Așa deci, ai citit câteva romane de Graham Greene... cât de bine le poți deosebi unele de altele?
OK, Melody, să vedem întrebările.
1. În ce țară este plasată acțiunea din Factorul uman? a) Anglia b) Liberia c) Paraguay d) Africa de Sud
În Anglia, Melody.
Răspuns greșit.
Hmmm, zi mai departe.
2. Întrebat(ă) dacă crede în catolicism, cine a răspuns "Credo in unum Satanum"? a) Padre José b) Pinkie Brown c) Sarah Miles d) Henry Scobie
Pinkie Brown, adolescent catolic, șef de bandă și vis urât care te poate urmări multă vreme după ce-ai citit romanul Brighton Rock.
Corect.
3. De ce i-a propus Wormold căpitanului Segurra să joace dame cu sticluțe de whisky? a) ca să-l îmbete pe Segurra și apoi să-i fure arma și actele b) ca să-l îmbete pe Segurra, astfel încât fata lui să poată fugi din Cuba c) ca să-l îmbete pe Segurra și apoi să-l ucidă d) ca să-l facă pe Segurra să mărturisească uciderea Dr.-ului Hasselbacher.
Răspunsul corect este a).
Bine.
4. La publicarea romanului Comedianții, ce lider politic l-a atacat pe Greene publicându-și propria cărticică, Graham Greene: În sfârșit demascat? a) Papa Doc Duvalier b) Baby Doc Duvalier c) generalul Omar Torrijos d) Fidel Castro
Papa Doc. Broșura, distribuită prin intermediul ambasadelor haitiene din Europa, îl prezenta pe Greene în termeni întâlniți mai rar în profilurile candidaților la premiul Nobel: "un mincinos, un crétin, un turnător... dezechilibrat, sadic, pervers... un ignorant perfect... mincinos până la Dumnezeu... rușinea mândrei și nobilei Anglii... un spion... un drogat... un torționar." Papa Doc era un critic literar energic.
Corect.
5. Ce roman se anunță ca "o poveste de ură, nu de dragoste"? a) Un caz de mutilare b) Sfârșitul unei iubiri c) Factorul uman d) Miezul lucrurilor
Romanul este Sfârșitul unei iubiri.
Da.
6. De ce călătorește D. în Anglia în Agentul secret? a) ca să-l răpească pe ambasadorul american b) ca să demaște cârtița din MI5 c) ca să facă rost de cărbuni pentru țara sa d) ca să scape de persecuțiile religioase
Ca să facă rost de cărbuni.
Corect.
7. Care era lucrul pe care Anna Hilfe n-ar fi vrut pentru nimic în lume ca Arthur Rowe să-l descopere? a) că fratele ei era vinovat de amnezia lui b) că participase la atragerea lui în capcană, la Regal Court c) că dl Cost de fapt era viu d) că era un ucigaș
Ultima variantă.
Corect.
8. Cine a spus: "Am ajuns la capătul dorinței și la capătul unei vocații."? a) Dr. Eduardo Plarr b) Querry c) Henry Brown d) Henry Pulling
Querry, în romanul Un caz de mutilare.
Corect.
9. Care dintre următoarele nume nu este un nume de împrumut al agentului care-l angajează pe Raven să-l asasineze pe ministrul de război? a) Cholmondeley b) Davis c) Davenant d) Mather
Aici m-ai prins, Melody. Știu despre ce carte e vorba - despre "divertismentul" Ucigașul plătit -, dar habar n-am de răspuns.
10. De ce se afla Quin Savory în Orient Express? a) ca să adune material pentru următorul său roman b) ca s-o însoțească pe mătușa sa, Augusta, în călătoria ei c) fusese recrutat de serviciul secret d) ca să-l găsească pe Harry Lime
Primul răspuns.
Corect.
Scorul: 8 din 10.
Interpretare: Pregătești o lucrare de doctorat despre Greene.
N-o pregătesc. Dar aș putea să pregătesc o contestație: scorul meu ar trebui să fie 9 din 10, deoarece acțiunea Factorului uman (întrebarea 1) chiar este plasată în Anglia. Știu asta pentru că în prezent traduc Factorul uman, dar aș fi știut-o oricum: la un moment dat am fost obsedat de Graham Greene. Apropo, Melody, căpitanul care apare la întrebarea 3 (și în "divertismentul" Omul nostru din Havana) se numește Segura, cu un singur "r".
