Aşa deci, ai citit câteva romane de Graham Greene... cât de bine le poţi deosebi unele de altele?
OK, Melody, să vedem întrebările.
1. În ce ţară este plasată acţiunea din Factorul uman? a) Anglia b) Liberia c) Paraguay d) Africa de Sud
În Anglia, Melody.
Răspuns greşit.
Hmmm, zi mai departe.
2. Întrebat(ă) dacă crede în catolicism, cine a răspuns "Credo in unum Satanum"? a) Padre José b) Pinkie Brown c) Sarah Miles d) Henry Scobie
Pinkie Brown, adolescent catolic, şef de bandă şi vis urât care te poate urmări multă vreme după ce-ai citit romanul Brighton Rock.
Corect.
3. De ce i-a propus Wormold căpitanului Segurra să joace dame cu sticluţe de whisky? a) ca să-l îmbete pe Segurra şi apoi să-i fure arma şi actele b) ca să-l îmbete pe Segurra, astfel încât fata lui să poată fugi din Cuba c) ca să-l îmbete pe Segurra şi apoi să-l ucidă d) ca să-l facă pe Segurra să mărturisească uciderea Dr.-ului Hasselbacher.
Răspunsul corect este a).
Bine.
4. La publicarea romanului Comedianţii, ce lider politic l-a atacat pe Greene publicându-şi propria cărticică, Graham Greene: În sfârşit demascat? a) Papa Doc Duvalier b) Baby Doc Duvalier c) generalul Omar Torrijos d) Fidel Castro
Papa Doc. Broşura, distribuită prin intermediul ambasadelor haitiene din Europa, îl prezenta pe Greene în termeni întâlniţi mai rar în profilurile candidaţilor la premiul Nobel: "un mincinos, un crétin, un turnător... dezechilibrat, sadic, pervers... un ignorant perfect... mincinos până la Dumnezeu... ruşinea mândrei şi nobilei Anglii... un spion... un drogat... un torţionar." Papa Doc era un critic literar energic.
Corect.
5. Ce roman se anunţă ca "o poveste de ură, nu de dragoste"? a) Un caz de mutilare b) Sfârşitul unei iubiri c) Factorul uman d) Miezul lucrurilor
Romanul este Sfârşitul unei iubiri.
Da.
6. De ce călătoreşte D. în Anglia în Agentul secret? a) ca să-l răpească pe ambasadorul american b) ca să demaşte cârtiţa din MI5 c) ca să facă rost de cărbuni pentru ţara sa d) ca să scape de persecuţiile religioase
Ca să facă rost de cărbuni.
Corect.
7. Care era lucrul pe care Anna Hilfe n-ar fi vrut pentru nimic în lume ca Arthur Rowe să-l descopere? a) că fratele ei era vinovat de amnezia lui b) că participase la atragerea lui în capcană, la Regal Court c) că dl Cost de fapt era viu d) că era un ucigaş
Ultima variantă.
Corect.
8. Cine a spus: "Am ajuns la capătul dorinţei şi la capătul unei vocaţii."? a) Dr. Eduardo Plarr b) Querry c) Henry Brown d) Henry Pulling
Querry, în romanul Un caz de mutilare.
Corect.
9. Care dintre următoarele nume nu este un nume de împrumut al agentului care-l angajează pe Raven să-l asasineze pe ministrul de război? a) Cholmondeley b) Davis c) Davenant d) Mather
Aici m-ai prins, Melody. Ştiu despre ce carte e vorba - despre "divertismentul" Ucigaşul plătit -, dar habar n-am de răspuns.
10. De ce se afla Quin Savory în Orient Express? a) ca să adune material pentru următorul său roman b) ca s-o însoţească pe mătuşa sa, Augusta, în călătoria ei c) fusese recrutat de serviciul secret d) ca să-l găsească pe Harry Lime
Primul răspuns.
Corect.
Scorul: 8 din 10.
Interpretare: Pregăteşti o lucrare de doctorat despre Greene.
N-o pregătesc. Dar aş putea să pregătesc o contestaţie: scorul meu ar trebui să fie 9 din 10, deoarece acţiunea Factorului uman (întrebarea 1) chiar este plasată în Anglia. Ştiu asta pentru că în prezent traduc Factorul uman, dar aş fi ştiut-o oricum: la un moment dat am fost obsedat de Graham Greene. Apropo, Melody, căpitanul care apare la întrebarea 3 (şi în "divertismentul" Omul nostru din Havana) se numeşte Segura, cu un singur "r".
