Un fel metafizic de a fi medic

Alice Ţuculescu: Pare-se că ocoliţi întrebările live; vă sperie improvizaţia?
C.D. Zeletin: Nici vorbă! Omul conversaţiei din mine nu le ocoleşte, ci, dimpotrivă, le cultivă fiindcă îi fac plăcere. Las la o parte faptul că răspunsul la întrebările live îl definesc. Pe de altă parte, oralitatea place şi profesorului ce sunt. Scriitorului însă, nu! Exprimându-se optim prin lapidaritate, acesta e firesc să se teamă de agresiunea verbiajului şi de lianele perfide ale perifrazei. Improvizaţia ascunde în ea riscul întâmplătorului care nu-i acelaşi lucru cu inspiraţia. Faconda şi perifrasticul nu iradiază nicio magie. A fi spontan nu înseamnă a fi şi inspirat. Improvizaţia poate să fascineze, dar să nu nimerească ceea ce e de nimerit. Arta e nimerire. Prin asta surprinde, prin asta trezeşte emoţia artistică.
 
Sunt ani de când am răspuns live întrebărilor lui Leo Butnaru, într-un interviu înregistrat pe bandă magnetică. La transcriere, m-am îngrozit! Spuneam poate lucruri interesante, dar băteam câmpii.
 
A.Ţ.: Aţi publicat un număr de cărţi impresionant prin valoare, felurime şi dimensiuni. Cum poate fi înţeleasă această grabă, această frenezie a scrisului? Prin ce se leagă între ele cărţile dumneavoastră?
C.D.Z.: Scriu chinuit, iar cine scrie chinuit nu scrie frenetic. Cerul învolburat al minţii e străbătut de fulgere ce luminează prea tare şi lasă după ele prea brutal bezna. Mă salvează însă memoria fulgerelor: în amintirea acelei lumini aşezate, dacă se poate spune aşa, văd cel mai bine.
 
Privite în ansamblul lor, cărţile mele ar putea, într-adevăr, lăsa impresia de frenezie, fiindcă, deşi foarte diferite una faţă de alta, intră în rezonanţă iar rezonanţa într-un spaţiu de-o asemenea lărgime, presupune forţă pentru a se realiza. Prin ce se leagă între ele cărţile pe care le-am scris? Prin faptul că izbutesc să mă reprezinte.
 
A.Ţ.: Cărei categorii de cititori vă adresaţi, în această lume preocupată mai mult de bani şi de amuzamentul ieftin?
C.D.Z.: Mă adresez celor asemănători şi celor superiori mie. Nu fac operă de apostolat, ci o permanentă probă de fidelitate faţă de mine însumi. Stau cu ochii la piscuri şi în această privinţă sunt ca iepurele: urc uşor şi cobor greu.
 
A.Ţ.: Vă simţiţi frustrat de foarte mulţi ani petrecuţi la Catedra de Biofizică a U.M.F. "Carol Davila" şi acum vă dezlănţuiţi pasiunea literară?
C.D.Z.: Învăţământul superior de biofizică mi-a înfulecat anii cei mai vibranţi. Totuşi, în cele peste patru decenii am continuat să scriu, căutând să nu-mi distorsionez vocaţia. Cine mi-a mâncat, într-adevăr, anii a fost opresiunea comunistă cu ingerinţele ei, la care n-am răspuns absolut deloc. Dar nici ea nu mi-a făcut vreun hatâr.Mă dezlănţuiesc? Doamne fereşte! O fi poate numai o impresie dată de faptul că în ultimele 12 luni am publicat şase cărţi: Principesa Elena Bibescu, marea pianistă; Distinguo; Sonetul italian în Evul mediu şi în Renaştere; Al. Tzigara-Samurcaş, Lupta vieţii unui octogenar, volumele IV şi V şi o ediţie liliput ultraselectată, G. Tutoveanu, Poezii. Ele numai cât au apărut de-odată, au fost însă elaborate timp de mulţi ani.
 
Două exemple: Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, care e o cercetare şi nu o monografie, a fost elaborată pe parcursul a 27 de ani, fără să mai adaug interessantissima ei incubare în cămările psihicului şi în subconştient. În ceea ce priveşte ultraselecţia Poeziilor lui G. Tutoveanu, am operat-o vreme de aproximativ 50 de ani. Dacă-i de închipuit!
 
