Trecutul care cântă. Destinul tragic al principesei-pianiste

Scriitorul şi omul de ştiinţă C. D. Zeletin a mers pe urmele pianistei de geniu Elena Bibescu, reuşind să învingă betonul armat al uitării ei. După 30 de ani de aventură scriitoricească într-ale cercetării şi reflecţiei, a prins contur o cronică autentică şi inestimabilă: Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2007, 850 de pagini.
 
Raluca Grinţescu: La peste un secol de la moartea prematură a marii pianiste Elena Bibescu, Dvs. aţi reparat sărăcăcioasa documentaţie privitoare la o personalitate fascinantă. Ce v-a mânat să daţi contur unei biografii atât de preţioase?
C.D. Zeletin: În Mărturisirea ce deschide volumul vorbesc despre acest lucru. Ceea ce m-a stimulat, încă din adolescenţă, a fost decalajul dintre valoarea de excepţie a acestei artiste, importantă prin impunerea geniului precoce al lui George Enescu în lumea muzicală pariziană, şi absenţa ei totală din conştiinţa românească, lăsând la o parte cunoaşterea propriului ei geniu. Căci a fost o pianistă de geniu. Aş adăuga acestei explicaţii şi faptul că sunt născut în părţile Bârladului, vatră a istoricei familii Kostaki, căreia principesa Elena Bibescu îi aparţinea prin naştere. Pe de altă parte, suportam greu nedreptatea pe care o constituia uitarea ei, mai ales în ultimele noastre decenii, când cercetarea muzicologică este destul de avansată. Uitarea, care, mental, mă înfilozofează, deci mă înalţă, dar care, în cele ale sufletului, mă răneşte, deci mă coboară...
 
R.G.: Această cronică vastă reprezintă o valoare literară inestimabilă. De unde v-aţi documentat, cât timp v-a luat şi ce v-a stârnit interesul încât să aduceţi la lumină o asemenea uriaşă cantitate de informaţii?
C.D.Z.: O carte se alcătuieşte prin activarea a două structuri psihomentale: subconştient şi conştient. În privinţa celei dintâi, cartea mi-a luat - aş putea spune - o viaţă, deoarece s-a urzit pe măsura împlinirii intuiţiilor şi a unei suave răsplătiri a trăirii în problemă. În privinţa celei de a doua, structura conştientă, demersul a debutat în momentul când m-am hotărât să scriu o carte în acest subiect. M-am documentat în biblioteci şi în arhive româneşti şi străine, în fonduri particulare din România, Franţa, Anglia şi chiar din S.U.A. Timpul pe care mi l-a luat: 27 de ani. Bineînţeles, în acest sfert de veac am scris şi altele...
 
R.G.: Nu aţi reconstituit doar biografia eroinei Dvs., ci şi parcursul existenţial, adesea tragic, al altor zeci de personaje, destule faimoase şi astăzi. Cine sunt ele?
C.D.Z.: Cartea mea închinată pianistei Elena Bibescu, născută Kostaki Epureanu, este proiectată pe un continuum artistic româno-francez, deoarece ea a trăit deopotrivă în România şi în Franţa. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în România se împlinea cultura naţională prin valori esenţiale: Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Mihail Eminescu, I. C. Brătianu, Nicolae Grigorescu ş.a., alături de care, în aşezarea valorică a istoriei, ea îşi află perfect locul. În Franţa, după prăbuşirea imperiului, se afirmau marile mişcări artistice, ca parnasianismul, naturalismul, simbolismul, impresionismul ş.a. Nu întâmplător ea a influenţat formarea unor artişti ca Paderewski sau Enescu, în muzică, Maillol sau Vuillard, în artele plastice. Personajele cărţii mele? Indexul arată peste 1840 de nume, şi încă este un index selectiv... Fireşte, nu toate au aceeaşi importanţă raportate valoric la subiect, dar foarte multe au. Ele reprezintă fundalul unei ambianţe selecte şi stimulatoare, pe care s-a proiectat arta ei muzicală. Determinările acestei arte trebuie însă căutate în ereditate şi într-o instrucţie nemiloasă.
 
