Morţii nu vorbesc

Cimitirul pare destul de liniştit mai în fiecare seară. Oamenii nu prea obişnuiesc să dea pe aici, mai ales cât lucrăm, deci e destul de uşor să găseşti un locuşor liniştit unde să îţi faci nevoile fără să fii deranjat. Eu am găsit chiar nişte tufişuri în colţul dinspre apus, mi-am scuturat palmele de pământ şi am început, în ciuda vântului care bătea destul de tare. Am avut timp, două minute, să mă uit la cer. Totul era destul de întunecat şi totuşi luna era mare în seara asta. Mă rog, nu am avut timp să mă complic că am şi terminat. Îmi închei fermoarul şi pornesc spre groapa la care lucram. Nu era prea departe de străduţa de la jumătatea cimitirului, aşa că am putut să lăsăm lanternele şi să aşezăm botul maşinii spre groapă. Treceam printre crucile din lemn şi îi şi aud lopata Domnului Radu.
- Când schimbăm? întrebă Domnul Radu ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o batistă veche din buzunarul de la piept.
- Abia ai coborât, mai sapă cinci minute.

Oftă lung şi apucă strâns de lopată. La fiecare coborâre pietrişul scrâşnea puternic şi zgâria metalul. Sunetul devenea obositor de pe margine, aşa că m-am uitat la adâncimea gropii, şi, satisfăcut de ceea ce am văzut, mi-am îndreptat pasul spre maşină. Trec pe lângă farurile ce luminau puternic şi deschid portbagajul. În mod bizar, sacul alb nu se mişcase la auzul venirii mele.
- Ăsta e cam tăcut, de unde l-ai luat? încerc să strig eu cât mai tare.
- Un domn şchiop din centru, e prima dată când luăm comenzi de la el.

L-am prins de ceea ce credeam eu că e mijlocul lui şi l-am dus până lângă groapă. Am încercat să nu îl trântesc.
- Ăsta chiar mi se pare cam prea liniştit.

Am deschis puţin fermoarul. I-am văzut picioarele goale... cineva îl pusese invers. Oftez lung dar în acelaşi timp mă mir. Ori e cu adevărat atât de îngrozit încât nu îşi poate mişca nici degetul de la picior, ori e în cel mai lung somn pe care îl văzusem în toată viaţa mea. Sunt gropar de aproape trei decenii. Ai putea spune, dacă vrei, că cimitirul ăla ne aparţine oarecum mie şi domnului Radu. Noi am săpat chiar prima groapă de aici, pe când biserica era încă în construcţie. Şi în tot acest timp, nu ţin minte să fi avut un om mai cuminte. Fiindcă nu a auzit foşnit, domnul Radu s-a speriat puţin, a lăsat din mână lopata şi şi-a urcat picioarele pline de pământ spre mine. Am deschis sacul şi bărbatul avea ochii închişi. Ne-am panicat şi l-am auzit pe domnul Radu cum înghite în sec. Am întins mâna spre gâtul lui şi am încercat să îi iau pulsul. Era mort. Am sărit ca ars, urmat de domnul Radu care a înţeles cu ce aveam de-a face.

Era prima dată când vedeam un om mort. Era prima dată când nu trebuia să îl convingem pe om să se pună de bunăvoie în groapă fiindcă aşa era mai bine pentru el. Era prima dată când nu ne luptam cu el, prima dată când nu încerca să ne muşte, prima dată când nu dădea bezmetic cu pumnii în aer. Dar cel mai important... era prima dată când priveam un om... mort. M-am speriat destul de tare. Tocmai am fost angajaţi de un ucigaş.

Am împietrit, şi eu şi domnul Radu. Cred că am stat aşa o jumătate de oră. Îl văd că se rupe din blocaj şi se îndreaptă spre mort. Se pune în spatele lui şi îşi întinde mâna stângă spre mandibula lui, în timp ce mâna dreaptă se duce spre gură. Se mişcă în aşa fel încât parcă gura mortului se mişcă şi din ea apare o voce ciudată care seamănă foarte bine cu cea a domnului Radu: "Vă rog, nu mă îngropaţi.". Am expirat uşurat, puteam să jur că era mort.

L-am luat cu grijă şi l-am pus împreună cu domnul Radu în pământ, după care l-am îngropat de viu.