***
Într-un eseu din 1947, Graham Greene susținea că numai în copilărie și în adolescență cărțile pot exercita o influență profundă asupra vieților noastre: "Mai târziu admirăm, suntem captivați, ne putem schimba unele păreri" sub influența unei lecturi, dar un autor nu ne mai poate schimba viața așa cum o anumită domnișoară Marjorie Bowen schimbase viața lui Greene, la 14 ani, cu romanul ei istoric Vipera din Milano. Printre personajele Viperei din Milano se numărau un antierou (Mastino della Scala, "care în cele din urmă se lepăda de o onestitate nerentabilă și-și trăda prietenii, murind dezonorat, un ratat până și-n trădare") și un demon (Visconti, "cu frumusețea, răbdarea și geniul lui malefic"). Lui Greene, cei doi i-au deschis ochii asupra unui lumi în care "binele perfect și-a făcut numai o dată apariția sub un chip omenesc, însă răul poate oricând să-și găsească o casă". Și a mai găsit ceva în cartea aceea - "senzația de catastrofă care planează asupra oricărui succes - sentimentul că pendula se pregătește să-și reia oscilațiile". Greene s-a uitat în jurul lui și totul îi confirma viziunea - "atletul care într-o bună zi nu va mai trece de întâlnirea cu cântarul; premiantul școlii care va ispăși, amărâtul de el, de-a lungul a patruzeci de ani jalnici, lipsiți de distincție...; astfel încât, atunci când succesul a început să mă atingă, oricât de vag, și pe mine, n-am putut decât să mă rog ca eșecul să nu se lase prea mult așteptat". Aceasta a fost întâlnirea care a schimbat viața lui Greene, la 14 ani; viziunea care a început atunci să se închege este cea pe care o comunică mai toate scrierile sale.
La prima mea întâlnire cu această viziune eram un elev de liceu; profesoara de engleză mi-a pus în mână Puterea și gloria (1939), care, după cei mai mulți comentatori, constituie capodopera lui Greene. Este povestea ultimului preot catolic rămas în Mexicul care, la sfârșitul anilor '30, căzuse pradă furiei antireligioase. La un moment dat, preotul putea să fugă din țară, iar simțul datoriei (era ultimul om înzestrat cu puterea de a preschimba pâinea și vinul în carne și sânge) fusese doar unul dintre motivele pentru care n-o făcuse: se pare că, la început, pur și simplu calculase greșit pericolul; apoi se simțise flatat și se lăsase amețit de situația sa specială; se trezise din asta, dar apoi se lăsase cuprins de altceva - ceva între insolație și somnambulism -, se transformase într-o cruciuliță mobilă, bezmetică, pe harta Mexicului. Preotul nu se vede ca un martir: are o problemă cu băutura (e un "popa-țuică") și un copil din flori; știe că rămânerea lui în viață a fost plătită cu viețile altora - țărani care l-au adăpostit și au fost executați pentru asta. Dar face o distincție între valoarea - sau lipsa sa de valoare - ca om și valoarea muncii sale: una n-o afectează pe cealaltă - oricât de rău ar fi, tot are puterea să transforme vinul în sângele Domnului. Cum face Greene ca să-și convingă cititorul de existența unei asemenea puteri? O tratează ca pe un secret profesional, precum capacitatea unui vindecător de a scoate un leac dintr-o anumită plantă. Își pune la bătaie toată abilitatea de creator de suspans pentru a-i conferi concretețe, fizicitate, în ochii - oricât de puțin credincioși - ai cititorului. De exemplu, creează o scenă în care preotul, după ce a reușit să cumpere, la negru, o sticlă de vin, de la vărul unui demnitar (care bineînțeles că nu știe cui îi vinde), e silit să o deschidă și să ciocnească un pahar cu noul partener de afaceri, și apoi să asiste neputincios la golirea treptată a sticlei: nivelul vinului din sticlă scade și tot scade, iar scena crește și iar crește, până când ajungi să-ți ții respirația alături de preot, concentrându-te asupra ultimelor picături rămase în sticlă, ca și cum ar exista o șansă ca intensitatea gândului tău să le țină acolo. E ceea ce se mai numește și rugăciune. Greene se convertise la catolicism în 1926 și călătorise în Mexic la invitația Bisericii, pentru a investiga persecuțiile împotriva ei. Dar, frază după frază, romanul scapă neatins de accentele unui discurs de propagandă. Sună pur. E pur în felul în care aderă la unul dintre principiile fundamentale ale thriller-ului - vulpea și vânătorul, preotul și locotenentul care-l hăituiește -, pur în viziunea unui pământ care ar fi cu desăvârșire uitat de Dumnezeu, dacă n-ar exista picăturile acelea - sporadice, prețioase - din sângele Lui și amărâtul acela care se zbate să le procure.
