Dorian Gray în contextul dandysmului sau O interferenţă stilistică: dandysm-decadentism

O fuziune dandysm-decadentism favorizată de estetismul lor de substanţă, agent al transformării personalităţii umane în operă de artă, prin sfidarea constrângerilor morale şi adoptarea frumosului drept unică justificare este relevată de romanul lui Oscar Wilde Portretul lui Dorian Gray, cu atât mai mult, cu cât autorul introduce ca modificator al destinului eroului său cartea lui Huysmans, "A rebours".

Existenţa unui personaj cu model literar mărturisit permite studierea metamorfozei tipului uman în contexte specifice, stabilirea de asemănări şi diferenţe structurale.

O primă constatare se impune: în vreme ce dandysmul apare, pentru timpul şi mediul lui Des Esseintes, ca un fenomen à rebours faţă de tendinţele contemporane, în saloanele aristocraţiei engleze el reprezintă, încă, o direcţie vie, recunoscută, fie şi la modul ironic, de reprezentanţii vechii generaţii. Sugestivă este, în acest sens, întâmpinarea pe care bătrânul lord Fermor o face nepotului său Henry Wotton: "Ia spune, Harry, ce te-a făcut să ieşi din casă aşa devreme? Eu credeam că voi, ăştia care vă ziceţi dandies nu vă sculaţi niciodată înainte de două şi nu puteţi fi văzuţi înainte de cinci."

Lordul Henry este, într-adevăr, un dandy, fără a se ridica la valoarea de prototip, de întruchipare a idealului unei generaţii. Aceasta e o ambiţie pe care şi-o realizează prin influenţa modelatoare exercitată asupra prietenului său Dorian Gray.

La Henry Wotton se regăsesc majoritatea însuşirilor atribuite în general dandy-ului, subordonate invariantei estetice. De fapt, estetismul este omniprezent în existenţa lui, predeterminându-i opţiunile sau incompatibilităţile afective, ca şi afinităţile spirituale: "Îmi aleg prietenii după frumuseţea chipului, cunoştinţele după valoarea caracterului şi duşmanii după forţa intelectului."

Natură profund reflexivă, în ciuda aparenţei de frivolitate, el practică analiza psihologică în forma observaţiei celor din jur într-un stil riguros, aproape ştiinţific, beneficiind de instrumentele curiozităţii, intuiţiei şi subtilităţii. Considerând, ca şi prozatorul realist, că viaţa oamenilor este singurul domeniu demn de cercetare, Henry Wotton "începuse prin a face vivisecţie asupra lui însuşi, apoi sfârşise prin a-i vivisecţiona pe alţii."

Deşi pare un caracter, o personalitate gata constituită, deci sustrasă devenirii, eroul îşi reformulează identitatea iniţială prin parcurgerea unor trepte ontologice. Astfel, dublul demers analitic pe care îl întreprinde cu luciditate ajunge cu timpul o obişnuinţă ce îi permite accesul într-o fază superioară, mai exact la statutul de spectator în relaţie cu lumea exterioară. Motivul consacrat al lumii ca teatru generează o alegorie în contextul căreia insul de excepţie - aici dandy-ul - se singularizează prin capacitatea detaşării, a contemplării estetice. Prin contrast, indivizii banali sunt simpli actori care-şi ignoră condiţia reală şi ale căror emoţii, indiferent de intensitate, devin pentru spiritul superior sursa unor delicii: "Şi cât de încântătoare erau emoţiile altora - cu mult mai încântătoare decât ideile lor! Sufletul tău şi emoţiile prietenilor - iată ce e cu adevărat fermecător în viaţă.". Potrivit aceleiaşi viziuni, suferinţa este refuzată ca inestetică, iar interesul pentru ea, ca semn de morbiditate.

Plăcerea spectacolului şi motivaţia vitală pentru dandy a orgoliului activează energia creatoare. Întâlnirea cu Dorian Gray este un moment decisiv, oferind spiritului său blazat de prea multe certitudini, de monotonia comediei mondene, speranţa accesului spre o condiţie superioară. El îşi va asuma riscul demiurgic al modelării personalităţii tânărului în conformitate cu propriul ideal estetic şi ontologic.

Într-o manieră originală, Oscar Wilde extinde metaforic aria temporală a dandysmului, prin simbioza lui cu miturile Pygmalion şi Mefisto. Se produce astfel o învestire a fenomenului social cu semnificaţii eterne, transcendente.

