Elodia

Stătea tăcut în scaunul cu rotile. Aştepta. Era aşa ruşinat şi emoţionat că respira sacadat ca un bătăuş dement. Ardea de nerăbdare să vadă ce-i oferise agenţia.

Se numea "Elodia". Era una dintre cele mai de succes "case de companie". Aveau reclame în care se explica în mod elevat şi cu mult bun gust ceea ce oferă: servicii din cele mai variate, satisfac orice gusturi, oferă consulting şi îndrumare psihologică gratuită. Firma era prezentă în toată lumea prin intermediul filialelor sale. Chiar şi sloganul lor era o noutate care însă îi costase o groază de bani datorită proceselor pe care le avuseseră: "Te-ai săturat de Coca-Cola?" Pierduseră procesele, însă conducerea prevedea acest lucru încă de la început. Fusese o strategie de marketing controversată. Ziarele, posturile de radio şi televiziune ţinură acest scandal în prim plan câteva luni.

Comanda o făcuse telefonic. Acum câteva zile. Sunase pe la 9 seara. Era oarecum înceţoşat după atâta băutură. Poate chiar asta îl făcuse să prindă curaj şi să pună mâna pe telefon. A format repede şi a aşteptat.

La capătul celălalt îi răspunse, culmea, un bărbat. Acesta se recomandă, îi zise toate cele aferente unei prezentări: mă numesc..., aţi apelat la firma.... Wilhelm se gândi că ar fi foarte posibil să fie un robot. Un schilod şi un robot. În schimb vocea părea destul de vie şi chiar după ce termină întreaga frază (de curtoazie) îl întrebă cu ce anume i-ar putea fi de folos.

"De folos" ce frumos sună. Şi în acelaşi timp cât adevăr. Nu mai fusese cu o femeie de când i se stricaseră picioarele. Acum regreta că nu o ceruse în căsătorie pe fata aceea din facultate cu care se înţelesese atât de bine. Poate dacă n-ar fi avut nasul atât de mare erau şi acum împreună. Îşi aduse aminte ce se întâmpla când vroia s-o sărute, când vraja se întindea asupra lor, cum nasul ei părea atunci parcă mai mare şi se ciocnea de obrazul lui proaspăt bărbierit aproape cu scârţâit. Şi pe deasupra în fiecare dimineaţă înainte de a se spăla pe dinţi gura ei avea un miros greu, îmbâcsit. Chiar ea zicea că are probleme cu stomacul, că e constipată des, că în fiecare seară consumă o linguriţă de gem purgativ. Într-o luni descoperise la ea în frigider, lângă alimente, borcănelul cu pricina. Era consumat pe jumătate. Avea pe etichetă fotografiate nişte fructe coapte, care nu erau deloc în concordanţă cu scopul final al conţinutului. În borcan era înfiptă linguriţa.

În fine, totul era trecut, între timp se schimbaseră multe, ea se măritase, era încadrată, se mai întâlniseră pe stradă, el o pofti la o cafea, ea refuză pe motiv că este grăbită şi de atunci nu mai ştiau nimic unul de altul. Între timp şi el îşi făcuse un drum în viaţă, fusese profesor, unul chiar respectat probabil, după cum se auzea prin mediile unde era cunoscut.

Acum şase ani însă i se descoperise o boală care avea să îi afecteze oasele, mai întâi picioarele şi apoi mâinile. La început nu avea decât o senzaţie de disconfort dimineaţa, disipată în tot trupul. Cu timpul însă durerea a început să se permanentizeze, să radieze pe toată suprafaţa picioarelor, chiar de sub abdomen şi terminând cu ultimele falange. În ultimii doi ani se simţise din ce în ce mai rău. Şi musculatura i se atrofiase datorită efortului redus pe care-l făcea. Cariera profesorală o părăsise odată cu începerea folosirii bastonului. Şi astfel ajunsese să locuiască singur într-o garsonieră la etajul 7. La început fusese vizitat des, compătimit şi chiar cocolit de foştii colegi, de foştii elevi, de prieteni, vecini, rude. Cu timpul însă vizitele s-au rărit, aerul pe care-l respira a devenit din ce în ce mai îmbâcsit, toţi s-au obişnuit cu el aşa cum era, parcă dintotdeauna fusese un paralitic, nimeni nu-i mai deplânse soarta. Iar el nu mai concepea mersul la veceu ca pe o simplă activitate ci ca pe o acţiune extrem de elaborată.

