Poveste fără cap (şi coadă lungă)

Doi oameni se iubeau şi nu ştiau. Erau ori cu nasul pe sus, ori înspre propriile lor piepturi.
Un om aştepta. Şi celălalt aştepta. Era care pe care. Doi oameni aşteptau şi nu ştiau ce aşteaptă. E greu să aştepţi când nu ştii ce.
Unul avea căştile pe cap şi se uita la tavan. Şi celălalt cânta într-o cameră întunecată o melodie.
Un om suferea. Şi celălalt asemenea. În orice caz, dacă s-ar fi găsit la timp, s-ar fi pus unul pe umărul celuilalt şi ar fi plâns. Aşa, fiecare are dureri de gât, febră musculară... Ţi se apleacă la un moment dat de la atâta aplecat.
A plecat.
Doi oameni scriau despre aşteptările lor. Puneau mâna pe pix şi îl lăsau jos în acelaşi timp. Îi despărţea un perete, un prag, o linie de caiet. Ai crede că aşa ceva nu e posibil. Nici eu nu aş fi crezut. Dar de obicei nu crezi în unele lucruri până nu ţi se întâmplă.
Doi oameni se fugăreau şi nu ştiau. Oboseau împreună, dar separat, în părţi diferite de parc. Şi de bar. Şi de plajă. Şi de pat.
Aceşti doi oameni sunt genul de oameni care dacă s-ar găsi şi şi-ar atinge degetele ar dispărea. Şi acum, că ar şti, s-ar căuta numai de-al dracu', să mai dispară o dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată. Doar aşa, pentru că le-ar face plăcere.
Un om iubea micile bucurii ale vieţii. Mai ales minciuna. Da, superbitatea aia cu picioare scurte. Săracul... El nu ştia că gagicile au în continuare picioare lungi. Celălalt, ei bine, avea picioarele lungi. Şi, straniu, nu-l dureau niciodată, deşi alerga ca un bezmetic prin gândurile celui dintâi.
Un om avea ochii ca cerul, iar celălalt ca pământul. Se întâlneau numai la răsărit şi la apus. În restul timpului se dădeau peste cap, în timp ce se învârteau în cerc. Şi la fiecare întâlnire erau orbiţi de soare.
Un om îşi scrie durerile şi dorinţele. Un altul nu va citi niciodată. Sau dacă va citi, va fi probabil prea târziu. Şi totuşi, există o veşnicie în această fugă: faptul că ce e scris, rămâne scris, fie că e sau nu împlinit. Aşa păţesc toate iubirile trase prin condei, nu e nimic nou şi nici surprinzător la asta.
Şi totuşi, undeva acolo rămâne, trasă-n cui, o speranţă. Care stă / se face rotocoale / se pierde într-o altă dimensiune - ca fumul.
Şi ce e interesant e că niciodată nu se dau nume. Pentru că nu se striveşte corola de minuni a lumii. Plus că nu-i mişto să faci un lucru mai personal decât e deja; ar fi un... cum îi spune?
Îi spune în mai multe feluri, pentru că s-a făcut în multe feluri. Ca dragostea. Ca sexul. Ca spectacolele. Ca dezamăgirile. Ca inimile frânte. Ca orice poveste trăită de oameni. Nu suntem originali, cu toţii avem chestii în stomac, numai că unii le spun fluturi şi alţii orătănii.
Dragostea nu doare. E un echilibru acolo, cumva, într-un mod inexplicabil. Plus că nu poţi pune mâna pe ea. Te doare un picior, capul, măseaua, dar nu dragostea.
Când simţi că se rupe inima în tine... aia e altceva. E o chestie pe care am scos-o noi atunci când ne-am luat inima în dinţi prea tare şi am sfărmat-o puţin. Se repară. Poţi, de exemplu, să faci muzică din inima asta frântă şi toată muzica să aibă dintr-odată sens. Sau să scrii despre asta. Deşi s-a scris deja tot ce se putea scrie. Ce poţi să mai faci? Să urli sub apă graff-urile de la metrou? Să te arunci în golul din stomac? Să cazi pe gânduri boeme? Să te rupi în figuri geometrice? Ai putea încerca, dar ştii şi tu ce se întâmplă cu formele noi.
Şi totuşi... Nu îţi cere nimeni să fii formal... Aruncă-te-n cap. Sau stai la coada lungă a existenţei tale, dar măcar aprinde-ţi o ţigară şi scrie câteva versuri într-un carneţel. Nu se ştie niciodată.