Educator genial, lordul Henry crede că "încercarea de a influenţa pe cineva ascunde într-însa o taină copleşitor de captivantă. Nici o altă îndeletnicire nu i se poate asemui", iar efectul modelator este surprinzător, ca într-o transformare alchimică: "să converteşti un temperament într-altul, ca şi cum ai lucra cu un fluid subtil sau cu un parfum straniu". Monologul interior din care am desprins aceste rânduri demonstrează elanul, generozitatea unui spirit ce tinde spre perfecţiune, în antiteză cu cinismul exprimat în conversaţie. Această dualitate descoperită la majoritatea individualităţilor reale sau fictive ce aparţin dandysmului nu e străină marilor creatori. Este fascinantă tensiunea creatoare, îndreptată într-o direcţie derizorie din perspectiva simţului comun. Faţă de artistul propriu-zis - tip reprezentat în roman prin pictorul Basil Hallward - care primeşte confirmarea talentului său în viaţă sau măcar în posteritate, dandy-ul se dovedeşte o figură tragică sau doar absurdă, prin însuşi faptul că opera lui e condamnată la disoluţie în efemer, situaţie de care este perfect conştient când reflectează: "să-ţi proiectezi sufletul într-o anumită formă graţioasă şi să-l laşi acolo să zăbovească o clipă... ". De vreme ce domeniul artei este eternitatea, cel al dandy-ului este, cu siguranţă, clipa. În pofida acestei evidenţe, chiar personalitatea umană se poate constitui în operă de artă, "viaţa avându-şi propriile capodopere desăvârşite, la fel ca poezia, ori sculptura, ori pictura."

Semnificativă este şi evoluţia de la practica dandysmului estetizant ca un cult de sine însuşi - după binecunoscuta formulă a lui Baudelaire - cu îndreptăţirea axiomatică: "scopul vieţii este autodezvoltarea", spre exersarea acestuia ca pedagogie, act ce presupune diminuarea egoismului şi a suficienţei, intenţia comunicării, dar nu şi renunţarea la orgoliu. Dimpotrivă, acesta este chiar amplificat, aşa cum reiese din aprecierea: "Într-o mare măsură tânărul era propria lui creaţie. Şi îl alcătuise înainte de vreme".

Idealul pe care eroul îşi propune să-l instaureze prin trăirea plenară, lipsită de orice inhibiţii de ordin etic sau religios, a tuturor senzaţiilor, printr-o perfectă armonizare între afect şi intelect, prin acceptarea supremaţiei simţurilor ca regulă de viaţă se concentrează în formula "un nou hedonism". Este filosofia pe care o inculcă discipolului său Dorian Gray, a cărui frumuseţe excepţională i se pare adecvată rolului propus şi ale cărui disponibilităţi le intuieşte. Tonalitatea imperativă pe care o abordează în dialog confirmă statutul său de maestru sau director de conştiinţă: "Trăieşte-ţi viaţa minunată ce stă ascunsă în dumneata! Nu lăsa să-ţi scape nimic. Veşnic să cauţi senzaţii noi. De nimic să nu-ţi fie teamă. Un nou hedonism- iată de ce are nevoie veacul nostru. Ai putea să fii simbolul său vizual." Este relevantă capacitatea dandy-ului de a formula şi, în acelaşi timp, de a încerca să îşi concretizeze utopia în cadrul fatalmente limitat al existenţei cotidiene.

Continuând caracterizarea personajului, se observă că arta ţinutei, a distincţiei în vestimentaţie şi maniere, a cărei stăpânire e obligatorie pentru membrii castei sale, se asociază cu arta conversaţiei. Posedând o retorică a sfidării, a extravaganţei declarate, el se exprimă în paradoxuri ce dovedesc un spirit scânteietor, simţul nuanţelor şi ironia rareori disimulată de afabilitate. E modul său de a fi original, de a câştiga şi menţine admiraţia unei societăţi blazate, pe care doar excentricitatea rafinată o mai poate şoca.

Imoralismul şi cinismul sunt două trăsături importante ale acestei personalităţi complexe. Ele se manifestă, cum bine observă Basil Hallward, mai mult în exprimare decât în acţiune, pe care estetul o consideră, în general, vulgară: "Eşti un tip formidabil. Niciodată nu rosteşti un cuvânt moral, dar niciodată nu faci un gest reprobabil. Cinismul tău e simplă afectare." Tot Basil Hallward sesizează în spatele amabilităţii şi sociabilităţii afişate o incurabilă mizantropie, compatibilă cu tipul dandy: "ţie îţi place toată lumea, ceea ce e totuna cu a spune că toţi oamenii te lasă indiferent".

