Popas în amintiri. România. 1910-1974

Citiţi prologul acestei cărţi.


Scrise cu vervă şi cu un real talent, memoriile lui Petru Vignali, redactate în România în anii '60-'70, sunt literatură de sertar, în adevărata accepţie a cuvântului.

Petru Vignali a fost unul dintre fiii lui Iginio Vignali, arhitect venit în România la începutul secolului XX şi căsătorit cu o fată din familia Tuduri, boieri moldoveni înrudiţi cu familiile Gane şi Negruzzi. Numele arhitectului Iginio Vignali nu este necunoscut celor care iubesc Bucureştii. Antrepriza de construcţii pe care Vignali a fondat-o împreună cu conaţionalul său Enrico Gambara a ridicat multe clădiri în capitala României.

Urmaşii arhitectului s-au risipit prin lume. Amintirile au rămas. Petru, dăruit cu harul scrisului, a lăsat posterităţii mărturia unui bucureştean de stirpe italiană, care a iubit patria tatălui său - unde şi-a făcut o parte din studii, trăind un scurt timp alături de familia italiană - dar şi mai mult a iubit ţara în care s-a născut, România. Aici şi-a petrecut copilăria şi tinereţea, printre prieteni consideraţi a fi cele mai strălucite minţi din vremea sa, pentru România a luptat ca aviator în război, aici a rămas, îndurând pierderi, umilinţe şi lipsuri.

O carte care ne lasă impresia unei picturi pline de viaţă, înfăţişând o Românie altfel decât ne-o închipuiam,cu bunele şi relele ei.


[...] Casa din strada Polonă numărul 130 în care locuiam şi în care m-am născut, era o casă mare şi lungă, toată parter, ca mai toate casele din Bucureştiul acelor vremuri. Cinci odăi mari: salon, iatacul părinţilor, un hol-sufragerie imens, apoi odăile noastre ale copiilor. Din hol, un coridor lung şi întunecos ducea spre acareturi: baie, spălătorie, debara, bucătărie, odăile servitorilor. În debara, pe la vreo cinci ani, peste lăzile şi cuferele clădite una peste alta, făceam alpinism. Poate un antrenament precoce în vederea viitoarelor ascensiuni pe Mont Blanc şi Grossglockner. În spatele casei o curticică din care, printr-o portiţă, se putea trece într-o mare grădină de zarzavaturi - o bulgărie, cum se spunea, fiindcă horticultorii erau în majoritate bulgari. Spre faţadă un alt coridor lung şi întunecos ducea spre uşa de intrare. La jumătatea coridorului se deschidea un chepeng prin care se avea acces la pivniţă. Dacă cineva era în pivniţă şi lăsa chepengul deschis, cel care alerga să deschidă uşa de la intrare, avea toate şansele să cadă în pivniţă. Ceea ce a făcut doica mea când aveam două luni: a auzit soneria de la intrare şi, cu mine în braţe, a alergat să deschidă. Şi a căzut prin trapa deschisă. În cădere m-a scăpat şi eu m-am rostogolit în pivniţă. În stânga scării - o scară dreaptă - era o stivă de lemne, în dreapta o movilă de nisip cu morcovi la păstrare. Am avut norocul să cad pe morcovi. Totuşi timp de două ore se povesteşte că n-am dat semne de viaţă cu toate intervenţiile doctorului Rapaport chemat de urgenţă. Aveam o lovitură urâtă la cap. Doctorul Rapaport a declarat că, chiar dacă am scăpat cu viaţă, am să rămân idiot. Atunci am deschis ochii şi i-am râs mamei. Şi, precum se vede, am trăit şi n-am rămas idiot. Toate acestea mi le-a povestit mama.