"De folos". Îi spuse cam ce îşi dorea. Tariful era piperat. Serviciile alese de el erau destul de rar solicitate. Erau privite ca o delicatesă. De aceea probabil că nici personalul lor nu era pregătit pentru astfel de clienţi. Şi el era doar destul de beat să întrebe. Până la urmă se înţeleseseră. Avusese de ales între 3 fete, singurele care satisfăceau astfel de doleanţe. O alesese pe a doua.

Azi s-a pregătit încă de dimineaţă pentru ce avea să urmeze. Avea nişte emoţii care-l gâtuiau, se simţea ca un tinerel proaspăt îndrăgostit, petrecu o oră aranjându-se în faţa oglinzii, admirându-se din numeroase unghiuri şi în multe ipostaze. Până la urmă conchise că stilul clasic îl prinde cel mai bine. Alese un costum negru care i se părea că îl face mai impozant, că îi maschează foarte bine lipsa muşchilor, că îl întinereşte, cravata o alese în aşa fel încât să îi acopere dungile pe care pielea lăsată i le făcuse pe gât. Părul îl aranjă să nu se observe efectele medicamentelor, care-l făcuseră răzleţ şi cu o textură nesănătoasă.

La ora 8 deja tot decorul era aranjat: şampania era pregătită, patul era aranjat cu grijă, mirosea a curat. O aştepta. Stătea tăcut în scaunul cu rotile. Aştepta. Era aşa ruşinat şi emoţionat că respira sacadat ca un bătăuş dement.

Gândurile îi fură întrerupte de zănganitul strident al soneriei care parcă îl electrocută. Când deschise, ea păşi cu repeziciune înăuntru. Se prezentă cu o oarecare notă de oficialitate forţată. Wilhelm simţi acest lucru şi cu o oarecare stângăcie încercă s-o ajute să-şi scoată haina. Ea îi zâmbi încurcată de atitudinea lui galantă şi se răsuci lăsând-o să alunece. Wilhelm o luă cu grijă şi o puse în cuier. O pofti să se aşeze la masă. Atmosfera oarecum tensionată şi puţin penibilă începea să se risipească încet:

- Cum ai zis că te cheamă?
- Isobel. Adică pentru dumneavoastră sunt Isobel.
- Cum pentru mine? Apropo, eu sunt Wilhelm Thor, şi îi întinse mâna.
- Încântată. Ăsta e numele pe care l-am primit când m-am angajat. Numele este stabilit de un psiholog în funcţie de cum arăţi, câţi ani ai, ce ştii şi ce eşti dispusă să faci.

Wilhelm îşi aprinse o ţigară după care o servi şi pe ea.
- Nu mulţumesc. Nu fumez. Dacă aveţi ceva de băut...
- Imediat, cum să nu. Plecă şi se întoarse cu două sticle. Ce doreşti?
- Pot să-ţi spun Wilhelm? Aşa mi s-a spus de la firmă. Şi zâmbi arcuindu-şi buzele într-un rictus obraznic.