A.Ţ.: Care este întâmplarea, sau care sunt întâmplările care v-au îndreptat spre cultura italiană?
C.D.Z.: Elemente de limbă italiană deprinsesem singur la venerabilul Liceu Gh. Roşca Codreanu din Bârlad, unde, până în anul 1948, se preda italiana. Reforma comunistă din acel an, operată de ministrul Gheorghe Vasilichi, a exclus brusc limbile latină, greacă şi italiană, impunând în locul lor limba rusă. Elevii au fost adunaţi în somptuoasa aulă a liceului şi obligaţi să scandeze, printre altele, un distih scatofonic:
Vasilichi să trăiască
Cu reforma şcolărească!
 
Parcă o aud pe frumoasa profesoară de italiană, Cornelia Stegaru, pusă de pe o zi pe alta să predea franceza şi româna în locul limbii italiene, scăpând la curs câte un italienism luminos printre aburii nazonaţi ai francezei:
- Garbato - pardon! - gracieux!
 
În timpul facultăţii, cu tot blocajul pe care-l presupune studiul serios al medicinii, mi-am găsit timp să iau, o perioadă scurtă, lecţii particulare de italiană cu o frumoasă doamnă Constantin, care locuia în preajma Palatului. Cu toate că avea părul cărunt, cred că mă cam îndrăgostisem de ea, cum se întâmplase de altfel şi la Bârlad cu doamna Matilda Anagnoste, care-l suplinea în postul de bibliotecar al liceului pe fiul ei, coleg mai mare al meu, viitorul reputat jurist Victor Anagnoste din Bucureşti... Spre sfârşitul facultăţii am mai luat lecţii cu doamna Davidescu, fiica ilustrului matematician de pe vremuri David Emmanuel, membru de onoare al Academiei Române. Dar lecţiile cele mai însufleţite, mai mult întâlniri artistice decât lecţii, le-am luat de la doctoriţa Virginia Munteanu-Cârnu, sora lui Pamfil Şeicaru, fiinţă ieşită din comun. Ea îmi cânta arii uşoare în italiană:
Son tre sorelle,
Son tutte belle,
Son tre sorelle per fare l'amor.
E la prima,
La Giuseppina,
Ma birichina per fare l'amor etc.,
 
sau mă deprindea cu proverbe rimate: Star in letto e non dormire,/ Aspettar e non venire,/ Servire e non gradire,/ Son tre cose da morire... Şi aşa, cu zecile. Deprindeam limba lui Dante împreună cu prietena şi colega mea Veronica Petrovici, pe atunci Constantinescu, astăzi chirurg şi profesor de peste patru decenii la Koln, Germania, specialistă în chirurgia limfoamelor.
 
Tot în timpul facultăţii, am adâncit dragostea pentru cultura italiană şi datorită unchiului meu, Nicolae Brăescu (1880-1960), fiinţa desăvârşită a familiei, fost magistrat la Înalta Curte de Casaţie, dar în tinereţe tenor. A cântat, în România, cu prietenii lui, Gheorghe Folescu şi G. Niculescu-Basu, şi în Italia. Am tradus cu el, "la două mâini" (mai exact: la două minţi, sau şi mai exact: la două suflete) poezii italieneşti şi franceze. Am făcut cercetări de muzicologie în privinţa tinereţii lui dedicată muzicii şi le-am publicat.
 
Cu toate acestea, italiana rămâne o limbă pe care am învăţat-o da solo. O limbă de laborator, căci o viaţă nu mi s-a permis de către autorităţi să merg în Italia, nicicum să studiez acolo.
 
A.Ţ.: Giacomo Leopardi s-a convertit, la 18 ani, trecând de la erudiţie la frumosul în sine; pe dumneavoastră ce v-a îndemnat să le împletiţi? Prin virtuozitate, depăşiţi documentul şi plonjaţi în ficţiune, sunteţi un erudit ficţionar.
C.D.Z.: Eu n-am cunoscut convertirea: sunt aşa cum am fost, parcurg acelaşi drum. Mă recunosc în sintagma dumneavoastră "erudit ficţionar", dar dacă, în cele mai multe cazuri, ficţiunea stimulează erudiţia, în cazul meu erudiţia este bici pe fantezie, venind cu orânduială în viaţa creatoare. De altfel, acesta cred că este şi rostul cărturăriei. Erudiţia fără fantezie structurează haosul fără să reveleze, fantezia fără erudiţie luminează haosul fără a-l structura. Există în viaţa mea un subtil aer de încremenire buddhistă, mascată de mobilitatea intelectuală.
 
