Mihaela Michailov: În 2016 eşti artistă asociată a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. Cum ai gândit proiectul tău curatorial şi ce ţi s-a părut relevant să incluzi în el?
Mădălina Dan: Programul curatorial cuprinde o parte educaţională bazată pe ateliere, pe prezentări de artist şi pe metodologie, pe lecture-uri, toate gândite într-un format care vrea să evite unidirecţionalitatea şi ierarhizarea. Acest program este o propunere formativă deopotrivă pentru artiştii şi teoreticienii invitaţi. Invitaţii mei sunt artişti şi mentori pe care i-am întâlnit în cadrul masteratului SoDA - Solo Dance Authorship - pe care l-am urmat la Berlin între 2014-2016. Am gândit acest cadru ca un schimb de practici şi informaţie, o întâlnire între artişti si teroreticieni din Berlin şi scena artistică din România. Pe parcursul mai multor luni, am propus o serie de cinci laboratoare. Două sunt ateliere de dans, de tehnici şi principii de mişcare "Skinner Release", "instant composition", "Bartenieff", "Laban Movement Analysis", introduse de doi dintre cei mai importanţi pedagogi de dans contemporan ai momentului - Bettina Neuhaus şi Jan Burkhardt. Celelalte trei se concentrează pe abordări metodologice, teoretice şi discursive, adresate practicienilor şi noii generaţii de coregrafi şi artişti ai scenei de dans româneşti. Invitate sunt: Siegmar Zacharias, Constanze Schellow, Martina Ruhsam. Cele trei vor susţine lecture-uri în care vor aborda discursiv problematici adresate în ateliere, dar vor propune şi o contextualizare mai generală în zona teoriei artei.
Programul curatorial mai cuprinde o parte educaţională care constă într-o mini-stagiune cu spectacolele produse în Programul SoDA. Artiştii invitaţi (Andrew Kerton, Joshua Rutter, Ivo Serra, Allison Peacock şi eu) vor avea o serie de întâlniri / prezentări cu comunitatea de dans locală care urmăresc reperarea diferitelor abordări şi tipuri de interogaţie asupra corpului şi performativităţii. În egală măsură, cadrul acesta este un schimb de experienţe şi contexte cultural-artistice şi socio-politice, de similitudini, diferenţe, contaminări între procese artistice. A treia parte va consta în prezentarea la CNDB, în cadrul programului Amprenta, a ultimelor mele lucrări (Mothers of Steel, în colaborare cu Agata Siniarska, şi All that Mattered, în colaborare cu Sergiu Matis), dar şi a unor spectacole şi colaborări mai vechi, alături de Mihaela Dancs - (anti)aging şi de Ciprian Mureşan - Dominic Stanca.
M.M.: De ce ai optat să urmezi masteratul de la Berlin?
M.D.: Ştiam de programul de masterat de la prieteni, aflasem că SoDA e un program tânăr cu o reputaţie foarte bună, eram într-un moment în care voiam să schimb peisajul autohton. Am aplicat şi pentru că îmi doream să fiu într-un cadru intensiv în care să acumulez mai multă informaţie. Selecţia constă în mai multe etape: întâi e o preselecţie pe bază de dosare, apoi e o audiţie, după care urmează un interviu. Nu ştiam că e o concurenţă atât de mare şi că e greu de intrat.
M.M.: Ce-nseamnă concurenţă mare?