***
Într-un eseu din 1947, Graham Greene susţinea că numai în copilărie şi în adolescenţă cărţile pot exercita o influenţă profundă asupra vieţilor noastre: "Mai târziu admirăm, suntem captivaţi, ne putem schimba unele păreri" sub influenţa unei lecturi, dar un autor nu ne mai poate schimba viaţa aşa cum o anumită domnişoară Marjorie Bowen schimbase viaţa lui Greene, la 14 ani, cu romanul ei istoric Vipera din Milano. Printre personajele Viperei din Milano se numărau un antierou (Mastino della Scala, "care în cele din urmă se lepăda de o onestitate nerentabilă şi-şi trăda prietenii, murind dezonorat, un ratat până şi-n trădare") şi un demon (Visconti, "cu frumuseţea, răbdarea şi geniul lui malefic"). Lui Greene, cei doi i-au deschis ochii asupra unui lumi în care "binele perfect şi-a făcut numai o dată apariţia sub un chip omenesc, însă răul poate oricând să-şi găsească o casă". Şi a mai găsit ceva în cartea aceea - "senzaţia de catastrofă care planează asupra oricărui succes - sentimentul că pendula se pregăteşte să-şi reia oscilaţiile". Greene s-a uitat în jurul lui şi totul îi confirma viziunea - "atletul care într-o bună zi nu va mai trece de întâlnirea cu cântarul; premiantul şcolii care va ispăşi, amărâtul de el, de-a lungul a patruzeci de ani jalnici, lipsiţi de distincţie...; astfel încât, atunci când succesul a început să mă atingă, oricât de vag, şi pe mine, n-am putut decât să mă rog ca eşecul să nu se lase prea mult aşteptat". Aceasta a fost întâlnirea care a schimbat viaţa lui Greene, la 14 ani; viziunea care a început atunci să se închege este cea pe care o comunică mai toate scrierile sale.
La prima mea întâlnire cu această viziune eram un elev de liceu; profesoara de engleză mi-a pus în mână Puterea şi gloria (1939), care, după cei mai mulţi comentatori, constituie capodopera lui Greene. Este povestea ultimului preot catolic rămas în Mexicul care, la sfârşitul anilor '30, căzuse pradă furiei antireligioase. La un moment dat, preotul putea să fugă din ţară, iar simţul datoriei (era ultimul om înzestrat cu puterea de a preschimba pâinea şi vinul în carne şi sânge) fusese doar unul dintre motivele pentru care n-o făcuse: se pare că, la început, pur şi simplu calculase greşit pericolul; apoi se simţise flatat şi se lăsase ameţit de situaţia sa specială; se trezise din asta, dar apoi se lăsase cuprins de altceva - ceva între insolaţie şi somnambulism -, se transformase într-o cruciuliţă mobilă, bezmetică, pe harta Mexicului. Preotul nu se vede ca un martir: are o problemă cu băutura (e un "popa-ţuică") şi un copil din flori; ştie că rămânerea lui în viaţă a fost plătită cu vieţile altora - ţărani care l-au adăpostit şi au fost executaţi pentru asta. Dar face o distincţie între valoarea - sau lipsa sa de valoare - ca om şi valoarea muncii sale: una n-o afectează pe cealaltă - oricât de rău ar fi, tot are puterea să transforme vinul în sângele Domnului. Cum face Greene ca să-şi convingă cititorul de existenţa unei asemenea puteri? O tratează ca pe un secret profesional, precum capacitatea unui vindecător de a scoate un leac dintr-o anumită plantă. Îşi pune la bătaie toată abilitatea de creator de suspans pentru a-i conferi concreteţe, fizicitate, în ochii - oricât de puţin credincioşi - ai cititorului. De exemplu, creează o scenă în care preotul, după ce a reuşit să cumpere, la negru, o sticlă de vin, de la vărul unui demnitar (care bineînţeles că nu ştie cui îi vinde), e silit să o deschidă şi să ciocnească un pahar cu noul partener de afaceri, şi apoi să asiste neputincios la golirea treptată a sticlei: nivelul vinului din sticlă scade şi tot scade, iar scena creşte şi iar creşte, până când ajungi să-ţi ţii respiraţia alături de preot, concentrându-te asupra ultimelor picături rămase în sticlă, ca şi cum ar exista o şansă ca intensitatea gândului tău să le ţină acolo. E ceea ce se mai numeşte şi rugăciune. Greene se convertise la catolicism în 1926 şi călătorise în Mexic la invitaţia Bisericii, pentru a investiga persecuţiile împotriva ei. Dar, frază după frază, romanul scapă neatins de accentele unui discurs de propagandă. Sună pur. E pur în felul în care aderă la unul dintre principiile fundamentale ale thriller-ului - vulpea şi vânătorul, preotul şi locotenentul care-l hăituieşte -, pur în viziunea unui pământ care ar fi cu desăvârşire uitat de Dumnezeu, dacă n-ar exista picăturile acelea - sporadice, preţioase - din sângele Lui şi amărâtul acela care se zbate să le procure.