În 1912 (sau 11?) ne-am mutat în Calea Victoriei, foarte aproape de Capul Podului, adică piaţa Victoriei. Era o casă în genul celei din Polonă, dar mai mare şi mai înaltă. Nu mai purtam fustiţă şi nu mai aveam dadacă: o aveam pe Freulein Gaida cu care mă plimbam la Şosea, decor mai impunător decât modesta grădină a Icoanei. La Şosea aveau loc periodic evenimente palpitante. De zece Mai, sărbătoarea independenţei, se desfăşura marea paradă militară; la Capul Podului se ridicau tribune şi prinţesa Maria, viitoarea regină, trecea călare pe sub ferestrele noastre în capul regimentului 7 roşiori pe care îl comanda, strânsă în tunica roşie a roşiorilor şi purtând peste coafura blondă, chipiu cu egretă. Noi copiii, călare pe fereastră, îi aruncam flori.

Apoi în prima duminică din iunie se făcea la Şosea, bătaie de flori. Atunci defilau, în sus şi în jos între Piaţa Victoriei şi Hipodrom, echipajele particulare şi birjele cele mai luxoase, împodobite cu flori: caii, hamurile, roţile trăsurilor, biciul birjarului, toate erau înflorate precum înflorate erau şi pălăriile cât roata carului, ale cuconiţelor din trăsuri. În poclitul trăsurii şi la picioarele domnişorilor zăceau maldăre de flori, iar junii eleganţi - cu canotieră şi pantaloni pepita - bombardau cu flori pe frumoasele din trăsurile cu care se încrucişau. Apărea şi câte un automobil pe ici pe colo, dar acestea erau rare în Bucureştiul acelor ani. Cât despre birje cred că nicăieri în Europa nu existau trăsuri de piaţă mai luxoase şi cu cai mai frumoşi ca în Bucureşti. Breasla birjarilor era dominată de"muscali", o sectă de lipoveni. Erau birjari din tată în fiu, locuiau toţi în nu mai ştiu ce mahala, în dosul unor zaplazuri înalte şi ferecate, se căsătoreau numai între ei şi aveau cultul cailor. Era obiceiul în secta lor, ca bărbaţii, după ce au fabricat doi copii, să fie castraţi; şi îi vedeai spâni, zbârciţi, în caftanele lor "bleu marine"dominând mătăhăloşi de pe capră. Cei mai de lux mai aveau, pe lângă caii obişnuiţi - şi aceştia frumoşi - cu care făceau cursele zilnice, un atelaj de zile mari şi o trăsură luxoasă cu cauciucuri la roţi - lucru rar - cu care făceau curse speciale, nunţi, botezuri, plimbări duminicile la Şosea sau la curse etc. Mai menţionez că în Bucureşti trăsurile de piaţă erau toate cu doi cai, spre deosebire de celelalte mari oraşe europene unde trăsurile erau cu un cal (care nu rare ori era mârţoagă). Într-o asemenea trăsură de lux (birja nr.2) trasă de doi superbi cai "gris pommelé" (întocmai ca echipajul contelui de Montecristo) în fiecare duminică la ora 14 George Cosmovici şi tanti Margareta porneau la curse de cai la Băneasa. Mi-au rămas întipărite în memorie penele de pasărea paradisului care fâlfâiau peste pălăria cât roata carului a mătuşii meme Margareta. Hipodromul era pe amplasamentul de azi al Casei Scânteii şi se pare că era unul din bunele hipodromuri ale Europei, în sensul că terenul pistei era excelent, nu se muia de ploaie şi nici nu devenea dur sau prăfos în zile de secetă; mai avea grajdurile şi câteva linii de cai pur sânge de mare calitate.

Toate acestea le vor distruge comuniştii prin anii 50 ca să ridice acel monstru numit Casa Scânteii, fără doar şi poate cea mai urâtă dintre clădirile monumentale ridicate în Europa secolului nostru, (mai urâtă chiar decât Universitatea Lomonosoff din Moscova).

