Cofetăria Mozart

Nu am ştiut niciodată unde începe un prezent şi unde se sfârşeşte un trecut, cum nu am ştiinţă unde începe şi unde se termină ploaia. Aflată în impas cu o lucrare şi cu multe frustrări, m-am pomenit într-o zi cu atâta curaj încât să cer ajutor unei somităţi în domeniu. Stau ca pe ace şi simt că această întâlnire trebuie să mă revitalizeze.

Câteva telefoane, stabilim şi iată-mă-s la Cluj.

Mă întreabă politicos de mai multe ori unde aş vrea să mergem. Nu ştiu ce să spun căci nici nu cunosc oraşul, nici nu am idei. Ca într-o plasă a prudenţei celui care se ştie în inferioritate mă înfăşor în cuvinte fără rost. Ne ştiind ce să mai zic ca să ies din încurcătură, mă pomenesc că pronunţ cuvinte de care mă sfiiesc apoi şi imediat îmi dau seama cât de nepotrivite erau: „suntem oare oameni care nu putem decide?” Râde, da pentru că şi de astfel de lucruri se ocupă! Teorii despre luarea deciziilor. O.K. Hotărăşte să-mi arate un loc frumos. Ajungem la o mică şi cochetă cofetărie numită Mozart. Ne întâmpină o angajată drăguţă în straie vieneze, sau salzbugheze, poate? Ne serveşte bineînţeles cafeaua „Amadeus”, pe tăviţă cu bomboană, zahăr şi lapte în ceşcuţe deosebite. Frumos, elegant. În interior totul e amenajat ca în cele austriece: cutiile cu bomboane cu chipul lui Mozart, cafea vieneză, flori, ce mai, totul e ca acolo. Şi în surdină muzica. Într-un colţ e şi un mic pian unde, îmi spune interlocutorul meu „din când în când vine de la academia de muzică şi un mozart şi cântă”. Mă simt încântată mai ales că foarte rar se întâmplă ca oamenii să ştie ce îmi place. Îmi mărturiseşte că a făcut alegerea crezând că gustul lui e şi al meu.

Rup starea de beatitudine creată de mediu şi îi spun pentru ce am venit. E de acord să colaborăm. Mi-e groază să lucrez la un subiect pe care, din nu ştiu ce motive, altădată l-am ales cu tragere de inimă şi acum mi-e greu să merg mai departe. Am un sentiment ciudat de sfârşit de lume, dar şi de început de lume. Nu ştiu. Îmi amintesc brusc din tot ce ştiu de Mozart de orele de muzică cu prof-ul de la liceu şi de piesa pe care o cântam la cor „Lacrimosa”. Un liceu provincial cu oameni mai mult decât simpli, dar avizi de cultură. Vorbim despre destinul extraordinar al lui Mozart. Îmi cer scuze că l-am deranjat, mă simt stingheră că şi-a găsit timp pentru mine. Vorbim şi de articolul pe care l-am trimis. Deşi ştiu că nu l-a citit, îi explic cum că eu adesea fiind prea spontană, mă grăbesc, fac lucruri necugetate şi intru în încurcături şi... uite aşa, am scris un articol care s-ar putea să nu-i placă! Mă încurajează. Îmi spune că nu îl interesează oamenii cenuşii. “Nu îmi plac cei care se supun curbei lui Gauss, clopotarii, cum le spun eu”, şi zâmbeşte.

