Deprimismele literaturii române de azi (4)

Andreea Drăguleasa – un ţipăt în mijlocul nopţii

Există, la ora actuala în România, cel puţin o duzină de foarte tineri scriitori care încă n-au debutat literar în sensul real al cuvântului. Despre textele acestora nu s-au scris cronici literare şi nici comentarii pertinente, aceasta şi datorită faptului că nu au debutat în volum sau că nu au apărut în revistele literare de prestigiu. Dar, sunt convins că într-un viitor apropiat îşi vor face simţită prezenţa. Cred că unii dintre ei au intrat deja în colimatorul celor mai importanţi critici români de astăzi şi mă refer cu precădere la cei tineri şi foarte talentaţi: Daniel Cristea Enache, Paul Cernat, Nicoleta Cliveţ, Sanda Cordoş, Gabriel Coşoveanu şi alţii.

Probabil că numele poetei Andreea Drăguleasa vă este prea puţin cunoscut. Aceasta pentru că Andreea n-a publicat nici un volum de versuri până la ora actuală iar după cunoştinţele mele nici n-a apărut în paginile vreunei importante reviste de literatură. Singurele ieşiri poetice au fost în spaţiul virtual pe site-ul agonia.ro. Deşi, după nivelul de scriitură pe care-l promovează, sunt convins că versurile ei ar putea să fie prezente fără nici un fel de ezitare în paginile oricărei reviste literare din România.

Andreea Drăguleasa este studentă în anul II la Facultatea de Inginerie cu predare în Limbi Străine, secţia Inginerie Electrică şi Calculatoare, filiera Engleză. S-a născut la Iaşi, copilăria şi-a petrecut-o la Bacău. Acum câteva zile (4 septembrie) a împlinit vârsta de 20 de ani.

Andreea Drăguleasa demonstrează prin versul ei faptul că un produs literar nu poate fi apreciat numai din punctul de vedere al funcţiei sale estetice, autoarea punând în valoare eficienţa poeziei prin însăşi validitatea ei artistica, discursul său literar impunând o anumită sonoritate care te face să tresari la fiecare vers:

eu cred că m-am retras dintre oameni când m-am născut / prin naşterea mea / copil al unei nelinişti mai mari decât moartea / ţipam înainte să cadă noaptea pe noi ca o ghilotină / tocită în gâtul zânelor din care au ţâşnit stele şi primele noastre litere adevărate / spuse împreună scrise împreună şi uitate / ţipam pentru că puteam atunci era voie aveam liber la ţipăt şi la alte lucruri fireşti (ţipătul femeii albastre din turn 1)

O răbufnire imagistică impregnează retina, un ritm de hard-rock, răscolind întunecimile vreunei cârciumi dintr-un cartier bucureştean, aducând un aer proaspăt prin acest sound atât de strident uneori şi totuşi atât de plăcut. Vulgarităţile sunt marginale şi marginalizate, obiectele personificate, oamenii asemuiţi întâmplărilor existenţiale:

când te-am cunoscut ţipai într-un lacăt purtai zale în păr şi la gât / un străin în alb mi-a spus că vezi urechi peste tot eu văd buze / perfect / dar nu vreau să fie vorba despre tine aici / pentru că urechile au ceva obscen în cele mai rotunde linii / poartă un ţipăt în ele mereu inadaptate la sunetul pur / buzele mele sunt lipite cu tăcerea adezivă a timpului / dar există şi nimeni nu-şi doreşte mai mult (acvariul a al secţiei de psihiatrie)

Dacă izolam funcţia literară a textului Andreei Drăguleasa şi o raportam la unele trăsături observabile din interior vom putea aprecia eficacitatea lui în raport cu nivelul cromatic şi muzicalitate. În acest mod, nivelul de structură stilistică nu mai apare ca o piramidă răsturnată iar cuvintele nu mai sunt simple gânduri transpuse pe o coală de hârtie. Poemul este un întreg, o conexiune între culoare, muzică şi cuvânt:

Iată / îmi creşte dimineaţa bleu între coaste / şarpele pneumatic care a dat de mere / un turn moale ca o venă sugrumându-mi interiorul / femeia albastră doarme într-un corp străin în care e noapte / întuneric tăiat cubic de ţipătul sticlos de durere / din aorta ei călare pe moarte se adapă cameleonic / mântuitorul ( ţipătul femeii de sticlă albastră în turn 4 )
Valoarea se limitează, în speţă, la condiţiile estetice ale unor asemenea presupoziţii literare ca şi când poemul ar avea o funcţie unică şi indispensabilă. Potenţialitatea succesului este relativă mai ales în condiţiile în care poemul nu devine impactant încă de la o primă lecturare. În cazul poetei Andreea Drăguleasa, poemul impactează încă din prima clipă ceea ce-i conferă un avantaj deosebit :

îţi las doar acest bilet pe oglindă / să te priveşti în fiecare dimineaţă în el / când te bărbiereşti / să-l simţi cum te taie / să simţi mâna mea alunecându-ţi pe gât / şi cum se înfige / în singura inimă pe care ai putut-o păstra / ai putea încerca să spui că te doare / n-ar mai conta / că viitorii tăi copii îşi vor face din el avioane / sau de ce nu poezie (repetiţie pentru bilet sinucigaş)

Aşa cum am sugerat mai înainte, poeta Andreea Drăguleasa reuşeşte să atragă atenţia fără a deveni vulgară, demostrând o excelentă abilitate în abordarea stilistică a diferitelor registre lirice fără să cadă în mediocritate şi monotonie. O poetă cu reale veleităţi literare, o promisiune după părerea mea. Merită încurajată şi urmărită cu atenţie firească evoluţia ei poetică.