A.Ţ.: Definiţi-vă prin contrast principalele bune însuşiri şi principalele metehne. Sunteţi, de pildă, o natură pătimaşă?
C.D.Z.: Despre bunele mele însuşiri prefer să vorbească alţii. Scăderile? Lenea, să zicem. Însă o lene bine ascunsă de către imperiul justificator al plăcerii. În spectacolul vieţii, ea este disimulată de regizorul pe nume Anxietatea, ajutat de directorul de scenă, Grija. Lenea mea e un spectacol paradoxal, fiindcă nu vizează prezenţa spectatorilor, ci absenţa lor... E o reprezentaţie invizibilă. Cum se confundă cu reveria, lenea nu-mi trezeşte conştiinţa vreunei vinovăţii.
 
Dacă sunt o fire pătimaşă? Cam da! Mi-o reprim însă, cu ajutorul unui anume simţ justiţiar, care, de altfel, mi-e antipatic.
 
A.Ţ.: Aspiraţia la desăvârşire se datorează faptului că sunteţi înzestrat cu mai multe simţuri care vă asigură densitatea, precizia şi strălucirea neobişnuită a scriiturii?
C.D.Z.: Epitete măgulitoare...
 
Nu am mai multe simţuri, ci atâtea câte are omul. Pragul lor de sensibilitate e diferit de la unul la altul. Deasupra însă tronează unul singur: bunul simţ. Vă daţi seama că vorbesc de cuviinţă, formă supremă de respect al semenului. Ca scriitor, ea nu-mi îngăduie să ies în întâmpinarea lumii oricum, să-mi exhib hârjoanele considerându-le graţii. Binecuvântez naturalul, dar nu-l socotesc for de justificare a nesocotinţelor câte pot curge din vârful peniţei, a lenei de a mă controla ori a pornirilor exhibiţioniste, care populează astăzi arta până la saturaţie.
 
A.Ţ.: Scrisul dumneavoastră e plin de conexiuni surprinzătoare. Treceţi cu asociaţiile de la o disciplină a cunoaşterii la alta, stăpâniţi arta digresiunii savante generos într-o lume avară cu propria-i ştiinţă. De unde vă vine talentul filologic? Parcă din altă lume, dintr-o vie antérieure, ca să apelez la o sintagmă baudelairiană.
C.D.Z.: De ce n-ar veni, la urma urmei şi întâi de toate, dintr-o altă viaţă?!
 
De unde vine? Aşa m-a făcut mama! Om al rigorii, permanent călare pe punctul de vedere, stau strajă la răspântiile gândirii şi pipăi previzibilitatea. Nu gândesc linear, ci spaţial. Trafic intens, nu glumă, dar în acest veşnic rush-hours simt Ceea ce nu se vede, mă întâmpină Ceea ce nu întâlnesc şi îmi scapă total de sub stăpânire Ceea ce stăpâneşte totul...
 
A.Ţ.: Cum şi când scrieţi? Adunaţi fişe sau vă bazaţi mai mult pe memorie? Sunteţi spontan sau elaborat? Trăiţi greutatea începutului? Cum vă alegeţi temele pentru cercetarea istorico-artistică? Scrisul vă este o corvoadă sau o plăcere?
C.D.Z.: Am şi memorie, adun şi fişe, dar mai mult din suspiciunile faţă de memorie. Nu apreciez prea mult ţinerea de minte.
 
Scriu greu. Nu pot scrie oricând. Cum sunt insomniac de felul meu şi am o inversare a ritmului nictemeral, dispoziţia maximă de lucru este seara, între 17 şi 23, atunci când oamenii - oamenii sănătoşi! - se bucură de plăcerile detentei consumate ori ale lasitudinii de după cină. În această parte a zilei mi-e sufletul deschis, mintea limpede, spiritul viu. Însă către miezul nopţii, când lumea mi-e mai dragă şi vibrez, de-odată aud o privighetoare în ureche: Ioane, Ioane,/ Toată lumea doarme!... Mai lucrează dacă poţi! Dormi, dacă poţi!
 
