În culisele selecţiei Festivalului de Film Documentar One World Romania, 2017 (II)

Citiţi prima parte a acestui interviu aici.

Răzvan Penescu: Sunt filme "plicticoase" sau dificile pe care alegeţi să le ţineţi în selecţie? E o problemă dacă cineva iese din sală în timpul proiecţiei? Există filme la care e suficient să rămână până la final măcar cinci spectatori interesaţi? Sau preferaţi să aduceţi filme "de public", care să umple sala şi să trimită informaţie către mai multe capete, dar o informaţie mai superficială? E posibil ca cineva să nimerească la 2-3 documentare "plicticoase" şi să rişte să fie îndepărtat?
Adina Brădeanu: Da, există filme cu o durată considerabilă pe care decidem să le includem în selecţie - însă refuz să cred că durata le face plicticoase. În 2017 avem, de exemplu, un documentar cu lungimea de două ore - Conversaţia mea cu Florence - care face exact ceea ce promite titlul: înregistrează o discuţie între regizorul Paul Poet şi "subiectul" Florence Burnier-Bauer. Aşezată pe un fotoliu, cu o păpuşă în braţe, Florence povesteşte despre experienţa de abuz trăită ca parte a comunei Friedrichshof, constituită de artistul austriac Otto Mühl, iniţiatorul mişcării acţioniste. Îi invit pe cititori să testeze cât de plicticoasă este această devastatoare mostră de istorie orală despre abuz şi emancipare, documentată de o cameră plasată într-un unghi fix. Similar, O viaţă germană, un film de aproximativ aceeaşi lungime, construit în jurul Brunhildei Pomsel - fosta secretară şi stenografă a lui Goebbels, care tocmai a încetat din viaţă la sfârşitul lui ianuarie 2017. "Nimic nu există numai în alb şi negru; în toate lucrurile trăieşte un pic de gri," declara Pomsel, insistând că, în întreaga ei carieră în umbra lui Goebbels, nu a fost conştientă de atrocităţile naziste. Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să decidă dacă o asemenea inocenţă istorică e posibilă. Un alt film ceva mai lung, dar remarcabil, e Tânărul patriot - o cronică a relaţiei fluctuante a unui tânăr chinez cu ţara lui, relaţie urmărită de la entuziasmul adolescenţei până la maturizarea după confruntarea cu sărăcia provinciilor izolate şi cu corupţia sistemică a structurilor. În subsidiar, filmul lansează o întrebare pe care bănuiesc că ne-o punem mulţi, în special în ultimele zile: cum arată patriotismul azi? Ca să fim patrioţi trebuie să ne minţim sau să ne lăsăm minţiţi frumos de guvernanţi - că suntem buricul pământului, că trebuie să ne apărăm constant de un Vest care ne vrea colonie? Să recităm Eminescu, să facem tricolor uman, să participăm în masă la festivalul Pasărea Măiastră? Tentaţia prescriptivismului va exista întotdeauna în asemenea cazuri, tradusă încă, adesea, în curricula şcolară - sau, cum vedem în film, în activităţile extra-şcolare: Lecţia de patriotism, scurtmetrajul polonez menţionat deja mai sus, prinde absurdul unui concurs de recitări de poezie patriotică pentru elevi.
Pentru mulţi dintre noi, sloganurile ireverente circulate pe străzi în perioada protestelor din iarna asta au fost o dovadă elocventă de patriotism din partea celor care refuză să-şi lase ţara confiscată de interese de partid. Pe lângă asta, intenţia unora dintre protestatari de a crea un tricolor uman în piaţă a stârnit controverse: dacă mulţi dintre cei maturi sau informaţi au rezistat ideii, pe baza unui repertoriu memorial care include defilările şi montajele umane de pe stadioanele ceauşiste, pentru alţii retorica vizuală din spatele propunerii e nouă, fără conotaţia naţionalistă pe care o dau cei cu experienţa trăită a comunismului. Ca şi în alte cazuri, nu există un răspuns general valabil de tipul "e bine / rău să facem tricolor uman în Piaţa Victoriei": până la urmă, asta se reglează în piaţă, nu la cinema. Ce poate face documentarul aici este să ne avizeze cu privire la contexte în care o retorică vizuală asemănătoare a funcţionat cu altă încărcătură politică şi, implicit, să lanseze întrebări: putem pune semnul egalităţii între manifestările anilor '80, cu oameni aduşi cu forţa pe stadion şi tricolorul construit de bunăvoie şi cu bună credinţă în Piaţa Victoriei în 2017? Dar şi: este cu adevărat necesară retorica naţionalistă într-o dezbatere despre corupţie? Şi tot apropo de dragostea lucidă, neîndurătoare pentru propria ţară şi propriul popor, încă un film lung dar deloc plicticos, care nu trebuie ratat: Ţara moartă, un work-in-progress semnat de Radu Jude în jurul colecţiei Acsinte, abordată nu prin proiecţie nostalgică - aşa cum s-a întâmplat frecvent după lansarea în spaţiul public - ci prin plasarea în contextul social şi politic al perioadei 1937-1945, în dialog cu fragmente din jurnalul medicului Emil Dorian.