La prima întâlnire, cartea mi-a plăcut, dar nu în mod deosebit. Am dat-o înapoi şi nu m-am mai gândit la ea. În momentul acela mă pasiona Scott Fitzgerald; în anii de liceu, la un moment sau altul, mă mai pasionaseră Hemingway, Faulkner, Márquez, Joyce, Cioran şi alţii, dar nu mai trăisem nimic care să se compare cu ce m-a lovit în vara anului următor, când am terminat liceul, am aşteptat (fără emoţii) examenul de admitere la Facultatea de Film şi, la un moment dat, m-am pomenit că nu mai vreau să citesc decât Graham Greene.
***
Mai existase un moment pregătitor: cu câteva luni în urmă văzusem la Cinematecă Al treilea om (1949; regia: Carol Reed; scenariul: Graham Greene). Din câte ştiu, criticii englezi încă nu-l votaseră cel mai bun film britanic făcut vreodată. Nu ştiam că Roger Ebert, cel mai celebru critic de cinema din Statele Unite, îl consideră filmul care exemplifică, în cea mai mare măsură, însăşi idila mersului la film. Nu ştiam că un critic foarte mare, David Thomson, găseşte în Al treilea om "una dintre cele mai intense atmosfere pe care le-a emanat vreodată ecranul - fiecare vizionare îmi readuce mirosul bunicii care m-a dus să-l văd". Nu ştiam în ce mă bag.
N-a fost niciodată unul dintre filmele-cult ale Cinematecii Române şi sala era aproape goală, ceea ce nu făcea decât să-i sporească farmecul uşor decadent - frumuseţea pe jumătate melancolică, pe jumătate malefică, pe care părea să o găsească în pustiire şi în dezolare. Al treilea om a fost filmat, într-un alb-negru aproape imoral de frumos, în Viena încă nerefăcută după război. La intrarea în film te întâmpină un cântec de ţiteră, care păstrează ceva din veselia de dinainte de război şi, în acelaşi timp, pare să se complacă în ruină (cineaştii l-au descoperit pe muzicant chiar pe străzile acelea); cu aerul că te invită la dans, te ademeneşte în inima putredă a oraşului. Există razii ale poliţiei militare aliate (oraşul e împărţit în patru) şi imaginea unei babe, cu o plapumă aruncată pe umeri ca o mantie, ocărându-i pe poliţiştii care îi întorc casa pe dos. Există un copil zâmbăreţ care conduce o poteră compusă ad-hoc din cetăţeni famelici pe urmele unui presupus asasin, şi imaginea unor degete iţindu-se prin grătarul care acoperă o gură de canal. Precum în Vipera din Milano, există un antierou (Joseph Cotten) - un american naiv, care sfârşeşte prin a-şi trăda prietenul şi e dezonorat în ochii femeii pe care o iubeşte - "un ratat până şi-n trădare"; şi există un demon (Orson Welles, care face poate cel mai spectaculos rol episodic din istoria cinematografului) - un traficant de penicilină otrăvită, unul dintre şobolanii care se îngraşă după bombardamente, dar înzestrat cu un farmec, ba chiar cu un fel de geniu, la care prietenul său, antieroul, nici nu poate visa. Există un poliţist englez (Trevor Howard) al cărui ochi fixează cu aceeaşi răceală inocenţa şi crima, devoţiunea şi egoismul monstruos, şi al cărui zâmbet arată că nu se lasă ameţit de dansul lor - cunoaşte toate figurile, toate capcanele, e condamnat la înţelepciune: e reprezentantul lui Greene. Şi mai există o femeie îndoliată (Alida Valli), încuiată în nefericirea ei ca într-un turn îndepărtat, şi un cadru final amuţitor în care ea merge pe o alee către camera de filmat, aşteptată la marginea aleei de naivul ei pretendent, şi trece pe lângă el fără o privire, apoi trece şi pe lângă cameră - şi nu mai e.