În general, sunt spontan, dar fac şi refac textul primei redactări, aşa că până la urmă nu ştiu ce prevalează, inspiraţia sau elaborarea. Lucrez foarte mult pe manuscris. N-am dat niciodată tiparului măcar o singură pagină scrisă dintr-o răsuflare. Am şi căpătat un fel de teamă de a o face. Dacă trăiesc greutatea începutului? O trăiesc în mod cumplit! Foaia albă e o ghilotină, mai exact, aşteptarea unei ghilotine. Cum îmi aleg temele de istoriografie? Simplu: nu le aleg potrivit vreunei logici de sistem, ci pur şi simplu din simpatie ori afecţiune faţă de subiect. Observaţi faptul, pe care l-am şi destăinuit în câteva rânduri, că toate cărţile mele de istoriografie sunt opere de evlavie.
 
Cel mai greu de explicat rămâne faptul că scrisul îmi este o corvoadă, că îmi place acest supliciu şi că mă aflu, totuşi, în afara oricărui masochism!
 
A.Ţ.: Sunteţi receptat de către intelectualitatea subţire de astăzi ca "Universitatea Dada". Vedeţi ce alţii n-au văzut la scriitori aparent minori sau la personalităţi grandioase dar uitate. De care dintre acestea vă simţiţi cel mai aproape?
C.D.Z.: Am adus în prim plan, într-adevăr, câţiva din artiştii scrisului glisaţi grav în uitare. Dar acesta nu a fost un demers valoric, ci unul moral. Am făcut-o fiindcă m-a durut brutalitatea loviturii pe care le-a dat-o timpul, ocultându-le valoarea mai mică sau mai mare ce-o aveau. Realitatea e că i-am iubit şi le-am apărat valoarea artistică prin valorile biografiei, gândind sainte-beuvian. Dacă vreţi, chiar creştineşte. Nimeni nu mi-a dat ideea , nimeni nu m-a îndemnat s-o fac. Spuneam, într-o convorbire tipărită colegului întru scris şi medicină Grigore Buşoi, că sunt un om fericit care toată viaţa s-a achitat de datorii pe care nu le-a făcut. Doctorul Buşoi a ales această mărturisire ca titlu convorbirii noastre, dovadă că m-a recunoscut în ea.
 
Mă simt mai mult sau mai puţin aproape de aceşti artişti loviţi de timp, dintr-un fel de solidaritate cu ei, funcţie de intensitatea şi nedreptatea traumei. E felul meu metafizic de a fi medic.
 
A.Ţ.: Relataţi-ne o întâmplare cu un scriitor care v-a revelat o faţetă necunoscută a personalităţii dumneavoastră.
C.D.Z.: Îndeobşte, un scriitor te întâmpină ori cu lauda, ori cu hula, ori cu ignorarea. Mai greu cu descoperirea cheii tale: e obositor şi cere nobleţe sufletească.
 
Aveam 13 ani în 1948 când, elev foarte timid al Liceului Gheorghe Roşca Codreanu din Bârlad, am îndrăznit odată să iau parte şi să citesc o poezie, probabil slabă, la Cenaclul A. Vlahuţă ce se ţinea la Casa Naţională "Stroe Belloescu". Invitatul de onoare era bătrânul poet George Tutoveanu, om din alte vremuri, distins, elegant ca Take Ionescu dar nu şi elocvent ca el, ci mai mult tăcut, probabil sub agresivitatea crescândă a comunismului triumfător. În dreapta lui, un magistrat scriitor, prietenul maestrului Tutoveanu, ridicându-se brusc în picioare după ce-am terminat de citit, şi-a repezit tunetul apostrofei spre mine:
- Poezia e marmură de Carrara, elevule!
 
Am încremenit. Am murit.
 
...La ieşirea în stradă, sub conul de lumină al becului aprins peste care un salcâm legăna o creangă înflorită, maestrul Tutoveanu s-a apropiat de mine (de mine!?!), mi-a atins braţul şi m-a întrebat blând:
- Nu vrei să mă conduci până acasă? Vântul pare să aducă ploaia! Stau în Fundătura Bulevardului Epureanu!
 
A fost cea mai mare fericire a vieţii mele.
 
Înţelesese drama, îmi găsise cheia şi o întorsese cu atâta fineţe, că au trebuit să treacă ani până să-mi dau seama de resortul şi de tâlcul dumnezeiesc al întâmplării.
 