Iarna, peste zăpada imaculată - închipuiţi-vă că pe vremea aceea exista încă zăpadă imaculată - goneau spre Şosea zdrăngănind din zurgălăi, săniile trase de aceeaşi cai focoşi acoperiţi cu o plasă brodată cu înflorituri. Apoi în 1912 a venit la Băneasa aviatorul Pégou care zbura cu capul în jos şi făcea tumbe aeriene, din acelea care azi se numesc "looping". Cu Freulein Gaida de mână am fost şi eu să-l văd, tot Bucureştiul s-a dus să-l vadă. Mărturisesc că nu mi-a făcut nici o impresie, Pégou: eu făceam tumbe de dimineaţa până seara, ce mare scofală! [...]

În toamna aceluiaşi an [1913] m-am dus la şcoală. Mama era institutoare la o şcoală de fete de pe Griviţa, cred că nu departe de Sfânta Vineri, şi cu toate că nu eram fată, m-a dus şi pe mine la aceeaşi şcoală. Aşadar clasa întâia am făcut-o la o şcoală de fete. Dimineaţa, împreună cu mama, luam din Piaţa Victoriei tramvaiul cu cai care prin Banu Manta şi Gara de Nord ne ducea până în faţa şcolii. Cred că în primul an nu am strălucit, fetele erau mai isteţe decât mine, apoi erau şi mai mari fiindcă pe atunci şcolarizarea începea la şapte ani iar eu aveam şase; fusesem primit cu dispensă de vârstă pe motivul că eram băiat deştept, că mama era institutoare şi că Ela Negruzzi, vară cu mama, se avea bine cu ministrul învăţământului. De altfel Ela Negruzzi, care arăta ca un jandarm călare, se avea bine cu mai toţi miniştrii, când aceştia erau conservatori, fiindcă miniştrii din acele vremuri erau boieri iar boierii moldoveni erau toţi mai mult sau mai puţin rude între ei, de unde a rămas şi vorba "cousins de Iasy". Din primul an de şcoală reţin un singur episod. Într-o zi, la ora plecării, cu ghiozdanul în spinare, am intrat ca de obicei în cancelarie ca s-o iau pe mama. Pe masă zăcea un maldăr de poze, una din profesoare le confiscase de la o fată. "Ce facem cu pozele astea?" a întrebat cineva. "Să le ia Vignali", a spus directoarea. "Ia-le şi bagă-le în ghiozdan." Am refuzat cu indignare să le iau, mi se părea nedrept şi monstruos să iau eu pozele confiscate de la o biată fată. "Auzi că nu le vrea, e cavaler! Atunci să le ia Laura. Tu le vrei, Laura?" "Dă-le-ncoa" a spus Laura şi, hârşti! dintr-o singură mişcare le-a făcut vânt în ghiozdan. Am urât-o pe Laura. Laura intrase ca şi mine în cancelarie ca să-şi ia mama, era şi ea fata unei profesoare, avea părul roşcat, pistrui pe faţă şi era foarte antipatică, uneori în recreaţie ne băteam, până ce intervenea cineva şi mă certa: "Tu eşti băiat, nu e frumos să baţi o fată", îmi spunea, fără să ia în considerare că de fapt ea mă bătea pe mine fiind cu doi ani mai mare, era în clasa a treia. Mă întreb acum: oare există în sufletul şi cugetul omului o anumită sensibilitate faţă de nedreptate, un instinct al dreptăţii poate? Dacă un asemenea"simţ al dreptăţii" există, la unii mai dezvoltat, la alţii mai puţin, la alţii deloc, aceasta nu contribuie la fericirea celui care îl posedă, ţinând seama că în lumea asta mai multe sunt strâmbătăţile decât dreptăţile. Şcoala aceea de pe Griviţa era o şcoală de copii săraci, cartier de margine de Bucureşti, de oameni nevoiaşi. Cine ştie ce însemnaseră pentru fetiţa aceea de la care fuseseră confiscate pozele, de venise cu ele la şcoală să la arate şi colegelor ce comoară are ea! Şi cine ştie cât a plâns după aceea.

