapte reale. Am dorit ca întîmplările relatate să nu sufere de boliştea corectitudinii politice, însă nu vreau în nici un caz să denigrez vreo etnie în întregul ei. Este doar o povestire despre oameni cît se poate de reali.