După cum s-a mai observat, obsesiile fac ce fac şi ajung să pară predestinate. (E una dintre şmecheriile lor.) Ştiam de mai mult timp că, indiferent ce altceva voi mai face cu viaţa mea, voi scrie despre filme. Şi iată-mă la Biblioteca Naţională, descoperind nu numai romanele lui Greene (cu puterea lor de a fixa un loc şi o atmosferă în câteva imagini şi sunete) şi scrierile pe care le numise "divertismente" (mărturisind astfel influenţa thriller-ului cinematografic), ci şi cronicile de film pe care le scrisese în anii '30: "...[doctorul] atât de obişnuit cu vizitatorii care se furişează şi cu operaţiile ilegale, încât nici măcar nu mai pune întrebări înainte de a da foc spirtului; oribilul ochi cu cataractă; mizeria care nu se mai spală de pe mâinile lui; nevasta agăţată Dumnezeu ştie în ce cabaret sordid, cicălindu-l din spatele perdelei cu mărgele; ţipătul şi scrâşnetul continuu al scripetelui şi al braţului de macara... camera filmează într-o rână, astfel încât apartamentul mizer se înclină ca un vapor care se scufundă. Ca să ajungi la uşă, trebuie să te opinteşti în sus pe pantă, dar poţi să alergi la vale, până la canapeaua medicală şi perdeaua cu mărgele." Asta căutasem: această capacitate de a prinde din zbor o imagine, fără a pierde un detaliu, de a o topi şi de a o forja la loc în focul cuvintelor; această pasiune de a aduce lumea de-afară în sala de cinema şi de a scoate experienţa cinematografică în lume, printre experienţele trăite la lumina zilei. Voiam să văd filmele pe care le văzuse el. Voiam să văd filmele prin ochii lui. Şi, deşi nu cred că eram conştient de asta, voiam să văd lumea prin ochii lui.
***
Exemplarul meu din Miezul lucrurilor (1948) e plin de sublinierile pe care le-am făcut la vremea aceea. O frază despre soţia însingurată a unui poliţist britanic din Sierra Leone: "Lăsa impresia că ar fi adunat dovezi că are şi ea prieteni ca tot restul oamenilor." Un paragraf despre afecţiunea poliţistului pentru locul acela: "(...) De ce, se întrebă Scobie, virând brusc automobilul pentru a evita un hoit, iubesc locurile acestea atât de mult? Oare pentru că aici natura umană n-a avut timp să se prefacă? Nimeni aici n-ar putea vorbi vreodată despre raiul pe pământ. Raiul rămânea neclintit la locul lui (...) Aici puteai iubi fiinţele omeneşti aproape aşa cum le iubeşte Dumnezeu, cunoscând toată josnicia lor: nu îndrăgeai o atitudine, un veşmânt, un sentiment simulat cu dibăcie." O observaţie despre "interesul pe care-l resimte oricine pentru viaţa unei persoane străine, interesul pe care cei tineri îl iau drept dragoste". Ceva despre "sentimentul de lealitate pe care-l simţim faţă de nefericire - senzaţia că acesteia îi aparţinem cu adevărat". Ceva despre "ascetismul vrednic de milă al bărbatului nedorit". Sau asta, despre empatie: "Inexorabil, punctul de vedere al altcuiva i se ivea în cale, precum cadavrul unui nevinovat ucis."
Sublinierile astea erau mesaje pe care le trimiteam celor cărora aveam să le dau cartea, dar şi celor cărora n-aveam să le-o dau - cu alte cuvinte, mesaje către mine. Îmi comunicam: "Da, şi eu cred că «nu frumuseţea e cea pe care o iubim, ci eşecul»." "Da, şi eu pot să-ţi dovedesc că un om despre care se spune că e fericit «ori e de un egoism excesiv, ori e un păcătos fără pereche - sau e pur şi simplu un cretin»." Mi se părea că întrezăresc părţi din mine printre rândurile lui şi din aceste sublinieri încercam să-mi fac autoportretul. Dar adevărul e că nu eram aşa - sau nu fusesem până la întâlnirea cu el. Nu era un autoportret, era o poză. Dar, în acelaşi timp, îl lăsam să mă formeze.