În 1915 ne-am mutat în casa cea nouă din strada Dr. Felix. Era o casă frumoasă în stil aşa zis florentin. Faţada ornată cu grafitti executate de un meşter artist, Chiodo, adus din Italia; balcoane cu colonete sculptate, gardul la stradă din fier forjat. La parter, hol, sufragerie, birou, salon; plafonul acestuia pictat de acelaşi Chiodo cu îngeraşi gen Farnesina (Roma); sufrageria cu lambriuri de lemn. Sus, la cele două etaje, câte patru dormitoare fiecare. Atenansele şi bucătăria la demisol, mâncarea, de la bucătărie sosea cu un monte-charge acţionat manual. În primul an mă plimbam şi eu cu monte-charjul, mai târziu n-am mai încăput. Dar nu ne-am bucurat prea mult de casa noastră cea nouă: Europa era în război şi un an mai târziu avea să intre şi România. În august 1916, când a intrat România în război, noi ne aflam la vie la Iaşi unde ne petreceam, ca în toţi anii, vacanţa. Via de la Socola, comuna Bucium, a lăsat o impresie prea adâncă în amintirile mele din copilărie ca să trec fără să vorbesc despre ea. Dar cum am mai descris-o în altă parte (Însemnări de familie) şi nu cred că a doua oară aş putea-o face mai bine, am să mă mulţumesc să reproduc acelaşi pasaj.

"Via noastră de la Socola era cea mai frumoasă vie pe care am văzut-o vreodată (şi am văzut destule). În primul rând, de sus, unde era casa cea nouă, se deschidea o privelişte încântătoare asupra Iaşului care se desfăşura în evantai pe dealurile de dincolo de Bahlui. Puteai să citeşti ca pe hartă fiecare stradă, fiecare casă; iar noaptea Iaşul, iluminat, era feeric. Înspre est vederea alerga departe pe valea Bahluiului spre Ungheni, staţia de frontieră pe Prut, pe unde se zăreau şerpuind trenurile minuscule ca nişte jucării de copii. Iar în spatele casei se întindea o pajişte înflorită ca un tablou de Monet, cu două stoguri şi o pădurice ca fundal (există un tablou cu stogurile din vie pictat de Jenică Cosmovici). De partea cealaltă a casei, altă pădurice, pe care o traversam ca să mergem la via învecinată a unchiului Leon Cosmovici cu care, în partea de jos, aveam gard comun. Iar pentru noi, copiii, via aceasta era un paradis, era via noastră, a copiilor, puteam face orice, nu existau oprelişti, nu exista "nu e voie". Via unchiului George Cosmovici de la Galata - mult mai mare decât a noastră şi cu o casă mare boierească - era toată numai garduri şi lacăte: ca să mănânci un strugure trebuia să sari hoţeşte nişte garduri. Nu că ne jenam să le sărim, dar oricum... Dincoace, via lui Leon Cosmovici, ca vie propriu-zisă, nu prezenta un teren de joc interesant pentru noi copiii, dat fiindcă era îngustă şi abruptă, de n-ar fi fost câteva rânduri de afuzalie (din care nu aveam voie să ciupim) dar celor mari le oferea în schimb un vin de cotnar celebru în tot Iaşul. Mai era acolo şi o livadă cu fructe de soi, ţin minte nişte pere formidabile pe care noi copiii le priveam cu jind de ne lăsa gura apă, dar ce? Puteai să te atingi de ele? Erau învelite în tifon ca să le ferească de înţepătura viespilor, şi numerotate. Dacă lipsea o pară catalogată era dandana. Via Vignali în schimb, era un Disney-land al copiilor, puteai să mănânci ce vrei, să tai copacii din pădure ca să croieşti o cărare care nu ducea nicăieri, să arunci în aer un stog de fân ca să construieşti o cabană de indieni Sioux sau să sapi gropi ca să faci un tunel Simplon. Era şi o ceată de copii: trei Vignali, doi Cosmovici plus fetele vierului Serafino Mori, un italian din Parma care locuia în casa de jos şi avea trei fete, Nela, Lice şi Lenţa. Dacă mai picau şi verişoarele Tudureşti de la Fălticeni (azi de la Paris) se lăsa cu nişte jocuri grozave pentru desfăşurarea cărora cele douăzeci de pogoane abia dacă făceau faţă. Aveam şi docar cu cai - întâi a fost o iapă, Ruleta, care a fătat o frumuseţe de mânz, Steluţa, că avea o stea albă în frunte - dar mai târziu cu războiul şi rechiziţiile, aceştia au fost înlocuiţi cu doi căluţi mici dar iuţi şi tocmai buni de călărie pentru noi copiii. Această minunăţie de vie o va vinde tata în 1923 pentru 340.000 lei: noi la Bucureşti, via la Iaşi, Serafino hoţ: via costa mai mult decât aducea."

