Confesiunile unei dependente de artă

Citiţi cuvântul înainte şi introducerea acestei cărţi.


Peggy Guggenheim s-a născut într-un mediu prosper, cu un stil de viaţă luxuriant.
Plictisită de viaţa ei din New York, în 1921 s-a îndreptat spre Europa, unde avea să devină unul dintre cele mai influente personaje ale artei moderne. Galeria ei Guggenheim Jeune din Londra a adus în prim-planul scenei artistice personalităţi precum Brâncuşi, Cocteau, Kandinsky sau Arp. Mai târziu, galeria ei din New York avea să lanseze carierele lui Jackson Pollock şi Robert Motherwell, printre alţii.

"Peggy Guggenheim se autocaracteriza astfel: o narcisistă; un copil teribil; o nimfomană; o amatoare; o femeie labilă, dar emancipată; timidă; fermecător de naivă; o fetiţă; şi un lup singuratic." (Vogue)

"În doar opt ani, Peggy Guggenheim a schimbat faţa artei secolului XX; iar viaţa sa, cea publică şi cea privată, a fost la fel de radicală precum colecţia pe care a deţinut-o." (The Independent)

Patroană a artelor încă din anii 1930, Peggy Guggenheim ne oferă, într-un autoportret plin de sinceritate, o perspectivă din interior asupra începutului artei moderne, făcând mărturisiri revelatoare despre familia sa bogată şi excentrică, despre relaţiile sale personale şi oferindu-ne portrete adesea surprinzătoare ale artiştilor înşişi. Confesiunile unei dependente de artă imortalizează un capitol însemnat din istoria artei moderne, precum şi personalitatea uneia dintre cele mai fervente susţinătoare a ei.

"Ar trebui să ne mulţumim, deocamdată, cu ceea ce a produs secolul XX - Picasso, Matisse, Mondrian, Kandinsky, Klee, Léger, Braque, Gris, Ernst, Miró, Brâncuşi, Arp, Giacometti, Lipchitz, Calder, Pevsner, Moore şi Pollock. Astăzi este vremea colecţionării, nu a creaţiei. Haideţi cel puţin să conservăm şi să le oferim oamenilor toate marile comori pe care le avem." (Peggy Guggenheim)

Întâlnirea cu frumosul ne modifică. Arta, în toate formele ei de exprimare, ne vorbeşte despre frumuseţea acestei lumi, indiferent cât de sublimă sau atroce este ea. Prin Colecţia StArt pe care o inaugurează odată cu apariţia Confesiunilor lui Peggy Guggenheim, Editura Pandora M îşi propune să familiarizeze cititorii cu arta modernă a secolului XX şi cu fabuloasa lume din spatele cortinelor care ascund de multe ori poveşti extraordinare şi viziuni inedite. Colecţia StArt este un loc de întâlnire între cei care au curiozitatea de a citi viaţa prin alt fel de lentile decât cele obişnuite şi cei mai importanţi actori ai scenei de artă, fie că este vorba despre artişti, curatori, galerişti, colecţionari, critici sau istorici.


În 1923 am început să-mi scriu memoriile, dar nu am ajuns prea departe. Ele începeau aşa: "Provin din două dintre cele mai bune familii evreieşti. Unul din bunicii mei s-a născut într-un grajd, asemenea lui Isus Christos, sau, mai degrabă, deasupra unui grajd din Bavaria, iar celălalt bunic al meu a fost negustor ambulant". Ca să continui de unde am rămas, dacă bunicii mei şi-au început viaţa modest, ei au sfârşit-o somptuos. Bunicul meu născut în grajd, domnul Seligman, a venit în America îmbarcat la clasa a patra, cu 40 de dolari în buzunar. A început să facă avere ca meşter de acoperişuri, apoi a produs uniforme pentru armata unionistă, în timpul Războiului Civil. Peste ani, a devenit un bancher renumit. Din punct de vedere social l-a depăşit pe celălalt bunic al meu, domnul Guggenheim, negustorul ambulant, care s-a născut în Ober-Lengnan, în Elveţia germană. Domnul Guggenheim l-a întrecut cu mult pe domnul Seligman, prin strângerea unei averi uriaşe şi cumpărarea celor mai multe mine de cupru din lume, dar nu a reuşit niciodată să ajungă la distincţia socială a domnului Seligman. De fapt, atunci când mama mea s-a căsătorit cu Benjamin Guggenheim, familia Seligman a considerat căsătoria o mezalianţă. Pentru a explica faptul că ea intra prin căsătorie în cunoscuta familie din domeniul topitoriei, ei au trimis rudelor din Europa o telegramă care spunea: "Florette logodită topitor Guggenheim". Asta a devenit o mare glumă în familie, deoarece telegrama a fost transmisă greşit, Guggenheim a mirosit-o^[1].