La prima întâlnire, cartea mi-a plăcut, dar nu în mod deosebit. Am dat-o înapoi și nu m-am mai gândit la ea. În momentul acela mă pasiona Scott Fitzgerald; în anii de liceu, la un moment sau altul, mă mai pasionaseră Hemingway, Faulkner, Márquez, Joyce, Cioran și alții, dar nu mai trăisem nimic care să se compare cu ce m-a lovit în vara anului următor, când am terminat liceul, am așteptat (fără emoții) examenul de admitere la Facultatea de Film și, la un moment dat, m-am pomenit că nu mai vreau să citesc decât Graham Greene.
***
Mai existase un moment pregătitor: cu câteva luni în urmă văzusem la Cinematecă Al treilea om (1949; regia: Carol Reed; scenariul: Graham Greene). Din câte știu, criticii englezi încă nu-l votaseră cel mai bun film britanic făcut vreodată. Nu știam că Roger Ebert, cel mai celebru critic de cinema din Statele Unite, îl consideră filmul care exemplifică, în cea mai mare măsură, însăși idila mersului la film. Nu știam că un critic foarte mare, David Thomson, găsește în Al treilea om "una dintre cele mai intense atmosfere pe care le-a emanat vreodată ecranul - fiecare vizionare îmi readuce mirosul bunicii care m-a dus să-l văd". Nu știam în ce mă bag.
N-a fost niciodată unul dintre filmele-cult ale Cinematecii Române și sala era aproape goală, ceea ce nu făcea decât să-i sporească farmecul ușor decadent - frumusețea pe jumătate melancolică, pe jumătate malefică, pe care părea să o găsească în pustiire și în dezolare. Al treilea om a fost filmat, într-un alb-negru aproape imoral de frumos, în Viena încă nerefăcută după război. La intrarea în film te întâmpină un cântec de țiteră, care păstrează ceva din veselia de dinainte de război și, în același timp, pare să se complacă în ruină (cineaștii l-au descoperit pe muzicant chiar pe străzile acelea); cu aerul că te invită la dans, te ademenește în inima putredă a orașului. Există razii ale poliției militare aliate (orașul e împărțit în patru) și imaginea unei babe, cu o plapumă aruncată pe umeri ca o mantie, ocărându-i pe polițiștii care îi întorc casa pe dos. Există un copil zâmbăreț care conduce o poteră compusă ad-hoc din cetățeni famelici pe urmele unui presupus asasin, și imaginea unor degete ițindu-se prin grătarul care acoperă o gură de canal. Precum în Vipera din Milano, există un antierou (Joseph Cotten) - un american naiv, care sfârșește prin a-și trăda prietenul și e dezonorat în ochii femeii pe care o iubește - "un ratat până și-n trădare"; și există un demon (Orson Welles, care face poate cel mai spectaculos rol episodic din istoria cinematografului) - un traficant de penicilină otrăvită, unul dintre șobolanii care se îngrașă după bombardamente, dar înzestrat cu un farmec, ba chiar cu un fel de geniu, la care prietenul său, antieroul, nici nu poate visa. Există un polițist englez (Trevor Howard) al cărui ochi fixează cu aceeași răceală inocența și crima, devoțiunea și egoismul monstruos, și al cărui zâmbet arată că nu se lasă amețit de dansul lor - cunoaște toate figurile, toate capcanele, e condamnat la înțelepciune: e reprezentantul lui Greene. Și mai există o femeie îndoliată (Alida Valli), încuiată în nefericirea ei ca într-un turn îndepărtat, și un cadru final amuțitor în care ea merge pe o alee către camera de filmat, așteptată la marginea aleei de naivul ei pretendent, și trece pe lângă el fără o privire, apoi trece și pe lângă cameră - și nu mai e.