După cum o dovedea şi extraordinarul lui eseu despre viziunea lui Henry James - în realitate, un extraordinar eseu despre viziunea lui Graham Greene -, el punea în centrul experienţei umane trădarea şi eşecul: îi trădam pe alţii ca să nu fim noi înşine trădaţi şi, oricum, orice proiect existenţial era sortit să eşueze într-un fel sau altul, trădând aşteptările pe care fusese clădit. Doar câţiva muritori puteau să observe, cu tristeţe, de la margine. Într-un fel, ei erau tot nişte trădători - ieşind din joc, îşi trădaseră semenii - şi, în acelaşi timp, erau nişte victime: capacitatea lor de a-şi face iluzii dispăruse, îi lăsase de izbelişte şi, în urma acestei trădări, fuseseră condamnaţi la înţelepciune. În această categorie, Greene îl plasa pe Henry James, care "nu trebuia decât să stea acolo, un om din ce în ce mai bătrân şi mai respectat, în Lamb House, Rye, şi să asculte paşii trădătorilor şi ai victimelor lor măsurând la nesfârşit trotuarul". Şi bineînţeles că tot acolo se plasa pe sine. La 19 ani mi se părea că nu există club mai distins. Era o chestie de voce, pe care Greene şi-o educase de timpuriu în accentele unei vârste aproape imposibil de înaintate. Ascultaţi-l pe romancierul Maurice Bendrix, naratorul romanul Sfârşitul unei iubiri, explicând de ce a întârziat la funeraliile fostei sale amante, Sarah: "Ieşisem în oraş să întâlnesc un bărbat numit Waterbury, care urma să scrie un articol despre munca mea într-o mică revistă periodică. Am dat cu banul dacă să mă întâlnesc cu el sau nu: cunoşteam prea bine frazele pompoase ale articolului său, semnificaţia ascunsă pe care el o va descoperi, de care eu habar nu avusesem şi greşelile cărora obosisem să le mai fac faţă. În cele din urmă, cu condescendenţă, mă va plasa probabil puţin deasupra lui Maugham, deoarece Maugham era popular şi eu n-am comis încă această crimă (...). De ce m-am deranjat chiar şi numai să dau cu banul? Eu nu voiam să-l întâlnesc pe Waterbury şi, cu siguranţă, nu voiam să se scrie despre mine. Pentru că acum ajunsesem în punctul în care nu mă mai interesa deloc munca mea: nimeni nu putea să-mi facă vreo bucurie cu o laudă sau să mă ofenseze cu critici. Când am început romanul acela despre funcţionarul de stat, eram încă interesat, dar, când Sarah m-a părăsit, am recunoscut munca mea drept ceea ce era - un drog tot atât de neimportant ca ţigările, pe care-l iei săptămâni şi ani. Dacă noi ne stingem prin moarte, aşa cum încă încerc să cred, ce contează dacă lăsăm în urma noastră mai degrabă câteva cărţi, decât sticle, haine sau bijuterii ieftine?" Şi tot aşa. Stăteam la Biblioteca Naţională, aşteptam rezultatul examenului de admitere la facultate şi ascultam vocea asta. După ce ieşeam din bibliotecă o auzeam în continuare, o simţeam în oase de parcă ar fi fost însăşi bătrâneţea. Mi se părea că şi eu cunosc toate capcanele, toate figurile dansului. Împrumutând-o în gândul meu, încercam să transmit vieţii de adult - cu care aveam să fac cunoştinţă - că deja o cunosc, nu-mi fac iluzii, nu pot fi trădat. Existase o mică trădare la examen: la una din probele scrise în care crezusem că voi evolua cu lipsa de efort a unui Fred Astaire, reuşisem să umplu vreo patru foi-tip în vreo trei ore şi jumătate, dar le umplusem în altă ordine decât cea regulamentară şi, în ultima jumătate de oră, fusesem obligat s-o iau de la început. În mod normal, mi-aş fi petrecut cele două săptămâni dinainte de comunicarea rezultatelor smulgându-mi părul din cap fir cu fir; dar acum îl aveam pe Bendrix, care-mi spunea că ambiţiile noastre profesionale sunt la fel de insignifiante ca ţigările care ne ajută să omorâm lunile şi anii. (Mă apucasem de fumat.) Printre lucrurile lăsate în urmă de Sarah, Bendrix medita: "Mă îndoiesc că ar fi citit vreodată poeziile lui Hood: paginile erau la fel de curate ca atunci când cartea îi fusese dată de directoarea şcolii sau de distinsul oaspete. Într-adevăr, când am fost pe punctul s-o pun la loc în dulap, a căzut din ea o foaie tipărită - probabil chiar programul acelei festivităţi de înmânare a premiilor. Într-o scriere de mână pe care o puteam recunoaşte (scrisul începe să ni se formeze de când suntem mici şi-şi adaugă arabescurile obosite ale timpului) era o frază: «Ce mai trăncăneală.» Mi-o puteam imagina pe Sarah scriind-o pe o hârtiuţă şi arătându-i-o colegei de bancă în timp ce directoarea îşi relua locul, aplaudată respectuos de părinţi. Nu ştiu de ce, o altă propoziţie de-a ei mi-a venit în minte când am văzut acea frază de şcolăriţă, cu toată nerăbdarea ei, lipsa ei de înţelegere şi cutezanţa ei: «Sunt o stricată şi o prefăcută.» Aici, sub mâna mea, era inocenţa. Părea un mare păcat că mai trăise douăzeci de ani doar ca să simtă astfel despre ea însăşi. O stricată şi o prefăcută. O numisem eu aşa în vreun moment de furie? Ea asimila întotdeauna criticile mele: numai lauda nu se lipea de ea, topindu-se asemenea zăpezii." Citând din versiunea românească realizată de Doina Cerăceanu (Editura Polirom, 2004), mă simt uşor trădat de traducerea ultimei fraze: deşi sunt cinci ani de când n-am mai citit romanul, ştiu că în engleză sună aşa: "She had always harboured my criticism: it was only praise that slid from her like snow."; în franceză sună aşa: "Elle avait toujours soigneusement retenu mes critiques; seules mes louanges glissaient sur elle comme de la neige."; iar în traducerea mea (la care am visat ani întregi) sună aşa: "Mereu îmi reţinuse criticile: doar laudele mele se scuturau de pe ea precum zăpada." Vi se pare că nu e mare diferenţă? Ei bine, poate fi, pentru un om care a învăţat pe dinafară pagini întregi de proză, în două limbi. Vi se pare că nu e un semn de mare sănătate mentală să înveţi pe dinafară pagini de proză în două limbi diferite? Ei bine, asta nu-i totul.