M.D.: În anul meu au fost 120 de aplicanţi, din care s-au ales 25 candidaţi care să se prezinte la audiţie, în final fiind aleşi 8. Audiţia a constat într-un moment live şi apoi o scurtă încadrare discursivă - cum îţi încadrezi momentul, ce spui despre ce crezi tu că faci. După care trebuie să scrii un eseu despre una dintre lucrările pe care le vezi la audiţie. Urmează apoi un interviu în care citeşti ce ai scris şi în care ţi se pun întrebări despre practica de lucru şi despre aşteptările pe care le ai de la programul lor. SoDA e un cadru pentru artişti care au deja o practică, care au deja spectacole sau lucrări la activ. E un program structurat pe 3 paliere: un palier teoretic, în care înveţi să-ţi construieşti un discurs argumentativ despre practica ta, să o situezi, să o încadrezi, apoi ce generezi la nivel de corporalitate şi performativitate, iar dacă ce faci nu e bazat pe dans şi mişcare, cum se traduce acest plan în celelalte discipline în care creezi. Al treilea palier ţine de documentarea şi arhivarea procesului de lucru. Exerciţiul propus la master este să mergi cu toate aceste paliere în paralel; iar pendularea asta e destul de solicitantă într-un mediu care de multe ori e greu de tradus şi chiar tinde să-şi piardă specificitatea din prea multe pendulări. Totuşi, am simţit în cei doi ani de master că înveţi să fii mult mai pragmatic şi mult mai riguros cu tot ceea ce faci. SoDA este un format educaţional care nu e doar pentru dansatori sau creatori care au o pregătire de coregrafi. E multidisciplinar şi deschis către artişti cu diferite background-uri, ceea ce e foarte interesant. În anul meu, cei cu background de dans au fost în minoritate; restul veneau din arte vizuale, jurnalism şi activism politic. E inspirant să vezi cum priveşte şi cum analizează cineva din zona de multi-media un spectacol de dans, cum foloseşte teorii şi concepte din alte medii artistice în sfera performativă. De altfel, în discursul artistic actual, zonele de dans contemporan, performance şi arte vizuale sunt foarte prietene. Tocmai de-asta mi s-a părut interesant să invit la Bucureşti, în programul curatorial, artişti eterogeni, cu pregătiri si abordări diferite, care au ca focus cercetarea asupra corporalităţii şi a diverselor ei extensii.
M.M.: Aţi avut întâlniri cu artişti vizuali, performeri, filosofi în cadrul masteratului?
M.D.: În primul an am avut "intensives"- cu practicieni, pedagogi, artişti, care fie ţin ateliere cu metodele lor de lucru sau ale altor pedagogi, dar şi întâlniri cu scenografi, arhitecţi, curatori, filosofi, cursuri de teorie în seminarii şi lecture-uri. Tot programul se structurează pe module: Diagnostic- care înseamnă reperarea practicii si ariei de interes, Compoziţie, Teorie, etc.
Cei trei profesori de bază, Rhys Martin, Sophia New, Boyan Manchev, conduc la rândul lor ateliere şi alte seminarii. Boyan Manchev coordonează toată partea de teorie şi lecture-uri, partea discursivă şi critică, de-a lungul programului studenţii susţinând şi examene scrise sub forma unor eseuri şi o teză la final. Limba de studiu este engleza, chiar dacă programul e în cadrul UDK, Universitatea de Arte din Berlin.
Anul II are un prim semestru de cercetare, cu o prezentare publică. În semestrul II, după o perioadă de producţie cu buget şi logistică prevăzute de şcoală, trebuie să prezinţi un produs artistic. Caietul de lucru şi teza scrisă sunt celelalte cerinţe.
M.M.: Şi tu ce spectacol ai făcut?
M.D.: Eu am făcut The Agency of Touch, o instalaţie participativă care se încadrează în jurul unui performance tactil unu la unu, în care spectatorul e participant cu şi pe propriul corp la o coregrafie senzorială. Această experienţă produce desene, hărţi din partea participanţilor, în aşa fel încât memoria experienţei tactile să se aşeze într-un plan mai conştient.
Practica urmează în special coordonate fizice şi anatomice; rezidă în lucrul cu sistemul somato-senzorial, cu straturi de piele (epiderma, derma, hipoderma), cu receptorii tactili care percep textura, presiunea, mişcarea şi vibraţia. Prin proceduri de atingere a pielii: apăsare, întindere, mângâiere, frământare, periere, prin procedee proprii şi coordonate coregrafice spaţio-temporale, creez compoziţii tactile spontane pe corpul fiecărui participant.
Într-un context alienant şi privat de senzorialitate, cauzat de o eră a tehnologiei virtuale, de către inegalităţi sociale şi alţi factori, această practică privilegiază atingerea şi experienţele fizice, înaintea experienţei vizuale care domină societatea tehnologizată contemporană.
The Agency of Touch se doreşte a fi o practică corporală facilitată de atingere, un proces de explorare şi integrare a potenţialului perceptiv şi senzorial al corpului şi în afara cadrului artistic, în viaţa de zi cu zi. De aici şi sintagma de agenţie, ca model luat din sfera socialului, în acest context facilitând servicii fizice.