Wilhelm îi observă atunci dinţii albi, prea albi şi drepţi pentru a fi adevăraţi. Mai ales pentru vârsta pe care o avea. La fel băgase de seamă atât lungimea cât şi perfecţiunea neobişnuită a unghiilor când luase paharul în mână. Preferase vodka. Lacul era aplicat cu atâta pricepere şi părea atât de proaspăt încât îi trecu prin minte că atât unghiile cât şi dinţii erau false. Dar părul? Imediat îşi ridică privirea către capul ei. Da. Părul părea cât se poate de natural. Negru spre castaniu, nu foarte des, dar îngrijit. Sub el se ascundea un chip care deşi prezenta trăsături fine, ascundea o vulgaritate rece şi obscenă. Sau poate era doar părerea lui. Sau poate aşa cerea imaginea. Ridurile ce-i brăzdau faţa păreau cele mai autentice deşi erau acoperite de o pudră care imita fidel pielea unei tinere bavareze. Vodka o cumpărase special pentru această ocazie. Şi cele două lămâi.

- Ce mă priveşti aşa ciudat? Nu-ţi place de mine? Nici o problemă. Dacă te aşteptai la altcineva în locul meu, pot să plec şi-ţi recapeţi banii. Asta bineînţeles înainte de a se scurge o oră. Această primă oră este "de protocol" şi nu intră în preţ, atât eu cât şi clientul putând da înapoi sub pretextul de "incompatibilitate".

Incompatibilitate, după atâta timp? Nu avusese multe femei la viaţa lui, nu ştia practic ce înseamnă să fii compatibil. Şi oricum sexul nu îl fascinase niciodată. Mai ales după perioada adolescenţei, când toţi cei de vârsta lui erau aşa de avizi de cunoaştere în acest domeniu, când toţi priveau viaţa cu aşa largheţe, lui i se păreau nişte apucături fără valoare, fără pic de conţinut. Ar fi vrut ceva deosebit. Ceva mai profund. Ceva care să nu se estompeze aşa de uşor cu trecerea anilor. Ceva care să îl facă să se simtă superior lor. Şi neapărat nu blondă. Mama lui fusese blondă. Una veritabilă.

- La ce te gândeşti? Pari cam încurcat. Eşti emotiv? Isobel se ridică din fotoliu. Avea paharul în mână. Îl ţinea atât de lasciv. Wilhelm privi rujul care rămăsese pe pahar. Se gândi ce ar putea face cu el când va rămâne singur. Isobel era foarte aproape. Se aplecă peste el şi începu să-l mângâie. Îi turnă şi lui în pahar. Continua să-l mângâie. Încet. Îi ciufulea părul şi râdea. Wilhelm se simţea oarecum jenat şi folosit într-o mistificare a unei relaţii normale. Respiraţia ei îi părea aşa de rece. Se gândi dacă a făcut bine.

- Eşti aşa de dulce.

Îi veni să vomite. Era excitat. Situaţia îi făcea greaţă. Se gândi la Dumnezeu şi la căinţă privindu-se în oglinda de la bibliotecă. La faptul că niciodată nu-i prea târziu. Că nimeni nu e vinovat. Că nu trebuie să-i atribui nimănui responsabilitatea pentru ceea ce ţi se întâmplă. Se mai gândi la cum ar arăta maică-sa privindu-l în aceste momente. De mult timp îl obseda această imagine. De fiecare dată când fusese cu o femeie parcă şi ea asistase. Se uita şi râdea de el. Îl arăta cu degetul şi râdea. Şi când ejacula şi ei îi curgeau un fel de bale iar din sâni i se scurgea un lichid gălbui. Şi mereu era îmbrăcată în şcolăriţă şi avea părul în două codiţe. Ca în poza pe care i-o arătase când era mic.

O privi pe Isobel în ochi. Erau frumoşi. Tocmai pentru că erau goi, inexpresivi. I se părea minunată această lipsă, această goliciune, îi dădeau senzaţia de peşteră unde atâta frumuseţe nu adăposteşte nici un pic de viaţă. Albastrul ochilor îi părea atât de pur şi organic, privirea fixă şi în acelaşi timp pierdută nu arăta nici o amprentă a vreunui gând, a vreunei trăiri. Ochii ei erau frumoşi. Nu ea îi făcea frumoşi, ci ei o făceau pe ea frumoasă.