Când m-am născut eu, familiile Seligman şi Guggenheim ajunseseră extrem de bogate. Cel puţin familia Guggenheim era, dar nici familia Seligman nu se descurcase prea rău. Bunicul meu, James Seligman, fusese un om foarte modest, care refuza să cheltuie bani pentru el. Trăise din puţin şi dăduse totul copiilor şi nepoţilor săi. Cei mai mulţi dintre copiii lui erau ciudaţi, dacă nu nebuni. Asta se datora moştenirii proaste primite de la bunica mea. În cele din urmă, bunicul meu a trebuit s-o părăsească. Probabil că ajunsese insuportabilă. Mama mi-a povestit că nu putea să invite bărbaţi tineri acasă la ea fără o scenă din partea mamei sale. Bunica mea se ducea pe la magazine, se apleca peste tejghea şi îi întreba confidenţial pe vânzători: "Când credeţi că s-a culcat cu mine ultima oară soţul meu?"

Fraţii şi surorile mamei mele păreau foarte excentrici. Una din mătuşile mele preferate era o soprană incurabilă. Dacă se întâmpla să te întâlneşti cu ea în colţul lui Fifth Avenue, în timp ce aşteptai autobuzul, deschidea gura larg şi cânta game muzicale, încercând să te facă şi pe tine să procedezi la fel. Îşi purta pălăria atârnată la ceafă sau înclinată pe o ureche. Avea întotdeauna un trandafir înfipt în păr. Ace de păr lungi ieşeau periculos nu din pălărie, ci din păr. Rochiile ei târâtoare măturau străzile. Purta invariabil un şal din pene. Era o bucătăreasă excelentă şi făcea un jeleu de roşii minunat. Când nu cânta la pian, putea fi găsită întotdeauna în bucătărie sau citind banda de telegraf. Era o cartofoare înveterată. Avea o fixaţie ciudată faţă de bacterii şi îşi ştergea mereu mobila cu dezinfectant. În schimb, farmecul ei atât de extraordinar mă făcea să o iubesc din inimă. Nu aş putea spune că soţul ei simţea la fel. După ce se certase cu ea timp de peste 30 de ani, acesta încercase să-i omoare pe ea şi pe unul din fiii ei, lovindu-i cu o crosă de golf. Nereuşind, s-a dus imediat la lacul de acumulare şi s-a înecat, nu înainte de a-şi lega de picioare nişte greutăţi mari.

Cel mai atrăgător unchi al meu era un gentleman foarte distins, de modă veche. Despărţit de soţia lui, care era la fel de bogată ca el, acesta se hotărâse să ducă o viaţă foarte simplă, în două camere mici, şi să-şi cheltuiască toţi banii pe haine de blană pe care le dăruia fetelor. Aproape orice fată putea obţine una, trebuia doar să ceară. Purta Legiunea de onoare, dar nu voia niciodată să ne spună de ce fusese decorat.

Un alt unchi trăia cu cărbune, din care mânca de mulţi ani şi, drept rezultat, dinţii lui erau negri. Într-un buzunar tapetat cu zinc ducea bucăţi de gheaţă spartă din care sugea tot timpul. Bea whisky înainte de micul dejun şi nu mânca aproape deloc. Juca mult la jocurile de noroc, ca majoritatea mătuşilor şi unchilor mei, iar când a rămas fără fonduri a ameninţat că se sinucide, ca să mai primească bani de la bunicul meu. Avea o amantă pe care o ascundea în camera lui. Nimănui nu i s-a îngăduit să îl viziteze, până când, în cele din urmă, s-a împuşcat şi atunci nu a mai putut să ţină familia la distanţă. La înmormântare, bunicul meu şi-a şocat foarte tare copiii parcurgând culoarul bisericii cu amanta fiului său mort la braţ. Toţii spuneau: "Cum poate Tata să facă asta?"