M.D.: The Agency of Touch este o lucrare făcută într-un context academic şi de cercetare, în urma căruia, pe lângă lucrarea în sine am dezvoltat o metodologie şi o parte discursivă. Cred că zonele astea de încadrare teoretică, de explicare a unui demers, de arhivare şi documentare, de reperare a exemplelor artistice similare cu practica mea artistică au devenit mult mai prezente în ultima perioadă în demersul creativ. Cred că am dobândit un anume pragmatism al artistului multi-valent contemporan. Există totuşi şi un risc la slalomul astă printre medii. E cu dus-întors. Am întâlnit des artişti care argumentează foarte bine teoretic ceea ce fac, dar artistic lucrurile sunt destul de neatractive şi banale. Discursul poate fi uneori o capcană. Pentru că e o practică şi un exerciţiu în sine, care de multe ori nu se "pupă" cu practica artistică. Am avut de multe ori impresia asta scriind eseuri, statement-uri, teze; scriind, analizând, legând idei şi concepte din ceea ce citeşti, descoperi alte paliere de exprimare, uneori chiar cu valenţe performative.
Mă preocupă intens subiectul relaţiei dintre teorie şi practică, şi dat fiind faptul că sunt în continuare interesată de corporalitate, m-am apropiat destul de mult de ideea de a practica teorie prin corp, printr-o zonă experienţială. Adică spaţiul din care se generează idei şi reflecţie nu e alienat de experienţa fizică, nu se creează doar imobilizat în faţa calculatorului. La fel, cred că înţeleg altfel concepte filosofice dintr-o perspectivă experienţială decât din aceea raţională şi abstractă.
Ca exemplu de practici similare, recomand SenseLab, laboratory for thought in motion,
laborator pentru gândire în mişcare, cadru iniţiat de Erin Manning şi Brian Massumi (filosofi canadieni din Montreal). SenseLab este o reţea internaţională şi multidisciplinară de artişti, profesori, filozofi, scriitori, oameni de ştiinţă, un mediu de cercetare şi experimentare în regândirea teorie / practică, şi în afara paradigmei antagonice.
M.M.: În (anti)aging, spectacol pe care l-ai făcut împreună cu Mihaela Dancs şi care vorbeşte despre procesul de îmbătrânire şi de raportare la timp, ai introdus la un moment dat câteva referinţe la boala prin care ai trecut. Era o modalitate de a vorbi despre o temă despre care se vorbeşte mai puţin, era o formă de a accentua preocuparea pentru ştergerea limitei dintre ce trăieşti şi ce performezi?
M.D.: (anti)aging propune o convenţie în care înregistrăm prezentul cu o perspectivă spre viitor. Cadrul este un spectacol pe care l-am făcut în 2011, şi pe care vrem să-l refacem în 2041. În spectacol ne înregistrăm cu o cameră video şi ne adresăm nouă însene în viitor. Sunt foarte multe detalii de ordin biografic şi personal, legate de natura colaborării şi a procesului de lucru la spectacol, de documentare a locurilor şi oamenilor pe care i-am întâlnit prezentând spectacolul ăsta.
În acest cadru, cursul şi evenimentele vieţilor noastre se transformă în material de lucru şi dramaturgie.
Boala, gândul că toată convenţia de-a ne întâlni cu noi în 30 de ani este foarte fragilă, au fost atunci zone de speculat artistic.
Zdruncinătura bolii a generat atunci şi un maraton de dans de 8 ore, numit Hematopoesis.
Eu reacţionez oricum artistic la contexte, fie că le generez fie că sunt create din exterior. Când citesc acum textul de prezentare pentru maraton, pare scris sub influenţa unei "conditii". Dar cum am spus, lucrez cu zona asta de expunere în personal, de adresare directă, în care graniţele cu planul artistic sunt uneori difuze. Şi cred că despre corpuri şi disfuncţii, despre efectele mediului şi repercursiuni trebuie discutat deschis. Sigur, nici să nu cazi în zona în care totul devine manipulare afectivă, şi media e cea mai bună la treaba asta. Dar iluzia asta de tinereţe veşnică şi corpuri perfecte trebuie contra-balansată cumva. La mine, totuşi, a fost cu noroc, pentru că mi-am dat seama ce resurse se ascund în profesie, că mi-a fost mai uşor să trec peste cu ajutorul corpului, al preocupărilor profesionale şi artistice, al prietenilor, al familiei. Dar am întâlnit mulţi oameni care sunt total rupţi de valenţele astea. De adăugat poate că The Agency of Touch s-a creat chiar pe fundamentul ăsta al celebrării vieţii prin corp şi vitalitate.
M.M.: Eşti o artistă care nu scoate spectacol după spectacol. Cât de mult timp acorzi procesului de cercetare şi documentare pentru o lucrare, cum lucrezi propriu-zis?