- Isobel, ştii..., îi luă mîna şi i-o sărută. Îi luă fiecare deget şi îl sărută. Cu atâta migală îi pipăia cu limba vârfurile ascuţite ale unghiilor. Îl înnebunea lungimea lor. Şi culoarea violentă. Le dorea înăuntrul lui. Să îl doară. Să le simtă în carne. Isobel îşi retrase încet degetele captive.
- Ştiu Wilhelm. Înţeleg de ce m-ai chemat. Din prima clipă mi-am dat seama. Ai început să te simţi bine aşa, nu? Crezi că te ajută? Pari mai mult a avea nevoie de cineva să te mângâie. Vrei o târfă? Una ordinară? Lăsă paharul pe masă şi îi trase o palmă. Wilhelm îşi ridică privirea spre ea cu multă obedienţă şi în acelaşi timp plin de mulţumire.

Îi luă mâna şi i-o înfipse sub fusta scurtă. Wilhelm atinse materialul moale al chiloţilor. O simţi? Te excită dacă-ţi spun câţi au atins-o? Câţi au lins-o? Te excită dacă-ţi spun că s-a lăţit încât intră două lejer? Ţi se pare că eşti pervers? Că trăieşti o dramă unică? Că se cuvine să fii pedepsit în continuare? Probabil ai şi motive mistice? Apropo, ştii că a fost unu care a dorit să-mi bage o cruce înăuntru? A spus că asta îl excită enorm. Să privească cum intră şi iese în ritmul unei melodii compuse chiar de el. Fusese profesor de pian. La sfârşit, mă punea să i-o dau s-o miroasă şi apoi s-o lingă. Înainte să plec o atârna înapoi pe perete deasupra patului unde dormea. Şi îmi mai cerea să nu mi-o spăl înainte de a veni la el. Să îi rămână mirosul cât mai mult timp. Pentru că a mea miroase la fel ca marea în luna august. Râse. Hristos îl vizitează în anumite nopţi şi îl roagă să mă aducă. Şi chiar lui îi place să rămână aşa mozolit şi lipicios ore întregi după plecarea mea. Vezi, te mai crezi pervers? Îşi trase cu violenţă marginea chilotului şi cu două degete îşi crăcănă cele două labii. Îţi place pizda mea? Nu te excită că e iritată? De la atâta futut. Şi de la atâţia porci nebărbieriţi.

- Scuipă-mă, te rog, zise Wilhelm cu ochii injectaţi. Ea însă îl luă de păr şi îl înfipse cu faţa în bucata de carne. Era rece. Nu fierbinte. Nici moale. Nu apucă să se-nfigă cu dinţii bine, că simţi că faţa îi este inundată de căldură.
- Îţi place? Şi îl ţinea aşa de strâns de păr încât îi simţi unghiile străpungându-i pielea capului.
- Deschide gura. Ştiu că-ţi place. De-aia am venit. Wilhelm simţi că i se face gura pungă. Era aşa de sărat. Mirosul însă îl înnebunea. Era aşa de cunoscut. Din şcoală mirosea scaunele pe care stătuseră colegele lui. După ce veneau de la baie.
- Îţi place, nu? Să te văd. Uită-te la mine.