După cum s-a mai observat, obsesiile fac ce fac și ajung să pară predestinate. (E una dintre șmecheriile lor.) Știam de mai mult timp că, indiferent ce altceva voi mai face cu viața mea, voi scrie despre filme. Și iată-mă la Biblioteca Națională, descoperind nu numai romanele lui Greene (cu puterea lor de a fixa un loc și o atmosferă în câteva imagini și sunete) și scrierile pe care le numise "divertismente" (mărturisind astfel influența thriller-ului cinematografic), ci și cronicile de film pe care le scrisese în anii '30: "...[doctorul] atât de obișnuit cu vizitatorii care se furișează și cu operațiile ilegale, încât nici măcar nu mai pune întrebări înainte de a da foc spirtului; oribilul ochi cu cataractă; mizeria care nu se mai spală de pe mâinile lui; nevasta agățată Dumnezeu știe în ce cabaret sordid, cicălindu-l din spatele perdelei cu mărgele; țipătul și scrâșnetul continuu al scripetelui și al brațului de macara... camera filmează într-o rână, astfel încât apartamentul mizer se înclină ca un vapor care se scufundă. Ca să ajungi la ușă, trebuie să te opintești în sus pe pantă, dar poți să alergi la vale, până la canapeaua medicală și perdeaua cu mărgele." Asta căutasem: această capacitate de a prinde din zbor o imagine, fără a pierde un detaliu, de a o topi și de a o forja la loc în focul cuvintelor; această pasiune de a aduce lumea de-afară în sala de cinema și de a scoate experiența cinematografică în lume, printre experiențele trăite la lumina zilei. Voiam să văd filmele pe care le văzuse el. Voiam să văd filmele prin ochii lui. Și, deși nu cred că eram conștient de asta, voiam să văd lumea prin ochii lui.
***
Exemplarul meu din Miezul lucrurilor (1948) e plin de sublinierile pe care le-am făcut la vremea aceea. O frază despre soția însingurată a unui polițist britanic din Sierra Leone: "Lăsa impresia că ar fi adunat dovezi că are și ea prieteni ca tot restul oamenilor." Un paragraf despre afecțiunea polițistului pentru locul acela: "(...) De ce, se întrebă Scobie, virând brusc automobilul pentru a evita un hoit, iubesc locurile acestea atât de mult? Oare pentru că aici natura umană n-a avut timp să se prefacă? Nimeni aici n-ar putea vorbi vreodată despre raiul pe pământ. Raiul rămânea neclintit la locul lui (...) Aici puteai iubi ființele omenești aproape așa cum le iubește Dumnezeu, cunoscând toată josnicia lor: nu îndrăgeai o atitudine, un veșmânt, un sentiment simulat cu dibăcie." O observație despre "interesul pe care-l resimte oricine pentru viața unei persoane străine, interesul pe care cei tineri îl iau drept dragoste". Ceva despre "sentimentul de lealitate pe care-l simțim față de nefericire - senzația că acesteia îi aparținem cu adevărat". Ceva despre "ascetismul vrednic de milă al bărbatului nedorit". Sau asta, despre empatie: "Inexorabil, punctul de vedere al altcuiva i se ivea în cale, precum cadavrul unui nevinovat ucis."
Sublinierile astea erau mesaje pe care le trimiteam celor cărora aveam să le dau cartea, dar și celor cărora n-aveam să le-o dau - cu alte cuvinte, mesaje către mine. Îmi comunicam: "Da, și eu cred că «nu frumusețea e cea pe care o iubim, ci eșecul»." "Da, și eu pot să-ți dovedesc că un om despre care se spune că e fericit «ori e de un egoism excesiv, ori e un păcătos fără pereche - sau e pur și simplu un cretin»." Mi se părea că întrezăresc părți din mine printre rândurile lui și din aceste sublinieri încercam să-mi fac autoportretul. Dar adevărul e că nu eram așa - sau nu fusesem până la întâlnirea cu el. Nu era un autoportret, era o poză. Dar, în același timp, îl lăsam să mă formeze.