Aveam şi un unchi avar, care nu cheltuia niciodată vreun cent. Sosea în toiul ospeţelor, spunând că nu îi trebuia nimic, apoi mânca tot de pe masă. După cină, executa un număr înfricoşător pentru nepoatele lui, care era numit "şarpele". Ne îngrozea şi ne încânta. Punea mai multe scaune laolaltă, în şir, şi apoi şerpuia printre ele pe burtă, creând cu adevărat această iluzie.

Ceilalţi doi unchi erau aproape normali. Unul dintre ei îşi petrecea tot timpul spălându-se, iar celălalt scria piese de teatru care nu au fost montate niciodată. Acesta din urmă era un scump şi era preferatul meu.

Celălalt bunic al meu, Meyer Guggenheim, a trăit fericit împreună cu sora lui vitregă, care i-a devenit soţie. Ei au creat o familie încă şi mai mare decât familia Seligman, chiar dacă mai puţin excentrică. Au fost şapte fraţi şi trei surori. Aceştia au avut 33 de nepoţi. Singura mea amintire despre acest gentleman este cum mâna în jurul New Yorkului o sanie cu cai. Era singur şi purta o haină cu guler de focă şi căciulă asortată. A murit când eu eram foarte mică.

M-am născut în New York, pe strada East 69th. Nu-mi amintesc nimic despre asta. Mama mi-a spus că, în timp ce infirmiera îi umplea buiota, m-am repezit în lume cu viteza mea obişnuită, scheunând ca o pisică. Am fost precedată de o soră, Benita, care era cu aproape trei ani mai mare ca mine. Ea a fost marea iubire a copilăriei mele, de fapt a întregii mele vieţi imature. Ne-am mutat curând într-o casă de pe strada East 72nd, lângă intrarea în parc. Aici, când eu aveam aproape cinci ani s-a născut a doua soră a mea, Hazel. Am fost diabolic de geloasă pe ea.

Copilăria mea a fost extrem de nefericită: nu am nicio amintire plăcută, de niciun fel. Acum mi se pare că a fost o agonie lungă, prelungită. Când eram foarte mică nu aveam prieteni. Nu am mers la şcoală până la 15 ani. În schimb, am studiat acasă cu profesori particulari. Tatăl meu insista ca noi, copiii lui, să fim bine instruiţi şi s-a asigurat că dobândim "bun-gust". El însuşi era pasionat de artă şi a cumpărat foarte multe tablouri. Aproape singurele jucării pe care mi le pot aminti sunt un cal de lemn cu un fund enorm şi o căsuţă pentru păpuşi cu covoare din blană de urs şi candelabre minunate de cristal. Aveam, de asemenea, o vitrină plină cu sculpturi minuscule din fildeş şi mobilă de argint, cu o cheie de bronz cu ornamentaţie de modă veche. Ţineam vitrina încuiată şi nu permiteam nimănui să se atingă de comorile mele.

Cele mai intense amintiri le am din Central Park. Când eram foarte mică, mama mă plimba pe acolo într-un cupeu electric. Mai târziu, am mers prin parc cu un mic automobil cu pedale.

Iarna eram obligată să patinez, ceea ce îmi provoca dureri cumplite. Aveam glezne prea fragile, iar circulaţia mea era mult prea proastă. N-o să uit niciodată durerea groaznică provocată de dezgheţarea degetelor de la picioare atunci când, după ce mă întoarceam de pe lac, mă agăţam de o sobă construită pentru patinatori, ce se afla într-o mică baracă.

Copilăria mea nu a fost doar extrem de singuratică şi tristă, ci şi plină de chinuri. Într-o vreme, am avut o bonă care mă ameninţa ă-mi taie limba dacă îndrăzneam să îi spun mamei lucrurile respingătoare pe care mi le spunea ea. Disperată şi înfricoşată, i-am mărturisit mamei mele, iar bona a fost concediată imediat.