Gustul greu îi tăia respiraţia dar se supunea. Îi plăcea să simtă scurgându-se pe bărbie picăturile suculente. După ce termină, Isobel îl împinse cu tot cu scaun. Wilhelm se prăbuşi cu o icnitură înăbuşită. Simţea că sperma îi ajunsese atât de sus încât dacă ar fi vomitat i-ar fi ieşit pe gură. Isobel se depărtă de el şi se aşeză pe scaun. Îşi aprinse cu mult calm o ţigară şi răsuflă uşurată. Privi încăperea sărăcăcios mobilată. Biblioteca plină de cărţi până la refuz îi conferea un aspect de mansardă de început de secol. Numai telefonul şi televizorul stricau această imagine boemă. În rest, părea camera unui artist. Wilhelm se uita cu ochii holbaţi şi nedumeriţi la femeia care se afla la un metru de el. Pe dresul negru se vedea o pată care se prelungea în jos spre piciorul bine făcut. Se târî în patru labe până ajunse cu nasul în dreptul ei şi începu să-i miroasă coapsele ude. Isobel îşi scoase unul din pantofi. Era ud. Un pantof cu tocul de 12.


- Îţi plac pantofii mei? Tu ai vrut să port aşa ceva. Ştii, de fapt eu urăsc tipul ăsta de încălţări. Dacă era după mine purtam numai tocuri joase. Dar majoritatea mă preferă aşa, cu un cap mai înaltă decât ei. Le plac picioarele mele. În timpul ăsta îşi freca degetele cărnoase şi bine aranjate de faţa lui. Îi plăceau degetele de la picioare. Întotdeauna vara admira pe furiş sandalele şi papucii elevelor sale. Mai ales pe acelea ale fetelor cu degete şi cu glezne frumoase. Oja roşie şi aplicată cu măiestrie accentua acest efect vizual.

Wilhelm stătea cu gura căscată şi limba scoasă afişând o grimasă deopotrivă grotescă şi hilară. Atingea cu poftă degetele cu pedichiura impecabilă. Lipsa monturilor, armonia pe care o prezenta laba piciorului îl făcea să-i lingă fiecare degeţel cu multă minuţiozitate ca pe o delicatesă preţioasă.

- Porc bătrân, treci în pat. Şi îl lovi cu putere în burtă. Wilhelm se ghemui de durere prinzând cu o mână piciorul care-l lovise. Începu să-l sărute, frecându-se de el ca un câine excitat. Se prinse cu putere de glezna subţire.
- Ţi-am zis să treci în pat. Acum. Şi-l împinse ca pe un hoit în direcţia unde se afla patul. Wilhelm se rostogoli râzând. De abia mai putea să respire. Loviturile le simţea încă înfipte în coşul pieptului şi în coaste. Durerea nu mai era de mult ceva neobişnuit pentru el. Ridică ochii şi-şi văzu căruţul răsturnat, abandonat parcă. Nu prea-l văzuse din exterior. Îi era la fel de folositor ca şi unui miop care-şi vede ochelarii seara la culcare, când îi dă jos şi apoi a doua zi dimineaţa când şi-i pune la loc.

În clipa următoare, deşi încă icnea după loviturile grele, mai primi un picior peste faţă. Mai precis cu vârful pantofului drept în gură. Când Isobel se dădu doi paşi înapoi chicotind cu ţigara în colţul gurii, covorul deja era pătat de sânge.

Wilhelm începu să se târască spre pat. Cu o mână îşi şterse buza zdrelită.

- Ce bine îţi stă aşa cotonogit. Îţi dă o aură de victimă mistică. Aproape pari un erou. Însăşi camera asta a căpătat o personalitate de decor de piesă de teatru. Băutură, ţigări, dezordine, sânge pe covor. Un singur lucru lipseşte, nu-i aşa domnule Wilhelm?

Wilhelm însă părea dezorientat, abandonă drumul spre pat şi mergând în cotul stâng părea acum că are ca traiectorie căruţul răsturnat. Ajunse aici, vru să se ridice dar cum muşchii de la mâini nu-l mai slujeau de mult decât cu maxim ridicatul unei căni, se prăbuşi din nou pe jos. Începu să râdă deşi avea ochii înlăcrimaţi şi ieşiţi din orbite.