Mona Nicoară: Haha! Cel mai în măsură să răspundă la asta sunt spectatorii. Dar nu mi-e tocmai clar cum se pot defini aceste "genuri": ce e plicticos pentru cineva e fascinant pentru altcineva, iar dificil uneori se suprapune cu inovator formal sau, doamne fereşte, inteligent! Lăsând gluma la o parte, nu cred că am apucat vreodată să fim acuzaţi pe drept de aşa ceva: vectorul pe care l-a imprimat Alecu Solomon de la bun început a avut de-a face cu poveştile relevante, vii şi bine spuse.

R.P.: Filmele din selecţie sunt pentru orice spectator sau unele sunt pentru un anumit tip de spectator, mai cunoscător în problema pe care acestea o discută? Vă adresaţi unor spectatori avizaţi? Vă gândiţi la felul de public pe care îl veţi avea sau faceţi doar o selecţie de filme?
A.B.: Filmele noastre se adresează omului curios, tânăr în spirit, care gândeşte cu mintea personală, nu aşteaptă mesajul filmului pus pe burtiera ecranului, şi are răbdare. Răbdarea e importantă pentru că, cred eu, timpul interior al documentarului e ceva care ţine de educaţie: în timp, îţi creşti spectatori de documentar, îi înveţi cum să privească, ce înseamnă să urmăreşti un proces care se desfăşoară pe ecran în faţa ta. Nu ne adresăm unor spectatori neapărat avizaţi cu privire la drepturile omului, însă ne bucurăm să constatăm că sunt oameni care vor să ştie mai mult despre asta: de exemplu, spectatori care nu pleacă niciodată de la discuţiile de după filme. Aceste discuţii cu experţi sau activişti sunt importante la One World Romania (OWR) (şi, în general, la festivalurile care au de-a face cu drepturile omului). Invitaţii nu vin neapărat pentru a explica filmul ci pentru a facilita conexiunile dintre povestea de pe ecran şi contexte actuale, extrase din viaţa cotidiană a spectatorilor.
Sigur că ne bucurăm să constatăm că avem spectatori avizaţi în materie de documentar: oameni cărora le place documentarul ca mod de aplecare asupra realităţii trăite, care observă stiluri, tendinţe, inovaţie sau joc în interiorul convenţiei documentare: de exemplu, în 2016 am avut un documentar construit pe o structură de SF pe care l-au remarcat mulţi spectatori - opţiunea pentru SF era politică şi trimitea la imposibilitatea rezolvării unor probleme sistemice în prezent, de unde apelul la un personaj venit din viitor; în 2017 am inclus în programul DELICATESSEN un film care combină imaginea de arhivă cu animaţia rotoscopică pentru a construi contextul primului atentat într-un campus american, la mijlocul anilor '60 (Turn). Însă dacă docu-filia poate conta pentru relaţia cu un film sau altul, nu e crucială pentru spectatorii noştri: ne adresăm tuturor celor care intră în sala de cinema pentru a-şi da posibilitatea să reflecteze asupra unei probleme sau alteia cu care se confruntă direct sau indirect: escaladarea populismelor şi extremismelor, proliferarea discursului anti-european, a agresiunilor împotriva statului de drept şi a opiniilor violente anti-refugiaţi, agresiuni asupra individului la nivelul familiei şi al societăţii, de-credibilizarea unor instituţii ale statului, "bolile" sistemului de sănătate, absenţa empatiei individuale şi a unor mecanisme instituţionale care să permită celor cu dizabilităţi să convieţuiască cu majoritatea.
Nu alcătuim un program generic de filme, indiferent de cât ar fi de bune titlurile care intră în selecţie. Dimpotrivă, alcătuim un program destinat unui public cu o anume experienţă socială, politică şi istorică: de exemplu, gestionarea memoriei în contexte post-autoritare a fost mai mulţi ani o constantă a programului OWR; în 2017 am lăsat-o deoparte pentru că s-au acumulat alte teme mai urgente. Tot aşa, experienţa politică similară a ţărilor din regiune are întotdeauna un loc special în programul OWR - în 2017 încercaţi, de exemplu, Poştaşul cel cumsecade sau Alegeri grele.