După cum o dovedea și extraordinarul lui eseu despre viziunea lui Henry James - în realitate, un extraordinar eseu despre viziunea lui Graham Greene -, el punea în centrul experienței umane trădarea și eșecul: îi trădam pe alții ca să nu fim noi înșine trădați și, oricum, orice proiect existențial era sortit să eșueze într-un fel sau altul, trădând așteptările pe care fusese clădit. Doar câțiva muritori puteau să observe, cu tristețe, de la margine. Într-un fel, ei erau tot niște trădători - ieșind din joc, își trădaseră semenii - și, în același timp, erau niște victime: capacitatea lor de a-și face iluzii dispăruse, îi lăsase de izbeliște și, în urma acestei trădări, fuseseră condamnați la înțelepciune. În această categorie, Greene îl plasa pe Henry James, care "nu trebuia decât să stea acolo, un om din ce în ce mai bătrân și mai respectat, în Lamb House, Rye, și să asculte pașii trădătorilor și ai victimelor lor măsurând la nesfârșit trotuarul". Și bineînțeles că tot acolo se plasa pe sine. La 19 ani mi se părea că nu există club mai distins. Era o chestie de voce, pe care Greene și-o educase de timpuriu în accentele unei vârste aproape imposibil de înaintate. Ascultați-l pe romancierul Maurice Bendrix, naratorul romanul Sfârșitul unei iubiri, explicând de ce a întârziat la funeraliile fostei sale amante, Sarah: "Ieșisem în oraș să întâlnesc un bărbat numit Waterbury, care urma să scrie un articol despre munca mea într-o mică revistă periodică. Am dat cu banul dacă să mă întâlnesc cu el sau nu: cunoșteam prea bine frazele pompoase ale articolului său, semnificația ascunsă pe care el o va descoperi, de care eu habar nu avusesem și greșelile cărora obosisem să le mai fac față. În cele din urmă, cu condescendență, mă va plasa probabil puțin deasupra lui Maugham, deoarece Maugham era popular și eu n-am comis încă această crimă (...). De ce m-am deranjat chiar și numai să dau cu banul? Eu nu voiam să-l întâlnesc pe Waterbury și, cu siguranță, nu voiam să se scrie despre mine. Pentru că acum ajunsesem în punctul în care nu mă mai interesa deloc munca mea: nimeni nu putea să-mi facă vreo bucurie cu o laudă sau să mă ofenseze cu critici. Când am început romanul acela despre funcționarul de stat, eram încă interesat, dar, când Sarah m-a părăsit, am recunoscut munca mea drept ceea ce era - un drog tot atât de neimportant ca țigările, pe care-l iei săptămâni și ani. Dacă noi ne stingem prin moarte, așa cum încă încerc să cred, ce contează dacă lăsăm în urma noastră mai degrabă câteva cărți, decât sticle, haine sau bijuterii ieftine?" Și tot așa. Stăteam la Biblioteca Națională, așteptam rezultatul examenului de admitere la facultate și ascultam vocea asta. După ce ieșeam din bibliotecă o auzeam în continuare, o simțeam în oase de parcă ar fi fost însăși bătrânețea. Mi se părea că și eu cunosc toate capcanele, toate figurile dansului. Împrumutând-o în gândul meu, încercam să transmit vieții de adult - cu care aveam să fac cunoștință - că deja o cunosc, nu-mi fac iluzii, nu pot fi trădat. Existase o mică trădare la examen: la una din probele scrise în care crezusem că voi evolua cu lipsa de efort a unui Fred Astaire, reușisem să umplu vreo patru foi-tip în vreo trei ore și jumătate, dar le umplusem în altă ordine decât cea regulamentară și, în ultima jumătate de oră, fusesem obligat s-o iau de la început. În mod normal, mi-aș fi petrecut cele două săptămâni dinainte de comunicarea rezultatelor smulgându-mi părul din cap fir cu fir; dar acum îl aveam pe Bendrix, care-mi spunea că ambițiile noastre profesionale sunt la fel de insignifiante ca țigările care ne ajută să omorâm lunile și anii. (Mă apucasem de fumat.) Printre lucrurile lăsate în urmă de Sarah, Bendrix medita: "Mă îndoiesc că ar fi citit vreodată poeziile lui Hood: paginile erau la fel de curate ca atunci când cartea îi fusese dată de directoarea școlii sau de distinsul oaspete. Într-adevăr, când am fost pe punctul s-o pun la loc în dulap, a căzut din ea o foaie tipărită - probabil chiar programul acelei festivități de înmânare a premiilor. Într-o scriere de mână pe care o puteam recunoaște (scrisul începe să ni se formeze de când suntem mici și-și adaugă arabescurile obosite ale timpului) era o frază: «Ce mai trăncăneală.» Mi-o puteam imagina pe Sarah scriind-o pe o hârtiuță și arătându-i-o colegei de bancă în timp ce directoarea își relua locul, aplaudată respectuos de părinți. Nu știu de ce, o altă propoziție de-a ei mi-a venit în minte când am văzut acea frază de școlăriță, cu toată nerăbdarea ei, lipsa ei de înțelegere și cutezanța ei: «Sunt o stricată și o prefăcută.» Aici, sub mâna mea, era inocența. Părea un mare păcat că mai trăise douăzeci de ani doar ca să simtă astfel despre ea însăși. O stricată și o prefăcută. O numisem eu așa în vreun moment de furie? Ea asimila întotdeauna criticile mele: numai lauda nu se lipea de ea, topindu-se asemenea zăpezii." Citând din versiunea românească realizată de Doina Cerăceanu (Editura Polirom, 2004), mă simt ușor trădat de traducerea ultimei fraze: deși sunt cinci ani de când n-am mai citit romanul, știu că în engleză sună așa: "She had always harboured my criticism: it was only praise that slid from her like snow."; în franceză sună așa: "Elle avait toujours soigneusement retenu mes critiques; seules mes louanges glissaient sur elle comme de la neige."; iar în traducerea mea (la care am visat ani întregi) sună așa: "Mereu îmi reținuse criticile: doar laudele mele se scuturau de pe ea precum zăpada." Vi se pare că nu e mare diferență? Ei bine, poate fi, pentru un om care a învățat pe dinafară pagini întregi de proză, în două limbi. Vi se pare că nu e un semn de mare sănătate mentală să înveți pe dinafară pagini de proză în două limbi diferite? Ei bine, asta nu-i totul.