Gândul mă fură iar. Mă întorc în timp în adolescenţă şi mă gândesc la orele de repetiţii „la-cri-mo-sa- die - si-la, ju-di-can-dum- ex-fa-vila”. Sunetele urcă şi coboară ca tăriile vieţii. Do. Dooo, Mi, Sol. Dooo; Doooo, Sol, Mi, Dooo. Mi. Miii, Sol, Do, Miii; Miii, Do, Sol, Miiii. Sol. Soool,... şi tot aşa vocalizele de încălzire. Aud vocile colegilor mei de acum douăzeci de ani. Şi văd în faţă chipul d-lui profesor de muzică dirijând. Eu întârzii ca de obicei. Mă întreabă de ce am lipsit la ultima oră. “Ştiţi, am avut.....” bâigui eu ceva. Nu mai ştiu ce spun că am avut! Să nu mai lipseşti! Dirig-ul, că ne era şi diriginte, avea pe atunci 40 de ani. Învăţase muzica de un violonist care cântase la cinematograf pentru filmele mute. Părinţii, oameni simpli, îl trimiseseră la o şcoala profesională să se facă electrician iar el mergea la filme şi la acel moşneag violonist care îi insuflase drag de vioară. Domnul M. N., profesorul meu a muncit, a făcut liceul la seral şi apoi conservatorul. I-a plăcut vioara atât de mult şi cu o voinţa de nedescris a înfruntat orice ca să cânte. Desigur a fost prea târziu să devină un mare artist, dar a fost un bun profesor al unei şcoli pedagogice. Mulţi învăţători, aflaţi acum prin satele ţării, au învăţat cu adevărat muzică de la el. Crezuse în muncă şi mai credea că nu există oameni care nu au voce, ci oameni care nu au încă vocea lucrată, educată. Voia să facă orice afon să cânte! Uneori se necăjea. Of, Lacrimosa. Se va şti oare undeva de aceasta temeritate? Câteva generaţii a dăscălit. Când era fericit venea la ore (la care noi tremuram pentru fiecare notă muzicală greşită), se aşeza la pian şi ne cânta Sonata Lunii, Simfonia de Grig... nici nu ne vedea. Noi aveam inima cât un purice. Dă Doamne, ne rugam, să nu se oprească, să nu ne asculte la lecţie. Şi muzica plutea peste noi în cabinetul tapetat antifonic cu cofraje, la un moment dat frica dispărea... nu mai era... era aşa precum o mare de sunete şi acorduri revărsată peste noi. Când era supărat, ne certa cu note muzicale, cu sunetele cele mai grave ale pianului, ieşite ca din iad totdeauna cu game majore, spunea el. Şi ne mai spunea că, dacă nu studiem, vom deveni „învăţătorese” care rima cu bucătărese, spre indignarea noastră.

În primele zile de şcoală cânta bobocilor „prima durere” spre hazul celor din anii mai mari. Botezul era să nu iei cumva un trei. Exigent. Foarte. De la orele de teorie sau de vioară se ieşea adesea în lacrimi. Apoi ce de scârţâieli urmau în băile internatului, ce de clase închiriate după-amiezile în şcoală după program pentru studiu! La muzică nu se învăţa, se studia! Corul liceului făcea toată sarea şi piperul. Cântarea României era proba de foc. Mai rămânea profesor sau nu! Prea îi chinuia pe copii aceştia! Prea mulţi corigenţi, domnule. Cârcoteau activiştii. Ambiţii. Dar toată lume ştia că era mai bun pedagog decât cei de la şcoala de muzică! Numai piese alese. Bineînţeles că trebuia să cânte şi 1 Mai muncitoresc de Ciprian Porumbescu. Era cel mai muzical dintre cântecele de partid. Şi gata. Scăpa. Putea pune pe scenă orice. Cântam atunci “Arleziana” de Bizzet şi “Corul Ţiganilor” de Verdi şi “Lacrimosa” de Mozart, etc, etc. Mi-a spus cineva, că după ce corul nostru a cântat “Lacrimosa”, un domn s-a ridicat din sală şi a zis „Asta am vrut să aud!” şi a plecat. Cele patru voci curgeau, se ridicau, tunau, murmurau şi nici noi nu ştiam cum ne transformam. Creşteam din mici sălbăticiuni de la ţară adevărate domnişoare sensibile şi elegante. Ţinuta de la cor era a doua uniformă, ca aceea de paradă militară cu fustă lungă închisă la culoare şi bluza albă cu papion. Ne mândream cu ea. Şi numai la cor, pe scenă, aveam voie să ne şi machiem, ehei, ce regulament şcolar, eram artiste! Sigur că a luat şi premii, dar nu asta era important, ci felul în care ne-a făcut pe toţi melomani. Alţii au ţintit chiar mai sus, cei mai mulţi însă la catedră în clasele de copilaşi, unde totdeauna unul era gata să ducă oricând vioara doamnei / domnului învăţător. Ne certa părinteşte şi spunea mereu „că mai bine ar păzi un cârd de iepuri decât o clasă de fete!”. „Nu îmi place muzica simfonică” se smiorcăia Chiraţa, macedoneanca cea bogată şi răsfăţată. Şi când ne-am văzut după mulţi de ani îmi povestea cum şi-a dus copii la Metropolitan!