Latura manifestă a acestei tendinţe este misoginismul. Fiind de părere că "nici o femeie nu e geniu", lordul Henry acceptă, ca şi Baudelaire, ipoteză valorizării estetice, argument ce ar constitui un superlativ, dacă n-ar fi implicată nuanţa ironică: "Femeile sunt o tagmă decorativă. Niciodată n-au nimic de spus, dar o spun încântător". Obsedat de ideea unicităţii, ca şi de convingerea că preocupările spirituale reprezintă un domeniu strict masculin, el deduce imposibilitatea comunicării şi rutina din viaţa conjugală. În spiritul logicii sale, dispreţuieşte căsătoria, "cea mai groaznică dintre captivităţi... Dincolo de aceasta se află refuzul copiilor şi al generaţiei, insuportabili pentru un dandy, pesimist şi duşman al oricărei reproduceri", aşa cum afirmă autorii lucrării "Istoria vieţii private" în capitolul dedicat dandy-ului.

Ideile lui Henry Wotton găsesc în Dorian Gray personalitatea predestinată spre a le duce la îndeplinire. Ambiţia de Pygmalion modern îl îndeamnă să transfere întregul său cod existenţial, ale cărui principii nu le urmează cu energia cu care le propagă, asupra tânărului prieten. Motivul pactului faustic se concretizează, mai întâi, în conştiinţa mentorului, care ştie că "orice influenţă este imorală din punct de vedere ştiinţific, fiindcă a influenţa pe cineva înseamnă să-i dăruieşti propriul suflet". Discipolul, iniţial inocent, entuziast, neatins de cinismul epocii, se va transforma treptat într-un dandy estet, rafinat în gusturi şi în viciu, ale cărui acţiuni destructive vor depăşi capriciile discursive, paradoxurile maestrului.

A doua etapă este consecinţa naturală a celei dintâi, mai precis cuvintele lordului, strategia lui persuasivă germinează în spiritul tânăr, producând la început doar revelaţia propriei frumuseţi. Narcisismul, perfect integrat în atmosfera estetizantă construită de autor, este sursa pactului clasic, numai în aparenţă involuntar. De fapt, monologul personajului, rostit într-un moment de tensiune emoţională maximă, dezvăluie deopotrivă aspiraţia eternă spre dăinuire, dar şi miza riscantei tranzacţii: "Cel puţin dac-ar fi invers! Dacă s-ar putea ca eu să rămân veşnic tânăr şi portretul să îmbătrânească! Pentru asta... pentru asta aş da orice! Nu există lucru pe lume pe care să nu fiu gata să-l dau! Până şi sufletul mi l-aş da!". Recurgând la un artificiu de tip fantastic, autorul transformă portretul, capodopera lui Basil Hallward, într-un simbol viu al conştiinţei eroului şi un document al degradării sale. Pe lângă asumarea sancţiunilor morale, opera de artă suportă şi efectele devastatoare ale trecerii timpului, în vreme ce frumuseţea lui Dorian Gray se menţine, nealterată. Un asemenea transfer, între om şi opera destinată oglindirii imaginii sale, îi permite celui dintâi să evolueze dincolo de bine şi de rău, să tindă permanent spre propria perfecţionare ca artefact.

Aventura eroului, derulată în afara timpului, este efectul unei "rugăciuni a trufiei", atât de potrivită cu personalitatea dandy. Pe tot acest traseu iniţiatic, el capătă, ca şi Henry Wotton, plăcerea spectacolului. Convertindu-şi trăirile autentice, chiar şi suferinţa, în desfătare estetică, ajunge la aceeaşi periculoasă confuzie între viaţă şi teatru. Prin experienţa distanţării de rol, îşi permite afişarea cinismului, plăcerea de a dispune, gratuit, de soarta celor pe care influenţa lui malefică îi înşeală şi îi subjugă. Devine un artist în rău, aşa cum printr-o nouă influenţă - a cărţii lui Huysmans - va deveni un subtil artizan al propriei existenţe.