Dincolo de nişte constante tematice care ţin de situaţia actuală şi istoria recentă a României, avem la OWR o varietate de poveşti pentru toate gusturile - de la povestea "micro", extrem de ataşantă, a clubului românesc de fotbal Frăţia, la angajamente documentare "macro" care propun perspective complexe, globale, asupra unor probleme urgente ale lumii de azi - vezi secţiunea SUPRAVEGHERE ŞI CONTROL.
M.N.: Ne gândim doar la care sunt cele mai bune filme care pot fi prezentate publicului OWR. Filmele bune se adresează şi cunoscătorilor şi celor mai puţin cunoscători. Cum ziceam mai sus, nu e o chestiune de transmitere de informaţii - pentru asta, putem citi ziare şi cărţi, ne putem uita la televizor, sau sta cu orele pe Wikipedia. Ceea ce urmărim noi este o experienţă estetică, o relaţionare cu un tip de artă, o cunoaştere profund emoţională a lumii în care trăim.

R.P.: Unele pietre aruncate în apă fac câteva cercuri şi apoi dispar. Unele izvoare îşi fac albie primăvara, seacă vara, dar reînvie primăvara pe aceeaşi albie, trasând-o din ce în ce mai apăsat. Cum aveţi voi senzaţia că e trecerea festivalului prin viaţa Bucureştiului / României? Se vede ceva în viaţa cetăţii în afară de faptul că unii oameni revin la câteva ediţii succesive?
A.B.: Trece cu entuziasm şi lasă urme adânci. Publicul creşte de la un an la altul iar relaţia acestui public cu ceea ce înseamnă reprezentarea documentară se nuanţează de la an la an - e suficient să asculţi întrebările puse de public regizorilor şi invitaţilor prezenţi la discuţia de după. În plus, festivalul vine cu mai multe evenimente şi proiecte care se desfăşoară în prelungirea lui, lucrând - ca să continuăm metafora - în aceeaşi "albie": Juriul liceenilor si One World la Şcoală prelungesc cultura festivalului în şcolile din România, Kinedok şi seria de documentare publicate pe DVD dau posibilitatea celor care nu sunt din Bucureşti să vadă o selecţie din programul fiecărui an, programul Civil Society Pitch aduce împreună, în fiecare an, activişti şi regizori pentru a discuta posibile proiecte comune, care să beneficieze de experienţa ambelor categorii.
De multe ori, proiectele noastre individuale se leagă de proiectele OWR. Înainte de a lucra pentru festival, m-am ocupat de cercetarea producţiei studioului Alexandru Sahia: în cel de-al doilea an de colaborare cu OWR am început o serie de proiecţii Sahia la festival şi, ulterior, seria de DVD-uri SAHIA VINTAGE. În 2016 am iniţiat, împreună cu mai mulţi colegi din Oxford, unde locuiesc, o şcoală de vară (Oxford for Romania) deschisă elevilor cu potenţial academic şi posibilităţi materiale reduse. Am inclus în programul şcolii şi o seară de vizionare de film documentar, la care am povestit despre proiectele pentru liceeni ale OWR şi OWR la Şcoală. În cursul toamnei 2016, unii dintre ei au organizat deja vizionări în oraşele lor împreună cu OWR la Şcoală; recent, a fost deschis un club de film documentar la un liceu din Lupeni, iniţiat de unul dintre foştii cursanţi ai şcolii de vară, intenţie pe care înţeleg că şi-au exprimat-o şi alţi participanţi. Prin urmare, conversaţiile începute la festival continuă in cursul anului şi dincolo de capitală.
M.N.: Cred că OWR este un festival care e viu, e prezent în Bucureşti în tot timpul anului. Avem un public dedicat, care se lărgeşte şi se primeneşte în fiecare an, format din acea lume care este implicată în viaţa civică şi artistică a urbei. Acum deja a devenit greu să separăm apele: care este contribuţia acestui public la OWR şi care este contribuţia OWR la viaţa publicului bucureştean. Iar această confuzie, mi se pare mie, e un lucru cât se poate de bun.

R.P.: Manipulaţi prin selecţie? Manipulează documentarele? Alegeţi documentare pe care le simţiţi "făcute" să placă, să trezească anumite reacţii, să planteze în anumite grupuri de oameni anumite teme de reflecţie şi anumite direcţii în care să meargă reflecţia?