Sfârșitul unei iubiri (1951) e povestea unui triunghi erotic: o avem pe Sarah, care-și părăsește amantul fără nici o explicație, într-o noapte din 1944, la câteva minute după explozia unei bombe ce aproape îl omorâse; îl avem pe Bendrix, amantul gelos și neîmpăcat care, la doi ani după ce a fost părăsit, pune un detectiv pe urmele ei ca să-și descopere succesorul; și-l avem pe Henry, soțul lui Sarah, funcționarul public, care s-a născut pentru a purta coarne. Dar, după regulile geometriei lui Greene, în al treilea vârf al triunghiului nu stă Henry. În al treilea vârf stă Dumnezeu, în care amanții nu cred, dar la care Sarah se roagă după explozia bombei, când crede că Bendrix e mort: se oferă să renunțe la dragoste în schimbul unei minuni și Dumnezeu, indiferent dacă există sau nu, pare să accepte oferta. Abia după ce l-a îndepărtat pe Bendrix, Dumnezeu începe să asedieze spiritul lui Sarah și, după o rezistență îndelungată (consemnată în jurnalul ei), pare pe punctul de a-l cuceri definitiv. Dar și Bendrix, care a pus să se fure jurnalul și astfel a dezlegat misterul trădării ei, își adună toată pasiunea ca s-o smulgă pe Sarah acestei forțe, acestei boli. Însă ea moare - o pneumonie netratată în urma unei plimbări în ploaie. După moartea ei, Bendrix află că fusese botezată în religia catolică, lucru pe care nici ea nu-l știa. Urmează și alte coincidențe - transformări benefice, spectaculoase, în viețile unor oameni care o cunoscuseră pe Sarah, evenimente care se pot explica rațional, după cum pot fi minuni. Bendrix e mai îndârjit ca niciodată în negarea existenței lui Dumnezeu, dar propria lui îndârjire îl dă de gol: nu risipești atâta energie pe ceva ce nu există pentru tine. E silit să recunoască: gândurile și emoțiile lui au fost luate în stăpânire de rivalul care-l obsedează, pe care-L urăște și căruia, fără să-și dea seama, începe să-I vorbească: "Te urăsc ca și cum ai exista." Și coincidențele continuă; lumea din jurul lui amenință să se umple de semnele unui mesaj de dragoste, codat și trimis de Sarah. Simte că i se cere ceva, un salt ca al ei, într-un nou tip de dragoste. E hotărât să-și păstreze cumpătul, să tragă o linie. Dar refuzul lui - ultimele rânduri din carte - deja sună ca o rugăciune: "ai făcut destule, m-ai prădat destul, sunt prea obosit și bătrân ca să învăț să iubesc, lasă-mă în pace pentru totdeauna." Chiar dacă ar fi lăsat în pace, e prea târziu. Ca amant, se temuse mereu că dragostea se va termina și, tocmai de-aceea, aproape că o distrusese cu gelozia lui. Acum a trecut dincolo de frică, dincolo de egoism; nu mai are nimic de pierdut și dragostea poate să continue pentru totdeauna.
Ce-i asta? Propagandă? Blasfemie? ("Eu am pătruns în ea, nu Tu", mai spune Bendrix.) Kitsch? O fantezie absurdă născocită de un om chinuit - dureroasă și totuși consolatoare? (Comentatorii au arătat că e cea mai autobiografică scriere a lui Greene: la vremea aceea trăia o poveste cu o femeie căsătorită și se temea că povestea se va sfârși.) Sau, după cum a spus William Faulkner, "e unul dintre cele mai sincere și mai emoționante romane din vremurile noastre"? Sfârșitul unei iubiri este, probabil, cam toate lucrurile astea la un loc. Felul în care își dramatizează tematica religioasă este extrem de abil: cu cât Sarah și apoi Bendrix opun mai multă rezistență credinței, cu atât e mai convingătoare existența lui Dumnezeu. Și vocea lui Bendrix pare atât de acrită, discursul lui atât de puțin sentimental, privirea lui atât de deprinsă cu contemplarea adevărurilor incomode, încât credem ce ne spune, deși, în ultimă instanță, vorbește despre o iubire fără sfârșit - subiectul atâtor mii de pagini de literatură siropoasă.