- Deja ai cedat puişor? Te simţi bine? Ai ieşit din monotonia cotidiană? Mă bucur dacă am reuşit să fac din tine un "om nou". În timp ce-i şoptea la ureche, cu atâta duioşie, îl trăgea de păr spre pat. La început se urni foarte greu, încercând să opună rezistenţă dar până să-şi dea bine seama ce se întâmplă fu lângă pat.
- Suie. Poţi singur. Sunt sigură. Arată că eşti băiat mare. N-o face pe mama să se supere.

Coatele începură să se caţere. I se părea că trebuia să ajungă sus. Singur. Era un efort de voinţă. De mult timp majoritatea lucrurilor simple erau pentru el adevărate încercări. În schimb aprofundase alte laturi pe care omul normal, din cauza vieţii cotidiene le ignoră. Învăţase să se bucure de cele mai mici detalii ale existenţei, chiar şi de durere. Învăţase să o transforme într-o voluptate pe care o putea savura în toate modurile posibile. Acum însă era prima dată când plătise pentru ea. Era un sentiment nou şi plăcut care îi dăduse puterea necesară să ajungă la pat. Cu ultimele sforţări se prinsese de cearşaful alb. Îşi urcă jumătate din corp. Acum urmau picioarele. Cu ele era cel mai greu pentru că nu îi erau de nici un folos. Simţi că nu mai avea putere să continue când fu prins de subţiori precum un copil şi aruncat cu putere până în mijlocul patului. Era foarte slab. Faţa umedă i se lipi de cearşaf.

- Uite ce murdărie ai făcut. Ai pătat aşternutul. Cum o să mai stau lângă tine în mizeria aia? Cum o să ne hârjonim în jegul pe care l-ai făcut? Curge din tine prin toate găurile. Sau poate ţi se pare mai palpitant aşa. Dacă-ţi place, stai un pic să vezi ce o să urmeze. Cum o să ne jucăm. Wilhelm simţi atunci o mână înfiptă în păr care încerca să-i răsucească capul. Se conformă cu greutate astfel încât ajunse cu privirea în tavan. Peste două secunde însă acesta părăsi câmpul său vizual şi fu înlocuit de chipul acum schimonosit al „prietenei" sale. Nu mai semăna cu cea care apăruse în uşă acum o oră. De la atâta efort, transpiraţia făcuse ca machiajul să i se scurgă pe pomeţii plini, rujul i se întinsese, părul nu mai păstra coafura iniţială, observându-se acum cât era de rar.

- Fii atent. Cască bine ochii. Şi gura. Sper că o să-ţi placă. Şi Isobel se întoarse astfel încât fundul ei mare era aşezat exact deasupra capului lui Wilhelm. Îţi place? Vezi bine? Dacă ratezi momentul s-ar putea să nu se mai repete. Wilhelm însă se gândea la eclipsa de soare şi la cometă, evenimente pe care tatăl lui îl sfătuise să nu le uite pentru că sunt foarte rare şi că puţini sunt aceia care le văd. Se mai gândea la experienţele unice pe care el le trăise. Fuseseră puţine şi lipsite de profunzime. Nu avusese revelaţii divine, nu suise pe nici un munte, nu zburase, nu fusese niciodată şi în nici o situaţie un erou. Şi când încercase ceva deosebit, dăduse greş. Până la urmă se consolase cu statutul său pipernicit în lumea asta pe care până la urma hotărâse că este „rea" şi de acea nici măcar nu merita să-ţi baţi capul. Gândurile îi fură întrerupte violent când simţi ceva cald şi umed alunecând de-a lungul penisului său. Era gura ei care îl făcea să trăiască ceva pentru a doua oară în viaţa lui. Era însă mult mai bine, operaţia era executată cu mai multă tehnică, cu mai mult profesionalism fiind mimată aproape şi pasiunea.