Sfârşitul unei iubiri (1951) e povestea unui triunghi erotic: o avem pe Sarah, care-şi părăseşte amantul fără nici o explicaţie, într-o noapte din 1944, la câteva minute după explozia unei bombe ce aproape îl omorâse; îl avem pe Bendrix, amantul gelos şi neîmpăcat care, la doi ani după ce a fost părăsit, pune un detectiv pe urmele ei ca să-şi descopere succesorul; şi-l avem pe Henry, soţul lui Sarah, funcţionarul public, care s-a născut pentru a purta coarne. Dar, după regulile geometriei lui Greene, în al treilea vârf al triunghiului nu stă Henry. În al treilea vârf stă Dumnezeu, în care amanţii nu cred, dar la care Sarah se roagă după explozia bombei, când crede că Bendrix e mort: se oferă să renunţe la dragoste în schimbul unei minuni şi Dumnezeu, indiferent dacă există sau nu, pare să accepte oferta. Abia după ce l-a îndepărtat pe Bendrix, Dumnezeu începe să asedieze spiritul lui Sarah şi, după o rezistenţă îndelungată (consemnată în jurnalul ei), pare pe punctul de a-l cuceri definitiv. Dar şi Bendrix, care a pus să se fure jurnalul şi astfel a dezlegat misterul trădării ei, îşi adună toată pasiunea ca s-o smulgă pe Sarah acestei forţe, acestei boli. Însă ea moare - o pneumonie netratată în urma unei plimbări în ploaie. După moartea ei, Bendrix află că fusese botezată în religia catolică, lucru pe care nici ea nu-l ştia. Urmează şi alte coincidenţe - transformări benefice, spectaculoase, în vieţile unor oameni care o cunoscuseră pe Sarah, evenimente care se pot explica raţional, după cum pot fi minuni. Bendrix e mai îndârjit ca niciodată în negarea existenţei lui Dumnezeu, dar propria lui îndârjire îl dă de gol: nu risipeşti atâta energie pe ceva ce nu există pentru tine. E silit să recunoască: gândurile şi emoţiile lui au fost luate în stăpânire de rivalul care-l obsedează, pe care-L urăşte şi căruia, fără să-şi dea seama, începe să-I vorbească: "Te urăsc ca şi cum ai exista." Şi coincidenţele continuă; lumea din jurul lui ameninţă să se umple de semnele unui mesaj de dragoste, codat şi trimis de Sarah. Simte că i se cere ceva, un salt ca al ei, într-un nou tip de dragoste. E hotărât să-şi păstreze cumpătul, să tragă o linie. Dar refuzul lui - ultimele rânduri din carte - deja sună ca o rugăciune: "ai făcut destule, m-ai prădat destul, sunt prea obosit şi bătrân ca să învăţ să iubesc, lasă-mă în pace pentru totdeauna." Chiar dacă ar fi lăsat în pace, e prea târziu. Ca amant, se temuse mereu că dragostea se va termina şi, tocmai de-aceea, aproape că o distrusese cu gelozia lui. Acum a trecut dincolo de frică, dincolo de egoism; nu mai are nimic de pierdut şi dragostea poate să continue pentru totdeauna.
Ce-i asta? Propagandă? Blasfemie? ("Eu am pătruns în ea, nu Tu", mai spune Bendrix.) Kitsch? O fantezie absurdă născocită de un om chinuit - dureroasă şi totuşi consolatoare? (Comentatorii au arătat că e cea mai autobiografică scriere a lui Greene: la vremea aceea trăia o poveste cu o femeie căsătorită şi se temea că povestea se va sfârşi.) Sau, după cum a spus William Faulkner, "e unul dintre cele mai sincere şi mai emoţionante romane din vremurile noastre"? Sfârşitul unei iubiri este, probabil, cam toate lucrurile astea la un loc. Felul în care îşi dramatizează tematica religioasă este extrem de abil: cu cât Sarah şi apoi Bendrix opun mai multă rezistenţă credinţei, cu atât e mai convingătoare existenţa lui Dumnezeu. Şi vocea lui Bendrix pare atât de acrită, discursul lui atât de puţin sentimental, privirea lui atât de deprinsă cu contemplarea adevărurilor incomode, încât credem ce ne spune, deşi, în ultimă instanţă, vorbeşte despre o iubire fără sfârşit - subiectul atâtor mii de pagini de literatură siropoasă.