A.B.: Am o problemă cu termenul "manipulare" în cazul de faţă şi în general. Documentarele nu vin, pe burtiera ecranului, cu textul "Soros a pus foc la Colectiv". Dimpotrivă, dacă le urmăreşti cu atenţie, poţi da peste o revoltă a profesorilor - în Ungaria anului 2015 - în timpul căreia media aservite politic au recurs exact la aceleaşi acuze cu cele circulate la noi în campania electorală. Filmul la care mă refer aici n-a intrat în selecţia finală pentru că n-a întrunit cerinţele de calitate - aici ajungem la o problemă dificilă care ţine de selecţia fiecărui an, anume aceea de a spune "nu" unor filme extrem de relevante pentru problemele cu care se confruntă România, dar care sunt uneori realizate fără o necesară decantare a contextului documentat.
Altminteri, da, sigur că "manipulăm" - în sensul că mizăm pe faptul că, vizionând mai multe filme grupate sub semnul STATUL STRÂMB (în 2016) sau MINISTERUL GROAZEI (în 2017), ambele concentrate pe probleme ale statului de drept, publicul nostru învaţă să-şi calibreze aşteptările în relaţie cu statul şi cu guvernanţii, lucru care se va vedea ulterior, în timp, la nivel cotidian.
"Manipulăm" şi în sensul că vrem cu tot dinadinsul ca filmele noastre să desfăşoare în faţa spectatorilor poveşti urmărite în toată complexitatea lor şi nu concentrate la durata unei ştiri de televiziune - şi, prin asta, să le deschidă gustul pentru a înţelege cum se vede lumea din alte perspective. De exemplu, fiica mea de 16 ani, pasionată de muzică, a fost marcată de ce presupune organizarea unui party techno în Iranul contemporan şi cum se negociază, la Ministerul Culturii, coperta unui album care are ca solistă o femeie (cu piercings!). Numele trupei care încearcă să-şi publice un CD în Raving Iran - Lama şi barba - mă face să zâmbesc şi acum, când scriu. E un tip de umor de rezistenţă pe care îl (re-)găsim din ce în ce mai puternic în România în ultima perioadă.
M.N.: Evident că manipulăm! De fiecare dată când încercăm să spunem o poveste, fie că o spunem unui prieten sau lumii întregi, manipulăm. Aceasta e diferenţa teoretică dintre ştiri şi artă - trăiască diferenţa! Iar selecţia, curatorierea este, evident, şi ea o formă de manipulare, pentru că e o modalitate de a spune o poveste despre ceea ce se întâmplă într-o anumită artă la un moment dat. Rolul curatorului, al programatorului într-un festival ca acesta, este să găsească, pe de o parte, un fir roşu tematic şi formal, prin oferta recentă de filme şi, în acelaşi timp, să-şi găsească propria voce, propriul gust pe care să-l împărtăşească cu un public larg. E o relaţie foarte personală cu publicul - şi în acelaşi timp, foarte clar asumată. Spectatorul vine să vadă o propunere anume, o viziune anume, nu doar o adunătură de filme prin care scrollezi fără noimă.

R.P.: Tind documentarele actuale să fie mai curând depresive? Oferă ele soluţii sau vorbesc doar despre chestiile nasoale care ne înconjoară? Oferă ele speranţă altfel decât "uite că unii au făcut asta şi au supravieţuit, totuşi" sau doar luciditate? E luciditatea un pas spre rezolvarea problemelor sau tindem să ne lăsăm copleşiţi de prea multele probleme pe care le întâlnim?
A.B.: Nu sunt deloc depresive. Creează o senzaţie extraordinară de intimitate cu lumea în care trăim: festivalul e un eşafodaj de poveşti, idei şi emoţii care nu oferă soluţii şi nu rezolvă probleme. Oferă însă şansa de a face conexiuni, de a pune lucrurile în perspectivă, de a reflecta asupra unor aspecte de viata pe care, de cele mai multe ori, "doar" le trăieşti - de cele mai multe ori, în viteză. Or, luciditatea asta pe care ţi-o dă intersecţia regulată cu documentarul e un prim pas către rezolvare, oricare ar fi aceea.
M.N.: Se fac atât de multe filme documentare zilele astea, şi de atâtea feluri, încât cred că ar fi greu de evaluat care este ponderea celor depresive sau a celor vesele. Sunt de toate pentru toţi. În 2017, de exemplu, avem aproape în fiecare secţiune şi câte o "comedie," cu toate că tema în jurul căreia este organizată selecţia este cât se poate de serioasă: frica. Cred că relaţia noastră cu realitatea şi cu viitorul e suficient de complicată ca să permită o abordare diversă - uneori meditativă, alteori militantă, alteori ironică etc.