Mişcările ei erau bine sincronizate, viteza de la început crescu în mod gradat făcând ca senzaţia de plăcere să urce în tot corpul, nemaisimţind durerea, nemaisimţind nici o angoasă, nici un gând care să-l deranjeze. Simţea o fremătare plăcută în tot corpul, mai ales la nivelul capului.

Acum probabil o va face. Observă anusul schimbându-şi forma, dilatându-se parcă într-un mod nesănătos. Dincolo nu era atât de întuneric pe cât se aştepta. Nu era aşa de neprimitor cum auzise. Şi acolo era viaţă. Carnea era roşie, curată, nu-l izbi nici un miros pestilenţial, nu era acel câh de care tot auzise. Era doar un periferic puternic vascularizat, o componentă umană la fel ca şi celelalte. De ce oare căpătase acel stigmat pe care-l avea de atâta timp? Sau poate el nu mai raţiona. Se schimbase atât de mult în comparaţie cu cei de afară? Convenţiile sociale nu-l mai influenţau în nici un fel? Poate asta era cauza a ceea ce se întâmpla cu el astăzi. Asta şi faptul că era bolnav.

Gândurile îi fură însă întrerupte de apariţia Lui.




Peste jumătate de oră o femeie ieşi de la apartamentul 28. Se îndreptă grăbită către primul taxi pe care-l întâlni. Merse vreo 10 minute până ajunse la ea acasă, într-o garsonieră la fel de mică ca şi a lui Wilhelm, unde o aştepta o pisică care mieuna de foame, gudurându-se pe lângă castronul golit. Milla Korso îşi scoase pantofii cu toc înalt, îşi aruncă hainele "de servici" în maşina de spălat, trase pe ea ceva mai comod, şi coborî la magazinul din colţ. Pe scară se întâlni cu o vecină pe care o salută politicos, şi care o înştiinţă că este restantă cu plata chiriei. La magazin o aştepta hrana pentru Miky, pe lângă care mai cumpără şi ceva pentru ea, puţină brânză de vacă şi nişte măsline. Mai luă un pachet de Lucky Strike şi o sticlă de suc de portocale. Detesta Cola.

I se păru foarte ieftină şi carnea de pui, mai ales că vânzătoarea era o fostă colegă de şcoală care o sfătui să cumpere, pulpele tocmai fuseseră aduse. Se scotoci prin buzunare, însă nu-i mai ajungeau banii. Probabil o să vină mâine să cumpere 2 kilograme. Îi plăcea să gătească pulpe la cuptor. Avea multe condimente care le dădeau un gust deosebit. Şi o va invita pe mama ei la masă. Deodată însă îşi aduse aminte de ultimele ore petrecute alături de acel ciudat Wilhelm, căruia probabil îi adusese o oază de plăcere în garsoniera lui prăfuită. Oare ce făcea acum? Nu prea se mai gândise până acum la ceea ce făcea în timpul zilei după ce termina programul. Aşa fusese învăţată când venise la firmă. Viaţa privată şi serviciul trebuie să fie două faţete ale aceluiaşi personaj care însă nu trebuiau să se intersecteze niciodată. Era însă foarte contrariată. Nu ştia dacă făcuse ce trebuie, dacă nu abuzase, deşi urmase indicaţiile date de operatorul de serviciu. Avea bifate serviciile pe care trebuia să le presteze. Se achitase cu succes de toate. Dăduse poate un pic de parfum teatral prestaţiei. Comisionul obţinut astăzi era mai mare decât tot ceea ce câştigase întreaga săptămână.

Făcuse însă acel lucru pentru prima dată. De când era ea angajată nimeni nu-i ceruse aşa ceva, nemaivorbind de preţul exorbitant care ar fi descurajat şi pe cel mai pervers amator de astfel de "delicatese".

Gândurile o părăsiră când intră pe uşă şi realiză că din banii câştigaţi în seara asta îşi va putea permite să plătească o parte din expediţia în Antarctica pe care visa să o facă peste 3 ani.