R.G.: Trăind, într-un anume fel, destinul tragic al principesei Elena Bibescu, ce v-a marcat cu deosebire?
C.D.Z.: Desăvârşind oglindirea eroinei mele în structura unei cărţi, care mi-a adus - trebuie s-o recunosc! - satisfacţii neaşteptate, am fost marcat în cea mai mare măsură de faptul că am învins, prin reconstituirea mea, betonul armat al uitării ei, noaptea care o cuprinsese. Vergiliu spunea: Noctem funalia vincunt, torţele răpun întunericul nopţii, iar George Emil Palade, în alocuţiunea rostită la Stockholm cu ocazia acordării Premiului Nobel pentru Medicină (10 decembrie 1974): Să asculţi sunetul întunecimii cum se prăbuşeşte! Departe de mine trufia lampadoforului, dar l-am ascultat şi l-am auzit...
   
R.G.: Mă întorc la începuturile Dvs. scriitoriceşti. Cum v-aţi apucat efectiv de scris? Aţi mers pe stradă, printre oameni, aţi observat lucruri, aţi ascultat, v-aţi imaginat o poveste? Conştientizarea că veţi deveni scriitor a venit intempestiv, dominator sau.. .lent?
C.D.Z.: Vechi aduceri aminte...
 
Eram elev în clasa a doua a Colegiului Naţional Gheorghe Roşca Codreanu din Bârlad.
 
După amiezile, indiferent de vreme, ieşeam aproape zilnic din oraş spre apus şi mă plimbam în Valea Ţărnii, paradiziacă în timpul verii, dar fascinantă în orice anotimp. Încropeam versuri în gând. În după-amiaza zilei de 24 noiembrie 1947, valea era mohorâtă. Fuioare de negură treceau prin pieptenii arborilor desfrunziţi şi coborau încâlcindu-se prin hălăciuga deşartă a butucilor de vie. Căzuse un pospai de ninsoare cu vreo săptămână în urmă, lăsând câteva crâmpeie de zăpadă ici şi colo, dintre care unul rămăsese deasupra unui polog de fân, uitat nestrâns de peste vară. Fânul, propriu verii, alături de zăpada proprie iernii, m-a surpins tulburându-mă în chip enigmatic. Izbit de nepotrivirea dintre fân şi zăpadă, am văzut brusc în ea metafora oximoronică a anulării fragmentării timpului şi mi-am zis, după ce mi-am notat pe hârtie imaginea:
- Eu sunt scriitor! Astăzi e ziua mea de scriitor!
 
Şi aşa a rămas.
 
Am ţinut multă vreme secretă semnificaţia acestei zile, de natură să-l lumineze pe noiembrie cel trist. Peste un an, exact în aceeaşi zi, amintirea vechii hotărâri m-a tulburat deodată. Ne aflam în ora de matematică, dar eu pluteam cu totul deasupra acestei discipline pe care n-o prea agream. Nu ştiu dacă nu cumva însăşi matematica, izgonindu-mă din ea, m-a proiectat în ţinutul confortabil al reveriei artistice şi dacă nu ea rămâne maestrul de ceremonii al acestui transfer...
 
În privinţa tălmăcirii de poezie, cred că prima traducere a fost Albatrosul de Charles Baudelaire, urmată imediat de Albatrosul lui Leconte de Lisle. Urmăream nu numai fidelitatea, dar şi diferenţele stilistice între două poezii cu acelaşi subiect. Asta se petrecea în 1951, în penultima clasă de liceu.
 
R.G.: Cuvintele sunt un teritoriu fascinant, sunt o forţă căreia trebuie să vă supuneţi?Gândiţi numai în limba română sau vi se întâmplă şi altfel?
C.D.Z.: Gândesc numai în limba română. Uneori însă, când simt nevoia unei afurisenii, a unei abhorări, a unei imprecaţii (asta se întâmplă rar de tot, iar de înjurat n-am înjurat niciodată), formulez într-o limbă străină, atât cât izbutesc, dar numai în gând, fără să exprim nimic. Ar fi interesantă o plonjare psihanalitică în chestiunea asta. Probabil că e vorba de o ascundere până şi în gând, printr-o limbă străină, a urâciunii şi a răului, o modalitate de a mă extrapola lor. Dacă e aşa, funcţia limbii străine rămâne secundară în actul gândirii, care apelează exclusiv la limba română.
 