Pentru noi copiii, războiul a însemnat mai ales o vacanţă prelungită: întâi s-a amânat deschiderea şcolilor cu o lună, apoi cu încă o lună, apoi la calende. Ocazia să desfăşurăm nişte jocuri măreţe. În primul rând am jucat o piesă de teatru în care era vorba de o soţie cochetă (Lia), un soţ gelos (Dodo) şi un curtezan perfid (Nino). Eu eram feciorul din casă şi făceam o singură apariţie în scenă ca să spun, "Doamna e servită"; dar când mi-a venit rândul, am uitat să intru şi atunci Nino mi-a dat brânci iar eu în loc de doamna e servită, am strigat, "De ce mă îmbrânceşti, dobitocule" Scena fusese construită la marginea pădurii din deal, în spatele stogurilor. Prima reacţie a publicului spectator, compus esenţial din mame şi mătuşi, când s-a ridicat cortina, a constat din strigătele mamelor noastre care îşi recunoşteau în decorurile improvizate, cearceafurile şi macaturile de paturi. Al doilea joc organizat în colectiv a fost "Gâsca", ("Jeu de l'oie"). Citise Dodo un roman de Jules Verne în care membrii unui club trăsnit din America au jucat "Gâsca" pe tot cuprinsul Statelor Unite, fiecare stat reprezentând o căsuţă a jocului. Zis şi făcut, am jucat şi noi Gâsca pe cuprinsul viei. Mai întâi cei mari, Nino şi Dodo, au executat un releveu al viei şi au întocmit hărţi împărţite în 36 de carouri. Această operaţie nu ne-a deranjat, timp de două săptămâni Nino şi Dodo s-au plimbat cu ruleta şi planşeta în mână de-a lungul hotarelor viei măsurând şi desenând în timp ce Gigel şi cu mine alergam să prindem fluturi şi gângănii pentru insectarele noastre că de pe atunci aveam pasiuni entomologice. "Fluturele ăsta se numeşte Pieris brasicae", ne spunea moşu Leon, tatăl lui Gigel care era profesor de fiziologie la facultatea de ştiinţe din Iaşi. "Dacă mâine mai ţineţi minte numele ăsta, căpătaţi câte o bomboană". Ţineam minte (mai ţin minte şi azi) şi a doua zi căpătam câte o caramelă pe care tante Aneta o extrăgea din şifonierul ei pe care noi îl bănuiam bucşit cu caramele.