Adolescente nebune deveneam uneori obraznice. Când îl întrebam ce ochi îi plac, clar că şi el ne plăcea nouă, ne răspundea „numai ochii expresivi”. Muream de ciudă. Expresie ni se cerea tot timpul. Da, da. „Mai, te rog, ia poziţia corectă! Vioara nu e mitralieră!” ne striga indignat. Iar la dirijat trebuia să avem imaginaţie, să sărim în gând ca o minge, să zburăm ca o pasăre sau să alinăm cu vocea ca vântul uşor pe o frunte de copil... Depindea de cântec! Distant cât trebuia să fie un profesor ne proteja şi ne iubea. Muzica pe care ne obliga s-o ascultăm ne-a sculptat sufletele. Cel puţin eu când am ajuns la Bucureşti am căutat-o. Nu am mai putut să cânt cum făceau colegele mele care îmi mărturiseau că nu trece o zi fără să pună mâna pe vioară, lipsa muzicii bune însă o trăiam ca pe o nevoie organică. Şi am început să bat sălile de concerte şi să colecţionez discuri.

„Ju-di-can-dus ho-mo-re-us”. Când n-a mai fost liceu pedagogic a îmbătrânit brusc. Nu îşi mai găsea locul. Nu mai preda. Gurile rele spuneau că bea şi că alergă numai după fete tinere, ba după voci de fete tinere, spunea el. L-am întâlnit după 20 de ani. Era însoţit permanent într-adevăr de o domnişoară. Îi blamau toţi. Dar eu am văzut atunci cu ochiul meu interior cel neştiut nici de mine că aşa era, iubea vocile. Iubea vocea aceea, pe care o crease, o scosese din anonimat. Fata era acum studentă la canto şi îl urma ca un câine credincios. Îi ierta fărădelegile limbajului lumesc, beţiile. Şi ea îl iubea ca pe un Dumnezeu. Se vedea din priviri. Mă aflam într-o vizită la prieteni comuni. Şi dintr-odată i-a dat telefon la ora 12 noaptea: “Irinuca, îmbracă-te şi vino!” Şi ea a venit. “Cântă Irina! Cântă pentru doamna!” Şi ea a început să cânte. I-am văzut atunci prima oară pe Pygmalion şi Galateea. Nu mai ştiu ce a cântat, dar vocea era într-adevăr admirabilă. Am amuţit. Fata, la început jenată, a devenit ea numai când a început să cânte. Muzica o stăpânea şi pe ea ca un demon. “Lacrimosa”.

Când mă gândesc la toate astea nici nu ştiu dacă domnul M. mai trăieşte. Avusese acum câţiva ani un preinfarct, mi-a spus cineva. (Trebuie să cer iertare prietenului meu că în timp ce vorbeam cu el la Cofetăria Mozart, îmi fugeau prin minte toate acestea.) Familia nu l-a urmat, nu i-a înţeles pasiunea pentru muzică. Cei doi copii aveau alte pasiuni deşi crescuseră cu pian în casă. Dragostea lui de muzică a continuat în alte părţi, în sufletele pe care le-a întâlnit şi păstorit unde a săpat dorul neostoit de muzică. Nu a fost scutit nici de rivalităţi. A fost şi el cu păcate ca tot omu'. Sau, poate, nu!? Să fie destinul oricărui muzician destinul unui Mozart? Ciudat să plutesc între bucuria şi încântarea acestei mirabile întâlniri prezente şi o „lacrimosă” de mult trecută ce îmi stăruie în gând cu puternicele ei acorduri. Aud, aud vocile cum cresc şi scad ca valurile, culmile şi alunecările, bubuiturile finale, apriga descoperire a trecerii - petrecerii prin lume şi finalul cu cântar. „Maria, mai ştiu şi alte locuri frumoase unde am să te mai duc.”, mi s-a părut că aud. Poate doar mi s-a părut. Cofetăria Mozart. O jumătate de oră intensă. A doua zi mi-a fost rău toată ziua. Ca dezordinea dinaintea ordinii, ca furtuna dinaintea limpezirilor. Dar linia, unde e linia?