Întâlnirea cu romanul "A rebours" favorizează o nouă experienţă estetică, una de recunoaştere, de identificare cu personajul literar. Fascinat de similitudini, el consideră istoria lui Des Esseintes drept "povestea vieţii lui, scrisă înainte ca el să fi apucat a o trăi."

Străduindu-se să îşi urmeze modelul, fără a recurge la recluziune, fără a suferi efectele epuizării fizice şi nervoase - dimpotrivă, pactul încheiat îi dă dreptul să-şi menţină frumuseţea, să o contemple cu voluptatea narcisiacă accentuată printr-o a doua contemplare, a depravării, reflectată în oglinda operei de artă - Dorian Gray caută să trăiască toate experienţele, pentru ca nimic să nu-i rămână străin.

Nici desfrâul intelectual, nici pasiunile sau actele condamnate de legile morale nu îi forţează retragerea din viaţa mondenă. Rămânând un dandy desăvârşit, continuă să dea petreceri fastuoase, într-un decor ce dovedeşte, ca şi alegerea invitaţilor, un gust rafinat. Personalitate cu ecou social, augmentat chiar de zvonurile care circulă pe seama vieţii sale, posedă calităţi care îl transformă într-un idol al timpului: "Nu încăpea nici o îndoială că multă lume, mai cu seamă dintre bărbaţii foarte tineri, vedeau, ori numai îşi închipuiau că văd în Dorian Gray adevărata întruchipare a tipului de om de atâtea ori visat în zilele petrecute la Oxford sau Eton, un tip în stare să combine o parte din veritabila cultură a savantului cu întreaga strălucire, graţie şi distincţie a unui om de lume".

Creator al unei opere de artă originale- propria existenţă - eroul este în acelaşi timp stăpânul şi sclavul a două forţe care îi întăresc supremaţia în viaţa mondenă. E vorba în primul rând despre modă, "forţa datorită căreia tot ce e fantastic devine pentru moment preocupare universală" şi dandysm, definit ca "încercare de a stabili un caracter absolut modern frumuseţii".

Produs şi propăvăduitor al dandysmului, personajul impune o adevărată dictatură tinerilor distinşi, exteriorizată printr-un mod de conduită şi vestimentaţie, precis în detalii sau nuanţe, accentuând sobrietatea stilului, dar şi prin puseuri de originalitate, traduse în ostentaţie. Extravaganţa calculată se îmbină cu graţia şi farmecul personal, această armonie a contrariilor constituind una din garanţiile succesului.

La începutul supremaţiei sale, trăieşte o bucurie rafinată, însă momentană, incapabilă să-i mulţumească orgoliul. Ca personalitate complexă, titlul de arbitru al eleganţei, cucerit fără efort, nu-l satisface, ambiţia de stilist, de artizan al existenţei îl îndeamnă să tindă spre un nou mod de viaţă, ce poate fi denumit prin reunirea termenilor: dandysm, estetism, hedonism - "năzuinţa lui era să pună la punct un nou stil de viaţă, bazat pe o filosofie raţionalistă şi pe principii temeinice, care să-şi găsească suprema împlinire în spiritualizarea simţurilor".

Urmându-l pe Des Esseintes şi estetica decadentă, eroul îşi însuşeşte câteva pasiuni caracteristice: pietrele preţioase şi semnificaţia lor magică sau istorică, parfumurile şi misterul fabricării lor, muzica şi ecourile ei în conştiinţă. Chiar înainte de întâlnirea cu lordul Henry, Dorian Gray avusese revelaţia muzicii. În noua ipostază de experimentator al unui nou mod de existenţă se produce doar reorientarea preferinţelor. Spre deosebire de modelul său literar, care iubeşte muzica ascetică, de o gravitate şi o simplitate ce vin în contrast cu obişnuitele sale înclinaţii stilistice, eroul lui Wilde găseşte o satisfacţie estetică în contrastele armonie- disonanţă, construcţie riguroasă (Beethoven)-haos sonor, ritmuri exotice produse de cele mai ciudate instrumente.

Comună celor două personaje este şi vocaţia de colecţionar, circumscrisă, de asemenea, spiritului fin de siècle şi având drept obiect tapiserii şi broderii fastuoase, odăjdii, obiecte de cult. Toate acestea sunt menite să le procure plăcerea stranie a călătoriei şi a trăirii în veacuri apuse, în ţinuturi imaginare, într-un univers guvernat de legile propriei fantezii.