Chiar în ziua în care am terminat de citit cartea s-au afişat rezultatele la examen. Am ieşit din bibliotecă şi am avut senzaţia că intru într-un alt roman de Graham Greene; am avut convingerea clară, aproape orbitoare, că aşa va fi viaţa mea de-acum înainte - voi trece de la un eveniment la altul ca dintr-o pagină într-alta. Mă uitam la oameni şi le citeam toate trădările şi eşecurile. Eram un spectator trist, un spion obosit şi, în acelaşi timp, eram Bendrix: aşteptam să mi se întâmple ceva decisiv. Am mers până la facultate (oprindu-mă câteva minute într-o biserică) şi am aflat că intrasem. Peste câteva luni m-am îndrăgostit. Judecând după cum pregătisem terenul, cât de tare v-ar mira să aflaţi că viaţa mea emoţională din următorii trei-patru ani n-a fost chiar un model de sănătate?
***
O obsesie aranjează astfel încât să pară predestinată, dar în cazul acesta nu alesesem şi eu? Îmi dorisem o punte între cele două vieţi la care visam - a unui şoarece de bibliotecă şi a unui şoarece de cinematecă - şi apăruse Greene. Îmi dorisem o punte între senzaţiile tari şi trecătoare ale thriller-ului, ale filmului noir, ale romanului de aventuri, şi revelaţiile literaturii serioase: o găsisem la Greene. Îmi dorisem o punte spre maturitate şi îl alesesem pe el. Chiar sperasem că din cărţile lui îmi voi procura toate cicatricele necesare - ale trădării, ale eşecului, ale experienţei - şi că, afişându-le în faţa vieţii, voi obţine un fel de scutire, o învoire de la ora adevăratelor lovituri? Se poate. Pe de altă parte, oare nu învăţam să dramatizez experienţele viitoare în termenii sumbri ai lui Greene? Nu învăţam să iau lucrurile prea în serios, să snobez plăcerea, să minimalizez posibilitatea fericirii, să-mi acord cu greu o consolare, să nu mă menajez? După cum spune protagonistul şi naratorul romanului Miezul lucrurilor: "Există doar o singură persoană pe lume care nu merită milă: tu însuţi." Iar protagonistul romanului Un caz de mutilare scrie în jurnalul său: "Mă simt prost, deci exist."
Recitesc sublinierile astea şi mă întreb de ce. De ce trebuie neapărat să cultivăm un sentiment de lealitate "faţă de nefericire - senzaţia că acesteia îi aparţinem cu adevărat"? Oare numai locurile sordide spun adevărul despre natura umană, care acolo "n-a avut timp să se prefacă"? Oare e musai ca un om fericit să fie egoist sau cretin? Oare punctul de vedere al unei alte persoane seamănă întotdeauna cu "cadavrul unui nevinovat ucis"? Şi iată ce vede Bendrix la funeraliile lui Sarah: "Câteva neveste îşi însoţeau bărbaţii. Ele, cel puţin, erau mulţumite de ceremonie - puteai aproape s-o ghiceşti după pălăriile lor. Dispariţia lui Sarah o lăsase pe fiecare nevastă mai în siguranţă." Cât adevăr conţine de fapt această observaţie? Nimic de zis, e fidelă perspectivelor deformate şi satisfacţiilor amare ale mizantropului, dar în rest e discutabilă; ochiul e prea grăbit să găsească lucrul cel mai rău şi să-l confunde cu adevărul.