M.D.: Există un proces artistic continuu, de multe ori invizibil, care constă în latenţe, în întrepătrunderi între viaţă, lucru, realităţi sociale şi culturale, idei, influenţe, imagini, lecturi, expoziţii. E un mod de-a funcţiona, nu iau niciodată pauză de la asta. Celălalt proces mai vizibil şi mai pragmatic durează câteva luni, în funcţie şi de determinări logistice şi economice - cât primesc pentru un proiect şi care e perioada de lucru, cât de lungă e rezidenţa artistică. Dar e o dinamică ciudată în toate încadrările astea - fie că sunt invitată într-o rezidenţă, fie că am o colaborare într-un proiect -, timpul creativ se încadrează în gestionarea eficientă a timpilor de lucru.
Procesele de lucru sunt destul de diferite, nu dansez în orice spectacol, mai schimb şi mediile artistice. Uneori pregătesc căutând şi cercetând pe internet, alteori citind şi scriind, alteori petrec mult timp în studio cu o practică fizică. În ultima vreme îmi place când revin la preocupări mai vechi pe care încă le găsesc atractive.
M.M.: Există anumite teme, zone de cercetare care revin în spectacolele tale?
M.D.: Cum spuneam mai sus, felul în care încadrez experienţele subiective, care e limita - dacă e o limită - între ceea ce trăiesc şi ceea ce extrag din ce trăiesc. Mă preocupă contextualizarea, chestionarea critică, felul în care mă raportez la convenţie - asta e recurent: contexte educaţionale în Dedublarea, convenţia şi iluzia teatrală în Iluzionistele, contexte care ţin de transformări subiective şi de felul în care te raportezi la viitor - (anti)aging, apoi contexte care adresează anumite întrebări şi raportări sociale: care este rolul artistului în societate, ce pune el la dispoziţie, care este "expertiza" lui, ce poate oferi - The Agency of Touch.
În The Agency of Touch mă interesează să activez noţiunea de "serviciu", care sunt serviciile pe care artistul le pune la dispoziţie, în cazul de faţă vorbesc de conştientizare corporală şi de faptul că sunt foarte multe resurse în corpul nostru de care nu suntem conştienţi.
M.M.: În unele dintre spectacolele tale se poate vorbi de un accent pus pe partea de text şi de material dramaturgic. Cum selectezi acest material, de ce ai simţit nevoia să te raportezi la el?
M.D.: E diferit de la lucrare la lucrare. Dar, în principiu, cuvântul e un instrument de lucru recurent, aşa ca spaţiul, timpul, corporalitatea, convenţia performativă etc.
Înainte să ajungă un text, cum s-a întâmplat în Dedublarea, am lucrat cu limbajul improvizând împreună cu mişcarea. S-a concretizat într-un final ca un comentariu la adresa unor problematici legate de dans. Îmi place să lucrez cu cuvintele şi construcţia de text pentru valenţele pe care nu le pot regăsi în dans. În special umorul, adresările concrete.
Textul este, de asemenea, o verigă importantă într-o zonă mai experimentală de încorporare în planul fizic. În Iluzionistele, de exemplu, care sonda zona imaginarului şi a percepţiei în legătură cu convenţia şi spaţiul scenic, există anumite principii de improvizaţie tratate egal cu mişcare şi cuvânt, în urma cărora se generează text în timp real.
M.M.: E ceva ce faci de fiecare dată când te pregăteşti pentru un spectacol?
M.D.: În ultima vreme am început să fac diagrame, să însoţesc tot procesul creativ cu o zonă mai didactică şi analitică: cum se cristalizează şi cum se leagă între ele conceptele, noţiunile, influenţele cu care lucrez. Întotdeauna încerc să găsesc nişte parametri şi reguli de funcţionare, fie că e vorba de un proces, fie de produs artistic. În rest, sunt procese destul de diferite de la o lucrare la alta.
Mă interesează în ultima vreme alte formate decât, să spunem, cel clasic, în care oamenii vin pentru aproximativ o oră la un spectacol, se uită la un produs pe care tu îl livrezi în nişte coordonate şi convenţii date. Mă preocupă formatele duraţionale, în care oamenii au puţin mai mult timp de petrecut într-o experienţă mai extinsă. De aici decurg tot felul de întrebări: ce e performativitatea şi cum îţi pot crea o experienţă corporală în afara frame-lui de o oră? Am făcut proiecte care au ţinut de zona de performare "invizibilă" pe stradă sau de maraton performativ de opt ore în care "spectatorul" e mai degraba martor care însoţeşte un parcurs. În The Agency of Touch mă interesează zona de reacţie imediată, pentru că participantul devine spectatorul propriilor senzaţii. În aceşti termeni, lucrarea nu se judecă numai în termeni estetici. Există o ramură destul de clară care se cheamă tactile, sensorial art şi care are legătura cu politicile simţurilor şi modurile lor de explorare.