Chiar în ziua în care am terminat de citit cartea s-au afișat rezultatele la examen. Am ieșit din bibliotecă și am avut senzația că intru într-un alt roman de Graham Greene; am avut convingerea clară, aproape orbitoare, că așa va fi viața mea de-acum înainte - voi trece de la un eveniment la altul ca dintr-o pagină într-alta. Mă uitam la oameni și le citeam toate trădările și eșecurile. Eram un spectator trist, un spion obosit și, în același timp, eram Bendrix: așteptam să mi se întâmple ceva decisiv. Am mers până la facultate (oprindu-mă câteva minute într-o biserică) și am aflat că intrasem. Peste câteva luni m-am îndrăgostit. Judecând după cum pregătisem terenul, cât de tare v-ar mira să aflați că viața mea emoțională din următorii trei-patru ani n-a fost chiar un model de sănătate?
***
O obsesie aranjează astfel încât să pară predestinată, dar în cazul acesta nu alesesem și eu? Îmi dorisem o punte între cele două vieți la care visam - a unui șoarece de bibliotecă și a unui șoarece de cinematecă - și apăruse Greene. Îmi dorisem o punte între senzațiile tari și trecătoare ale thriller-ului, ale filmului noir, ale romanului de aventuri, și revelațiile literaturii serioase: o găsisem la Greene. Îmi dorisem o punte spre maturitate și îl alesesem pe el. Chiar sperasem că din cărțile lui îmi voi procura toate cicatricele necesare - ale trădării, ale eșecului, ale experienței - și că, afișându-le în fața vieții, voi obține un fel de scutire, o învoire de la ora adevăratelor lovituri? Se poate. Pe de altă parte, oare nu învățam să dramatizez experiențele viitoare în termenii sumbri ai lui Greene? Nu învățam să iau lucrurile prea în serios, să snobez plăcerea, să minimalizez posibilitatea fericirii, să-mi acord cu greu o consolare, să nu mă menajez? După cum spune protagonistul și naratorul romanului Miezul lucrurilor: "Există doar o singură persoană pe lume care nu merită milă: tu însuți." Iar protagonistul romanului Un caz de mutilare scrie în jurnalul său: "Mă simt prost, deci exist."
Recitesc sublinierile astea și mă întreb de ce. De ce trebuie neapărat să cultivăm un sentiment de lealitate "față de nefericire - senzația că acesteia îi aparținem cu adevărat"? Oare numai locurile sordide spun adevărul despre natura umană, care acolo "n-a avut timp să se prefacă"? Oare e musai ca un om fericit să fie egoist sau cretin? Oare punctul de vedere al unei alte persoane seamănă întotdeauna cu "cadavrul unui nevinovat ucis"? Și iată ce vede Bendrix la funeraliile lui Sarah: "Câteva neveste își însoțeau bărbații. Ele, cel puțin, erau mulțumite de ceremonie - puteai aproape s-o ghicești după pălăriile lor. Dispariția lui Sarah o lăsase pe fiecare nevastă mai în siguranță." Cât adevăr conține de fapt această observație? Nimic de zis, e fidelă perspectivelor deformate și satisfacțiilor amare ale mizantropului, dar în rest e discutabilă; ochiul e prea grăbit să găsească lucrul cel mai rău și să-l confunde cu adevărul.