Greene se simţise trădat de literatura romantică pe care o citise în copilărie: cărţile de aventuri îi prezentaseră o altă Africă, o altă Asie de Sud-Est, o altă Americă Latină decât cele pe care le cunoscuse mai târziu. El însuşi se considera un realist. Îl agasa numele de "Greenelanda", pe care unii critici îl dăduseră lumii sale; protesta arătând spre Americanul liniştit şi Comedianţii, romane în care descrisese, ca un reporter, lucruri văzute în Vietnam, respectiv în Haiti. Nimeni nu poate să nege exactitatea acestor descrieri. Dar chemarea ţărilor îndepărtate, care se aude atât de puternic în scrierile lui Greene, rămâne romantică; diferenţa este că, la Greene, ea nu mai promite splendoare şi voluptate, ci mizerie, suferinţă, moarte. E un romantism pe invers. Obsesia evadării este foarte prezentă: volumul doi din autobiografia lui Greene se intitulează chiar Căi de scăpare şi toate căile descrise - de la cinema la ruletă şi de la călătorii la cărţi - sunt substitute ale ieşirii care îl tentează de fapt pe autor - moartea. Iată două comparaţii (despărţite de numai câteva pagini) din Sfârşitul unei iubiri: "Era primul stadiu al propriei mele morţi: amintirile căzând de pe mine ca nişte mădulare cuprinse de cangrenă."; şi: "Zăpada se aduna încet pe pervaz, de parcă ar fi fost ţărână, aruncată cu hârleţul." Asta m-a sedus atunci - vocea asta îmbătrânită adresându-se direct morbidităţii mele adolescentine. Şi asta m-a întors împotriva lui în cele din urmă: el căuta locurile care îi confirmau părerea proastă despre viaţă şi îl îndreptăţeau să pună mai mare preţ pe moarte, iar eu nu puteam să-l mai urmez: eu nu ştiam destule despre viaţă. Urmasem vocea aceea, la fel de ademenitoare precum cântecul de ţiteră din Al treilea om, crezând că mă va conduce chiar în miezul amar al lucrurilor. Acum mi se părea că de fapt mă îndepărtează de realitate. Pe undeva, era o voce înşelătoare. În nici un caz nu simula acea imensă compasiune pentru fiinţele umane: compasiunea era autentică. Dar, ca s-o poată oferi, trebuia să se asigure că viaţa e cât se poate de nenorocită: o făcea să sune mai nenorocită decât e de fapt. Ca s-o poată compătimi pe soţia însingurată care parcă adună "dovezi că are şi ea prieteni ca tot restul oamenilor", trebuia să o reducă la o unică dimensiune - a singurătăţii ei. Greene căuta să-şi înzestreze personajele cu suflete nemuritoare şi să facă din suflet - din salvarea sau pierderea lui - miza dramei. De-aceea avea atâta nevoie de câmpuri de bătălie - Mexicul bisericilor arse, Londra bombardată, Viena celor patru sectoare - şi de aparatura thriller-ului: situaţii-limită şi trădări, vânători de oameni şi agenţi dubli. În scrierile lui există un conflict între plăcerea pură pe care simţi că i-o procură propria inventivitate - exuberanţa unui scriitor popular care ştie să-şi manipuleze publicul - şi vocea aceea care neagă însăşi ideea de plăcere pură şi insistă asupra nefericirii: "Mă simt prost, deci exist." După cum am descoperit mai târziu, citindu-l pe Nabokov, problema este că "o conştiinţă a nefericirii (...) nu e de-ajuns pentru a crea un suflet nemuritor".
***
Greene ştia asta. Atâta doar că nu mi-o spusese mie (deşi îmi dăduse semne, prin biografiile lui şi prin frivolitatea căutată a unui roman ca La drum cu mătuşa mea). Părerea lui despre viaţă nu era atât de proastă pe cât mă lăsase să cred: până la sfârşit a repetat că "nu frumuseţea e cea pe care o iubim, ci eşecul", dar a coabitat frumos cu succesul; periodic şi-a reînnoit declaraţiile de iubire pentru locuri care în nici un caz nu se lăsau confundate cu raiul, dar a murit în Elveţia; personajele lui au continuat să constate cât de acru e gustul plăcerii, dar el însuşi spunea adesea că ar risca orice pentru "un futai bun". Mă chemase cu vocea din cărţile lui, ca să mă înveţe regulile jocului, dar ţinuse în mânecă tocmai aşii şi jokerii. Mă trădase. Ca un unchi maliţios, nu se putuse abţine să nu-l trişeze pe puştiul grav care voia să afle ce e mai rău: îmi arătase ce e mai rău şi-mi ascunsese toată distracţia. Dar nu regret călătoriile noastre. În perioada aceea am luat un interviu pentru o bursă în America (loc pe care el nu putea să-l sufere) discutând în primul rând despre el. Odată, într-o călătorie cu trenul prin Europa, am fost salvat de la o criză de panică de întâlnirea cu o cunoştinţă care, întâmplător sau nu, citea Sfârşitul unei iubiri. Odată, într-un orăşel din Italia, m-am pomenit rapsodiind, în compania unei franţuzoaice pe care abia o cunoscusem, pe marginea ultimului cadru din Al treilea om - femeia care vine pe alee, trece pe lângă un bărbat (iluziile lui zburând în curentul trecerii ei), trece pe lângă cameră şi s-a dus... Nu-i port pică pentru că nu era atât de matur pe cât îmi suna mie şi chiar mă bucur că nu era atât de grav pe cât îi plăcea să sune. În 2004 - centenarul lui - îl prefer aşa.
(Articol preluat din Lettre Internationale, toamna 2004)