R.G.: Ce gen de scriitură - poezie, proză, eseistică, traducere - simţiţi că vă reprezintă cel mai bine?
C.D.Z.: Poezia şi eseul.
 
R.G.: Dintre toate operele Dvs., care este preferata şi de ce?
C.D.Z.: Opera pe care încă n-am scris-o.
 
R.G.: Sunteţi medic şi biofizician, profesor la Facultatea de Medicină a U.M.F."Carol Davila" Bucureşti, unde profesaţi de peste 40 de ani. În ce fel a influenţat experienţa profesională scrisul Dvs.?
C.D.Z.: Prea puţin l-a influenţat. Poate prin practica adâncirii lucrurilor, poate prin constructivism, poate prin rigoare, poate prin analiză, adică prin desfacerea şi refacerea entităţilor.
 
R.G.: Cum v-aţi descrie cei peste 40 de ani de activitate?
C.D.Z.: Muncă de rob fericit, fără să fie imbecilizat şi fără să găsească plăceri în sclavie...
 
R.G.: Este scrisul o aventură a vieţii?
C.D.Z.: Atunci când ţine de zestrea genetică, deci când este o vocaţie, scrisul artistic nu este o aventură, ci o fatalitate, o decodare tiranică, lipsită de întâmplătorul şi de libertatea pe care le presupune aventura. Riscul ce-l întâmpină pe scriitor ţine de împrejurări şi de cedarea în faţa lor.
 
R.G.: E nevoie de timp, voinţă, curaj, şansă pentru a continua un act de creaţie. De ce e nevoie pentru a supravieţui?
C.D.Z.: Eu nu supravieţuiesc, eu vieţuiesc... Pentru cei aflaţi în situaţia de a supravieţui, este nevoie exact de ce spuneţi Dumneavoastră: timp, voinţă, curaj, şansă, la care aş adăuga: sănătate şi lumină în suflet.
 
R.G.: Aţi tradus, pentru întâia oară integral, Florile Răului. Ce v-a apropiat de Baudelaire?
C.D.Z.: Un anumit aer de frapanţă a regalităţii lirice, noutatea ca ordine, fie ea şi cu polaritatea răsturnată, şi măiestria artistică. L-am văzut mai bine fiindcă m-am aflat, faţă de el, la capătul distanţei optime la care distanţarea încă mai exprimă apropierea.
 
R.G.: Sunteţi un poet dar şi un personaj original. Cum v-aţi descrie în câteva cuvinte?
C.D.Z.: Odată stabilit că eşti original, important e faptul dacă eşti original fără voie sau prin decizie personală. Eu, dacă sunt original, sunt fără voie. Cum m-aş descrie pe scurt? Toată viaţa mea a fost un şirag de zbuciume, totuşi, sunt un om fericit fiindcă nu pot trăi răul şi nu cunosc apatia.
 
R.G.: Sunteţi un scriitor recunoscut prin numeroase opere şi premii. Ce loc ocupă scriitorul/poetul astăzi în societatea noastră?
C.D.Z.: Nu un loc important şi pe măsura prestigiului pe care-l presupune arta. Un loc mărginaş, dar nu atât din cauza societăţii, cât a poetului, fiindcă nu mai răspunde eternelor nevoi de elevaţie a sufletului omenesc. Neinteligibilă de multe ori, prin înecarea metaforică, incoerenţa semantică şi mimare a gândirii. Victimă a derapajului din aria raportului dintre gândire şi cuvânt. De altfel, e o chestiune mai veche. Inanitatea reanimării unui mort...
 
R.G.: Cu siguranţă că v-aţi făcut un bilanţ al vieţii. Aveţi ceva să vă reproşaţi?
C.D.Z.: Îmi reproşez că nu muncesc şi mai mult, că nu iubesc şi mai mult, că nu iert şi mai mult. Îmi reproşez apoi lipsa unei asceze absolute.
 
R.G.: Ce-şi doreşte omul C. D. Zeletin pentru viitor?
C.D.Z.: Sănătate, linişte fizică şi sufletească şi să mă bucur de ceea ce iubesc.
 
R.G.: Pentru că vorbim despre OM; dacă, la modul ideal, ar exista un monument dedicat Omului, cu O mare, ce aţi fi tentat să scrieţi la baza lui?
C.D.Z.: Începutul uneia dintre Fericiri: "Fericiţi cei blânzi... "