Greene se simțise trădat de literatura romantică pe care o citise în copilărie: cărțile de aventuri îi prezentaseră o altă Africă, o altă Asie de Sud-Est, o altă Americă Latină decât cele pe care le cunoscuse mai târziu. El însuși se considera un realist. Îl agasa numele de "Greenelanda", pe care unii critici îl dăduseră lumii sale; protesta arătând spre Americanul liniștit și Comedianții, romane în care descrisese, ca un reporter, lucruri văzute în Vietnam, respectiv în Haiti. Nimeni nu poate să nege exactitatea acestor descrieri. Dar chemarea țărilor îndepărtate, care se aude atât de puternic în scrierile lui Greene, rămâne romantică; diferența este că, la Greene, ea nu mai promite splendoare și voluptate, ci mizerie, suferință, moarte. E un romantism pe invers. Obsesia evadării este foarte prezentă: volumul doi din autobiografia lui Greene se intitulează chiar Căi de scăpare și toate căile descrise - de la cinema la ruletă și de la călătorii la cărți - sunt substitute ale ieșirii care îl tentează de fapt pe autor - moartea. Iată două comparații (despărțite de numai câteva pagini) din Sfârșitul unei iubiri: "Era primul stadiu al propriei mele morți: amintirile căzând de pe mine ca niște mădulare cuprinse de cangrenă."; și: "Zăpada se aduna încet pe pervaz, de parcă ar fi fost țărână, aruncată cu hârlețul." Asta m-a sedus atunci - vocea asta îmbătrânită adresându-se direct morbidității mele adolescentine. Și asta m-a întors împotriva lui în cele din urmă: el căuta locurile care îi confirmau părerea proastă despre viață și îl îndreptățeau să pună mai mare preț pe moarte, iar eu nu puteam să-l mai urmez: eu nu știam destule despre viață. Urmasem vocea aceea, la fel de ademenitoare precum cântecul de țiteră din Al treilea om, crezând că mă va conduce chiar în miezul amar al lucrurilor. Acum mi se părea că de fapt mă îndepărtează de realitate. Pe undeva, era o voce înșelătoare. În nici un caz nu simula acea imensă compasiune pentru ființele umane: compasiunea era autentică. Dar, ca s-o poată oferi, trebuia să se asigure că viața e cât se poate de nenorocită: o făcea să sune mai nenorocită decât e de fapt. Ca s-o poată compătimi pe soția însingurată care parcă adună "dovezi că are și ea prieteni ca tot restul oamenilor", trebuia să o reducă la o unică dimensiune - a singurătății ei. Greene căuta să-și înzestreze personajele cu suflete nemuritoare și să facă din suflet - din salvarea sau pierderea lui - miza dramei. De-aceea avea atâta nevoie de câmpuri de bătălie - Mexicul bisericilor arse, Londra bombardată, Viena celor patru sectoare - și de aparatura thriller-ului: situații-limită și trădări, vânători de oameni și agenți dubli. În scrierile lui există un conflict între plăcerea pură pe care simți că i-o procură propria inventivitate - exuberanța unui scriitor popular care știe să-și manipuleze publicul - și vocea aceea care neagă însăși ideea de plăcere pură și insistă asupra nefericirii: "Mă simt prost, deci exist." După cum am descoperit mai târziu, citindu-l pe Nabokov, problema este că "o conștiință a nefericirii (...) nu e de-ajuns pentru a crea un suflet nemuritor".
***
Greene știa asta. Atâta doar că nu mi-o spusese mie (deși îmi dăduse semne, prin biografiile lui și prin frivolitatea căutată a unui roman ca La drum cu mătușa mea). Părerea lui despre viață nu era atât de proastă pe cât mă lăsase să cred: până la sfârșit a repetat că "nu frumusețea e cea pe care o iubim, ci eșecul", dar a coabitat frumos cu succesul; periodic și-a reînnoit declarațiile de iubire pentru locuri care în nici un caz nu se lăsau confundate cu raiul, dar a murit în Elveția; personajele lui au continuat să constate cât de acru e gustul plăcerii, dar el însuși spunea adesea că ar risca orice pentru "un futai bun". Mă chemase cu vocea din cărțile lui, ca să mă învețe regulile jocului, dar ținuse în mânecă tocmai așii și jokerii. Mă trădase. Ca un unchi malițios, nu se putuse abține să nu-l trișeze pe puștiul grav care voia să afle ce e mai rău: îmi arătase ce e mai rău și-mi ascunsese toată distracția. Dar nu regret călătoriile noastre. În perioada aceea am luat un interviu pentru o bursă în America (loc pe care el nu putea să-l sufere) discutând în primul rând despre el. Odată, într-o călătorie cu trenul prin Europa, am fost salvat de la o criză de panică de întâlnirea cu o cunoștință care, întâmplător sau nu, citea Sfârșitul unei iubiri. Odată, într-un orășel din Italia, m-am pomenit rapsodiind, în compania unei franțuzoaice pe care abia o cunoscusem, pe marginea ultimului cadru din Al treilea om - femeia care vine pe alee, trece pe lângă un bărbat (iluziile lui zburând în curentul trecerii ei), trece pe lângă cameră și s-a dus... Nu-i port pică pentru că nu era atât de matur pe cât îmi suna mie și chiar mă bucur că nu era atât de grav pe cât îi plăcea să sune. În 2004 - centenarul lui - îl prefer așa.
(Articol preluat din Lettre Internationale, toamna 2004)