Ce faţetă necunoscută a fiinţei mele mi-a revelat acest episod, probabil fundamental pentru existenţa mea? Capacitatea de a fi şi de a rămâne fidel în recunoştinţă, bazalt inebranlabil. S-a aşternut îndată şi pentru totdeauna peste întreg acel episod reprobabil o frumuseţe care n-a mai putut fi ştearsă de nimeni şi de nimic.
 
A.Ţ.: De ce v-aţi oprit în scrierea de poezie?
C.D.Z.: Nu mi-am poruncit eu să mă opresc. Ea s-a oprit. Pe semne e un fel de a răspunde unei aberaţii ce se petrece  astăzi: substituirea poeziei cu opusul ei. "Poezia" nu mai este poezie. I s-a schimbat identitatea, păstrându-i-se doar numele. Atât Laocoon cât şi Casandra nu mai sunt crezuţi, în revelaţia lor, că Troia va pieri în flăcări. Atât Laocoon cât şi Casandra nu pot remedia orbirea de obşte: lasă lucrurile aşa cum au căzut, în nădejdea că timpul va ridica vălul de pe ochii orbiţi. Căutaţi poezia în cenuşa, caldă încă, a Troiei!
 
...Dar dacă mâna nu scrie, structurile subconştientului continuă să ţeasă ceea ce totdeauna au ţesut, ca şi cum nimic nu se întâmplă afară.
 
A.Ţ.: Vă cunosc destul de bine ca să nu simt în dumneavoastră o detaşare luminoasă şi transparenţa unui zid de gheaţă fierbinte. Care-i secretul, şi ce ascunde? Intră în mecanismul propriu de autoapărare?
C.D.Z.: Criticul Theodor Codreanu a dat răspunsul corect într-un eseu de mare adâncime şi subtilitate consacrat poeziei mele intitulat Poetica transparenţei. Opunând-o plumbului bacovian, el vede Călătoria spre transparenţă, titlul primului meu volum de poezii, ca pe o anticipare a transmodernismului şi o asociază cu sintagma atât de originală a părintelui Dumitru Stăniloae lumea ca lumen, lumea ca lumină, limba română fiind singura în care numirea lumii poartă în lexemul ei latinescul lumină (lumen) astfel încât căutarea Divinităţii prin străbaterea opacităţilor substanţei nu-i decât o călătorie spre transparenţă. Expresia dumneavoastră gheaţă fierbinte este în acest caz potrivită, deoarece străbătând structurile lumii, transparente deoarece gândul trece prin orice ecranări, el întâlneşte Creaţia Demiurgului. Se cutremură ("îngheaţă") înţelegându-i desăvârşirea, în timp ce îl bucură căldura ("fierbinte") iubirii Sale faţă de Creat.
 
A.Ţ.: Aţi fost, la vremea cuvenită, premiant?
C.D.Z.: Nu am structură de premiant. Sunt pentru competiţie, dar competiţia nu mi-e simpatică. Am făcut şcoala primară cu mama, învăţătoare în satul Burdusaci, fostul judeţ Tecuci, azi în judeţul Bacău. Mama era o femeie inteligentă, dreaptă şi cu un calm de adâncimi. Colega ei de la şcoală, învăţătoarea Virginia Popa, care îmi era şi mătuşă, avea, invers, o fire subiectivă şi tumultoasă. La absolvirea nu-ştiu-cărei clase, mama a dat premiul întâi colegului meu de bancă, Filipescu Puiu, ceea ce nu m-a afectat câtuşi de puţin. Nu mie, nici fratelui meu, din aceeaşi clasă. Aveam şi noi unul din premii, dar nu pe cel dintâi. Învăţătoarea Virginia Popa s-a făcut foc şi pară, făcându-i mamei reproşuri amare că şi-a nesocotit proprii copii. Mama a răspuns liniştit:
- Să crească ei mari şi să arate lumii că sunt de premiul întâi!
 
Acasă însă, am surprins-o spunându-i tatei:
- Mor, că n-am copii ambiţioşi!
 
Într-adevăr, nu ştiam, cum nu ştiu nici astăzi, ce-i ambiţia. Înţelegeam perfect că un coleg mi-e superior, dar nu mă tulbura prea mult, ba, dimpotrivă, îl admiram.
 
Mult mai târziu mi-am dat seama că nu parcurgeam linia dreaptă a înţelegerii cu viteza şi concentrarea pe care şi le dorea mama, genul trenurilor mono-rail japoneze, dar eu înaintam nu linear ci în spaţialitate, ceea ce presupune o încetineală legitimă şi o risipire proprie parcurgerii unei structuri şi nu a unei linii. Aşa am rămas până astăzi.
 
