M-am trezit într-o dimineaţă că nu te mai iubesc. Fără vină şi fără ruşine. De-atâta entuziasm îmi venea să te sun şi să-ţi ţip în telefon că m-am oprit din a mă mai îmbrăca în rochie, din a-mi prinde părul, de la ieşit în cluburi. Lucruri pe care clar le uram, dar de dragul tău le făceam. M-am oprit din iubit.
Aşa simplu, într-o dimineaţă am realizat că prietenii tăi de fapt, sunt imbecili. Că bluza aia cu care îţi place ţie la nebunie să te îmbraci, e absolut îngrozitoare şi că faptul că nu ştii nicio poezie, mă face deopotrivă şi să râd, dar şi să plâng. Că primul "te iubesc" ţi-a fost prin mesaje şi dacă stau bine să mă gândesc, nici nu săruţi prea bine.
După, mi-am amintit de dimineaţa în care m-am trezit că te iubesc. Eram de ceva vreme împreună, dar ştii că eu mă prind mai greu. M-a apucat râsul teribil, cum să iubesc un om lipsit de vicii, c-o viaţă molcomă plină de 1*1- 2. Un om gata oricând să-ţi zică o siropoşenie şi care din "iubita" nu mă scotea.
Dar te iubeam. La cât de surprinsă eram, am început să-mi sun prietenele, s-o sun pe mama. "Acum ţi-ai dat seama?" Da, da şi da. De-atunci, am început să văd lucrurile altfel. Cum îţi bei cafeaua, faţa ta la orgasm, cum îţi muşcai buza de jos când făceai un compromis, toate le vedeam altfel, ca prin ochii unei îndrăgostite.
Cum uiţi că urăsc să-mi spui "ok". Cum nu pui mâna la gură când caşti sau cum râgâi. Cum răceşti mereu vara, ca un idiot. Urât tare. Cum am învăţat să iubesc tot ce-am urât vreodată?
Mi-am amintit cum ne-am cunoscut. M-ai privit în ochi şi ţi-a plăcut râsul meu. Iar tu aveai o faţă frumoasă tare. Eram în faţa unei cafenele, tu fumai, eu îmi aşteptam prietenii. M-ai întrebat dacă am un foc şi-n marea mea glumiţă ţi-am răspuns "doar la inimioară". Mi-ai zis că fix de ăla ai nevoie.
Mi-ai povestit ce-ţi place şi că niciodată nu ai fost la o piesă de teatru. Ţi-am zis ce urăsc şi ce m-a făcut ceea ce sunt. Filme şi muzică. M-ai luat de mână. Am râs de tine. M-ai sărutat. Ai râs de mine. Am făcut dragoste. Am râs amândoi.
În dimineaţa aceea în care m-am trezit că nu te mai iubesc, m-am culcat înapoi. Când m-apucă piticii pe creier şi ideea că pot trăi fără tine, mă gândesc la viaţa mea zvăpăiată. La fuga asta a mea neîncetată după trăire şi la cum vin acasă şi eşti acolo. La cât de greu mi-a fost să găsesc pe cineva să-mi fie linişte.
Mă culc înapoi ca mereu să-mi regăsesc focul pe care mi l-ai pus atunci, în inimă.
0 comentarii
Arhiva rubricii
Venite Adoremus (XI): Întoarcerea acasă, Ramona MarinVenite Adoremus (X): Fleur Nasoi, Oana NăstaseVenite Adoremus (IX): Cenușiu încruntat, Gabriela GabrinovVenite Adoremus (VIII): O cronică anacronică, Florin OnigaVenite Adoremus (VII): Nora face un ban, Alina VoineaToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
MiscellaneaInvoluntar, tandemBalansEditorialul de luni dimineaţăCafe del SolDiversiuni şi aluviuniMicile istoriiScrisorile GeteiInsolita de marţiÎntîlniri - De dragosteCuvinte pentru înecaţiRomânia, draga de ea!Jobenul cu iepuraşiŞoseta cântăreţului de bluesinter_ziseBiciclete în BeijingIstorii inventateCompletAbilDrumul spre OzUn pic - alte întîmplări adevăratePoveştile fetei nesăbuiteCum să...Bungee JumpingInCompletAbil fantasticCeaiul de joi dimineaţăFractalul EpicZen şi arta întreţinerii motocicleteiPovestiri minimalistePUNCT...S-a întâmplat într-o joiPraful de pe tobă8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to menBlues LettersCasa cu pereţi de vântBestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)Ora de libertateautoficţiuniViaţa domnului LăzărescuÎntâmplări despre niciodatăJurnal de maimuţeCântece simple49Visăreasa-n colţul bloculuiTotul pe albPentru cine bat străzileAutorulÎnaltă ordine de ideiSticla cu cernealăVieţile altoraColecția de oreSUPER poveştiderapajeJoaca cucuvintelePovești la ibricPublicitate