În vederea jocului de-a Gâsca a fost mobilizată toată gaşca de copii din zonă. În pridvorul de la via Cosmovici, Dodo dădea cu zarurile pentru fiecare participant în timp ce noi, participanţii, aşteptam câte o jumătate de oră şi mai bine în preajma unui pom sau al unui alt reper de pe hartă, să apară Nino călare să ne dea de ştire că ne-a căzut zarul la numărul cutare şi trebuie să ne deplasăm sub pomul cutare. Când pomul cutare se nimerea să fie un măr, un nuc, sau un butuc de tămâioasă, mai mergea, dar dacă era un stejar, ghinda fiind necomestibilă, ne plictiseam zdravăn, singurul care se distra era Nino care făcea călărie. La urmă câştigătorii erau gratificaţi cu câte o caramelă din faimosul şifonier al mătuşii Aneta. Nu ne-am mai întors la Bucureşti în anul acela: în timp ce noi jucam Gâsca, nemţii ocupau Craiova şi înaintau spre Bucureşti. La 7 noiembrie ne-am mutat toţi la Iaşi, în casa unchiului Leon Cosmovici unde, împreună cu bunica, cu Jenică pictorul şi Adriana, o nepoată cosmovicească, ne-am adunat 12 persoane. Era aceasta o casă mare şi frumoasă, cum erau multe case boiereşti în Iaşul acelor vremuri, înconjurată de un hectar de grădină, cu grajd şi teren de tenis. Asemenea case boiereşti, fără a fi palate sau minunăţii arhitectonice, aveau totuşi un farmec al lor cu mult pitoresc şi multe din ele au rezistat vremurilor şi târnăcopului până prin anii 60 când "construirea socialismului" le-a culcat la pământ. Îmi reamintesc cu plăcere câteva din aceste case: casa Gatoschi de la Copou despre care Costică Gane spunea că seamănă cu o prăjitură, casa Tacu, în care peste zece ani Dodo îşi va găsi o mireasă; casa profesorului Sion care avea două fete drăguţe, casa doctorului Ţaicu, a lui A.C. Cuza, a lui Matei Cantacuzino şi multe altele care acum, după cincizeci de ani, îmi scapă din memorie. Unde mai pui că multe din aceste case se făleau nu numai cu pitoresc dar şi cu fete frumoase. Dar să nu anticipez, n-am ajuns încă la capitolul fete frumoase, ne aflăm în 1916, în plin război, nemţii au ocupat Bucureştiul şi înaintează spre Focşani. Regele şi guvernul s-au refugiat la Iaşi, oraşul regurgitează de refugiaţi, nu mai găseşti un pat liber, noi, copiii Vignali dormim în biroul-muzeu al unchiului Leon printre borcane cu şerpi, păsări împăiate şi fluturi în ac, Adriana şi-a instalat o saltea în cada de baie; şcolile nu s-au mai deschis, se găseşte din ce în ce mai greu de mâncare.

La 24 decembrie 1916 am plecat cu toată familia Vignali spre Italia.

În 1916 să mergi din România în Italia însemna să ocoleşti teatrul de război, iar teatrul de război era toată Europa. Asta însemna să străbaţi Rusia şi Finlanda până aproape de cercul polar, să cobori apoi de-a lungul Suediei, să străbaţi Norvegia până la Bergen, să traversezi Marea Nordului cu riscul de a fi torpilat de un submarin german, să străbaţi Anglia de la est la vest apoi Marea Mânecii şi Franţa şi, în fine, prin Simplon, să treci Alpii în Italia. Dificultatea cea mare nu o reprezenta călătoria în sine cât formalităţile - paşapoarte, vize, bilete de tren, autorizaţii felurite, vămi - printr-o Rusie în care, în afară de ţar şi mai mult decât ţarul, domnea o birocraţie haotică. Ajunşi la Chişinău, nu fără peripeţii, s-au urcat în compartimentul nostru o frumoasă doamnă, contesa Kriloff, însoţită de un frumos ofiţer de doi metri, vărul ei Rusoff, despre care aveam să aflăm curând că era mai mult decât simplu văr. Soţul contesei era ataşat militar la Tokio iar vărul ei de doi metri avea moşii în Basarabia; de la moşie veneau şi se duceau la Odesa. Cum doamna Kriloff avea o fetiţă, Tania, de vârsta Liei, şi un băiat cam de vârsta mea, cele două mame au intrat în vorbă şi au legat o prietenie de circumstanţă. Doamna Kriloff ne-a sfătuit să nu încercăm să mergem direct la Kiev, până unde aveam biletele, deoarece la Kiev s-ar putea să aşteptăm 2-3 săptămâni în gară - exclus să găsim cameră la hotel - până să căpătăm bilete în continuare pentru Petrograd. Ne propunea să continuăm până la Odesa iar acolo, comandantul Odesei care era vărul ei, ne va procura bilete direct pentru Petrograd prin Rasdelnaia. Aşa am făcut.