M.M.: Ce e politic în ce faci tu?
M.D.: Corpul oricum este politic în sine. Politic înseamnă facilitarea unui cadru în care corpul se emancipează şi devine mai conştient de propriile lui resurse, chestionând astfel relaţiile de putere şi manipulare. Cunoaşterea corpului, la nivel fiziologic şi ştiinţific, e o formă de emancipare societală.
Cred că valenţa asta intervenţionistă în social poate fi un demers politic în ceea ce-mi propun, în zona de fizicalitate, de senzorialitate, de tactilitate, care e ignorată voit de societate. Şi democratizarea acestei zone, poate, într-o sferă mai accesibilă a artei contemporane care este, să fim serioşi, accesată, în general, de oameni pregătiţi, care au anumite cunoştinţe culturale, ceea ce limitează sfera de adresabilitate. În The Agency of Touch, unul dintre scopuri este să propun un cadru accesat de categorii sociale care au mai puţin contact cu arta. Pentru mine e un tip de angajare în social şi în politic. Abordez tactilitatea şi corporalitatea într-o societate care le marginalizează.
M.M.: Ce-nseamnă să-ţi cunoşti corpul?
M.D.: Să ştii cum funcţionează somatic, cât de interconectate şi interdependente sunt sistemele. Pentru că e un mecanism atât de complex, pentru că totul se petrece în interior, putem trăi şi în ignoranţă cu corpurile noastre. Mai mult, sunt destule norme culturale, religioase, educaţionale, care ne aşează într-o zonă de conformism, în care tindem să corespundem unor standarde comune, să ne integrăm în nişte tipare nechestionate. Oamenii se exprimă corporal cenzurat, strunit, dresat. Sigur că zona de emancipare corporală ţine de un anumit standard social şi economic. Şi e păcat că educaţia fizică nu face parte din politicile de stat recurente.
M.M.: Ştiu că eşti interesată şi de perspectiva educaţională, de sfera pedagogică pe care dansul o poate activa. Cum lucrezi în această direcţie?
M.D.: În ultima vreme, de când stau la Berlin, am "predat" mai puţin. Şi îmi lipseşte, dacă stau să mă gândesc mai bine. În România, mai nou, sunt invitată să lucrez cu artiştii mai tineri în programe de mentorat. De-a lungul vremii, partea pedagogică m-a ajutat foarte mult şi în structurarea unui discurs artistic. Fie că propun ateliere şi cadre de cercetare pentru profesionişti, fie că le propun pentru amatori de dans, învăţ mult din aceste cadre, observând, analizând, împărtăşind informaţie care necesită coerenţă şi claritate. Înainte să plec la Berlin, am dezvoltat un laborator de improvizaţie cu ajutorul unor parametri performativi.
M.M.: La ce se referă exact aceşti parametri?
M.D.: Performer's Lab este un laborator de cercetare prin tehnica de improvizaţie coregrafică de grup şi compoziţie în timp real, bazate pe reguli de funcţionare prescrise (parametri performativi, prin partituri şi notaţii).
Metoda se axează pe descoperirea multiplelor resorturi şi abordări în acţiunea de a per-forma corpul, pe parcursul procesului de aducere a senzaţiei, calităţii de mişcare, intenţiei, gândului, gestului într-un plan performativ conştient şi de reprezentare.
M.M.: Vorbeşte-mi puţin despre spectacolul pe care îl prezinţi în cadrul Amprentei tale - Mothers of Steel, conceput şi creat împreună cu artista poloneză Agata Siniarska şi care are le bază un proces de cercetare intens.
M.D.: Procesul artistic de la Mothers of Steel s-a concentrat asupra identităţii naţionale şi de gen, asupra afectelor (cu accent pe plâns, ca o acţiune feministă şi politică) şi a unor teme ca: memorie , istorie, autoritate, paradigme futuriste. Proiectul pune în discuţie mecanismele socio-culturale legate de performarea privată/publică a emoţiilor.
Mothers of Steel proiecteză imaginativ asupra viitorului, asupra artificialului îngemănat cu biologicul, asupra vindecării rănilor istorice, abordând dimensiuni post-umaniste şi tehnologice.
http://cargocollective.com/mothersofsteel/