În liceu n-am fost premiant, însă aici am făcut saltul intelectual şi cărturăresc, chiar mai mult decât în facultatea ce avea să urmeze. La Facultatea de Medicină am fost premiant din cei şase ani, în patru. Nu în anul întâi, fiindcă mă istovise concursul de admitere la patru facultăţi, luat la toate (Planificare, Conservator, Mecanică şi Medicină), şi în anul şase, deoarece, devenind încă din anul cinci intern prin concurs şi având obligaţia de a lucra de dimineaţa până seara la clinică, nu puteam satisface perfect stagiile studenţeşti, care mergeau înainte. Câţiva "profesori ai vremurilor noi", care nu fuseseră la vremea lor interni şi erau îmbibaţi de resentimente faţă de forma de elitism pe care o vedeau în internatul clinic, răspundeau absurd justificărilor mele:
- Nu vreau să ştiu!, şi-mi scădeau automat notele cu un punct sau două...
 
A.Ţ.: Au existat în viaţa dumneavoastră întâlniri esenţiale? V-au oferit acestea şi modele?
C.D.Z.: Despre o întâlnire esenţială am vorbit deja. Cred că a fost unica. Oameni model am întâlnit, dar nu mi i-am luat de model. N-am imitat pe nimeni, n-am imitat nimic. Am vrut să imit un singur lucru: scrisul lui Mihail Sadoveanu, căruia i-am citit cu pasiune întreaga operă. Eram elev când, la Casa Naţională "Stroe Belloescu" din Bârlad, conservatorul pinacotecii, sculptorul Dimitrie Tarază, înjghebase chiar în muzeu o masă pe care să-mi fac lecţiile, ca să nu mai urc până în deal la gazdă, în cartierul Rai. A sprijinit-o de peretele pe care se aflau expuse, printre altele, portretul Călugărul Nectarie de Nicolae Grigorescu, reprezentându-l pe tatăl lui A. Vlahuţă, în vârstă de 102 ani, retras la Mânăstirea Agapia, şi un manuscris al lui Mihail Sadoveanu, pe care l-am identificat mai târziu în volumul Oameni din lună. Mi-a plăcut atât de mult, încât am vrut să scriu întocmai. Eşec total! Era horbota măruntă a unui scris de om meschin, dar o horbotă splendidă. N-am izbutit, pe semne fiindcă nu mi-e proprie micimea. A ieşit cu totul altceva, nici pe departe ceea ce vroiam. Cel care îl apăra pe Sadoveanu de imitaţie se afla în mine însumi, probabil ca să rămână numai la opera lui pură, cunoscută în întreaga ei vastitate.
 
Am de făcut o observaţie. Mi s-a mai pus problema modelelor, făcându-se aluzii la mimetism. Cred că revenirea acestor întrebări porneşte de la o falsă legătură ce se poate face între traducerea de poezie şi poezia mea proprie. Ele sunt lucruri separate. Merg în paralel, îşi pot împrumuta experienţă sub forma măiestriei artistice, dar nu se determină reciproc. Nu putem spune că admirabila traducere din germană în franceză a baladei Lenore de Bürger făcută de către Gerard de Nerval a determinat în vreun fel excelenta poezie a lui Nerval însuşi, El Desdichado, să zicem, după cum nu putem spune că aceeaşi baladă Lenore, în minunata traducere românească a lui Şt. O. Iosif a hotărât în vreun fel apariţia, iarăşi să zicem, a capodoperei iosifiene Doina (Se tânguiesc / Tălăngi pe căi...)
 
A.Ţ.: Ce regretaţi că n-aţi făcut în viaţă?
C.D.Z.: Nu sunt septuagenarul plin de regrete. Totuşi, regret că n-am făcut mai mult bine, regret că nu mi-am cultivat înzestrarea muzicală şi în acest sens îmi pare rău că nu m-am dăruit ascezei unui instrument muzical; regret că n-am muncit mai mult şi că am sporit câmpia uscată a pierderii de vreme şi câte şi mai câte.
 
Şi regret că n-am comunicat mai mult cu fiinţele pe care le-am iubit sau pe care le-am admirat. Dar sunt bucuros că-mi dau seama de ceea ce merită să fie regretat pe lumea asta. Regretul e bogăţia pe care mi-o aduce pierderea.