Negruţu

- Hai, du-te şi tu acasă, până ajungi se întunecă de tot. Ştii că dacă treci noaptea pe lângă al lu' Corcodel sare toată haita aia pe tine.

Marius strânse cocoşat ultimele boabe în făraşul de tablă şi le aruncă peste gardul găinilor. În curticica prăfoasă a păsărilor era pustiu, doar dacă erai foarte limpede la auz distingeai dinspre coteţ, în răstimpuri, picoteli subţiri, de somn început devreme.

Merse apoi la fântână, aruncă peste ghizduri găleata şi, după ce o auzi scufundându-se în apa rece, prinse coada metalică a roţii şi începu, grăbit şi circular, să înfăşoare lanţul pe cilindrul de lemn. Apa turnată prima dată pe ceafă săpă fisuri luminoase în praful care îi acoperea gâtul.
- Nea Vasile, mi-l dai?
- Ce să-ţi dau, mă?
- Pisoiul. Pe ăla negru, că e motănel.
- Ia-l, mă, dar să ai grijă de el. Şi să nu-l ţii numai în braţe că se zărânceşte şi nu mai creşte.

Copilul nu-l mai auzea. Primise încuviinţarea şi acum o zbughise spre vechiul grajd, acolo unde fătase pisica. Înăuntru era deja beznă, bâjbâi cu mâinile întinse în cadrul uşii, pipăind doar căldură tăcută şi deasă. Strigă pisica şi ea răspunse slab, hai, vino miţi, pispis. Simţi apoi printre gleznele murdare o împletire pufoasă, să aplecă şi îşi umplu pumnii cu blană.

Afară întunericul modifica siluetele, diluându-le necontrolat asemenea acuarelelor care primesc prea multă apă. Marius cântări pumnii şi lăsă jos două dintre ghemotoacele prin blana cărora se amestecase alb şi galben, păstrând în mâna stângă o mâţă de culoarea nopţii îngrămădită de acum oriunde. Eşti al meu, Negruţule, ai auzit? Al meu, şopti copilul aproape gâtuit de bucurie în urechiuşa cât o unghie a pisoiului. Inimioara lui executa în pieptul mic galopuri scurte şi tot mai dese.
- Vii mâine la porumb, da? Mariuse!?

Dar Marius era departe, alergând spre casă cu pisoiul în braţe şi cu noaptea peste el, ca o cocoaşă fără greutate.

Niciun pic de lumină nicăieri, nu-ţi fie frică, Negruţu, eşti cu mine, bine că mai vine de pe la unele case câte o linie sleită şi lucitoare, ştiu drumul spre casă, Negruţule, uite, acum o luăm pe aici, la dreapta, vezi casa asta, are gardul verde, îţi spun eu, aicea stă bunica lui Dragoş, e prietenul meu când vine în vacanţe de la Bucureşti, pfoai, ştii ce foc mare am făcut în august cu el, Negruţule, am ars toate lemnele de la şopronul ăla vechi al lui mamaie, aşa de mare a fost că a rămas gaură în pământ şi nici acum, de un an de zile, acolo nu a mai crescut fir de iarbă. Uite, trecem de al lu' Corcodel acum, pâş pâş, să nu ne audă javrele alea negre că nu mai tac. Pisoiul se prinsese cu gheruţele de tricoul transpirat al copilului, inimile lor aproape că se atingeau, bătând desincronizate şi foarte tare, ca într-un concert dezordonat. Prin noaptea neagră ochii lui ca două felinare verzi decupau întunericului imaginare cărări luminate.

Unde suntem, măi Negruţu, c-am trecut de ţaţa Anişoara şi am luat-o-n sus, spre ceape, trebuia sa fim lângă Marcel, nu-l ştii pe Marcel, are un cal sur pe care îl cheamă tot Marcel, îl mână toată ziua prin praf şi fluieră fetele când trece pe lângă ele, pe unele le apucă de talie să le suie lângă el, haha, Negruţule, să le vezi cum o iau la goană când aud copitele lui Marcel jucând praful moale, care încotro, aşa o iau, Negruţule. Mâna lui Marius încleştase pisoiul cu totul. Sub ea, inima lui pisicească alerga mai ceva decât tălpile desculţe ale codanelor, când cei doi Marcel, unul peste celălalt, răscoleau cadenţat străzile.

Se opri deodată cu spatele la un gard de nuiele. Privirea căută derutată măcar un colţ de lumină scăpat pe lângă vreo perdea neglijentă. În minte gândurile se trânteau ca nişte uşi în voia curentului, îşi simţea sângele cum tropăie copleşitor prin trupuşorul lui de zece ani, când din spate simţi cum îi trece pe lângă ochi o lumină ca un lapte prins. Se întoarse iute şi văzu, cocoţată pe gardul de nuiele, o arătare. Stătea aşa, pe vine, cu genunchii pliaţi şi cu mâinile sprijinind gardul dintre picioare, ca şi cum s-ar fi pregătit să sară peste ei. O vedenie neagră luminată păstos de niciunde.

Nu-şi aduce nici acum aminte ce s-a întâmplat atunci, deşi povesteşte oricui îl ascultă aceeaşi poveste de peste treizeci de ani. Când ajunge la final îi încolţesc în ochi ape sferice, şi asta absolut de fiecare dată. Ştie că respira cu zgomot, pe gură, şi probabil că urlase pentru că din gât simţea cum îi ies pumnale ascuţite pe toate părţile. Ajunsese într-un loc în care a putut să-şi vadă mâinile, deşi îşi aminteşte că le simţise fără viaţă între ele. A aşezat blăniţa neagră pe un fir de lumină venit de la becul unui stâlp şi ea s-a scufundat cu totul în praf. De jur împrejur lacrimile lui săpau gropi mici pe care praful le înghiţea la fel de repede.