Influenţa modelului literar e decisivă: "Dorian Gray fusese otrăvit cu ajutorul unei cărţi. Existau clipe când nu vedea în rău decât un simplu mijloc prin care şi-ar fi putut realiza concepţia lui despre frumos."

Deşi excesele îi umbresc uneori poziţia în societate, eroul îşi menţine întâietatea. El devine în epocă, la fel ca Brummell în istoria reală, o personalitate ce traduce strălucit anumite tendinţe estetice. Acceptarea lui ca prototip e dovada clară a unei orientări ce constă în ignorarea, parţială sau chiar totală, a comandamentelor morale, în favoarea căutării maximului rafinament în viaţa cotidiană şi în comportament: "societatea, cel puţin societatea civilizată, nu e niciodată prea dispusă să dea crezare vreunui lucru dăunător cuiva înzestrat şi cu avere, şi cu putere de fascinaţie. Simte prin instinct că distincţia manierelor este mult mai însemnată decât puritatea morală".

Ca şi dandysmul, pe care îl depăşeşte, incluzându-l, modul de viaţă teoretizat şi practicat de Dorian Gray se vrea o adevărată artă, caracterul estetic argumentându-se, paradoxal, în chiar legătura cu socialul, "deoarece canoanele societăţii alese sunt, ori ar trebui să fie identice cu canoanele artei. În amândouă forma e un element absolut esenţial."

Eroul îşi construieşte individualitatea de excepţie, preluând ca un adevărat artist influenţe şi orientări diverse. Elogiul acestei personalităţi îl face chiar lordul Henry Wotton, principalul arhitect al desăvârşirii pe care este singurul în măsură s-o definească: "Lumea totdeauna te-a idolatrizat. Si veşnic te va idolatriza. Eşti tipul de om pe care vremea noastră şi-l caută şi pe care se teme să nu şi-l fi aflat". Fascinat de efectul acţiunii sale formative, mentorul recunoaşte puterea existenţei umane de a concura şi chiar de a depăşi arta, atunci când îi răpeşte acesteia resursele expresive şi privilegiile. Estetismul se suprapune dandysmului, ai cărui exponenţi străluciţi - Brummell, D'Orsay -s-au dovedit simpli diletanţi în creaţie, viaţa fiind pentru ei cadrul evoluţiei de excepţie: "Sunt atât de bucuros că niciodată n-ai făurit ceva, n-ai dăltuit o statuie, n-ai pictat o pânză şi n-ai creat nimic în afara propriei tale făpturi! Viaţa a fost modalitatea ta de exprimare artistică. Ai făcut din propria-ţi viaţă o simfonie şi din fiecare zi un sonet."

Sfârşitul lui Dorian pare sancţiunea morală meritată şi, anulând pactul, redă operei de artă demnitatea iniţială, prin redobândirea aspectului imuabil. În acelaşi timp, el constituie eşecul, fără şansa mântuirii, al unei existenţe ce avusese drept scop trăirea absolută a tuturor experienţelor imaginate, convertirea integrală a sentimentelor în desfătare estetică.

Comparaţia cu personajul lui Huysmans determină, şi sub aspectul deznodământului, corelaţii şi distincţii: "Ca şi Des Esseintes, Dorian Gray nu îşi află fericirea în această lume artificială; spre deosebire, însă, de personajul lui Huysmans, lui nu i se oferă nici o salvare şi se prăbuşeşte, hidos, în moarte... Opera lui Basil Hallward se desparte de propriul model, îl părăseşte şi îşi recapătă frumuseţea, dându-i înapoi lui Dorian pieritoarea condiţie umană."

Analiza celor două romane permite, în afara studiului comparativ impus şi orientat de relaţia erou-model literar mărturisit, şi desprinderea unor noi trăsături ale dandysmului, învestit de spiritul decadent cu valenţe estetice, mitice şi filosofice.

Corespunzând unor tendinţe istorice, acest mod de existenţă instaurează un ideal uman socialmente neviabil, ca invalidat moral- cel al individului şi al existenţei sale ca operă de artă.




REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Citatele sunt reproduse după:
Oscar Wilde - Portretul lui Dorian Gray, Bucureşti, Ed.Univers, 1995, Prefaţă de Dan Grigorescu
Philippe Ariès şi Georges Duby-Istoria vietii private,vol.7, p.265
Dan Grigorescu -Prefaţă la Portretul lui Dorian Gray, p.11