Cinci Colţuri

Mario Vargas Llosa s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru.
 
Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima - experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorţează de asemenea, după 50 de ani.
 
După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.
 
Cel mai nou roman al lui Mario Vargas Llosa, Cinci Colţuri (Cinco Esquinas), deja la a treia ediţie în limba spaniolă, a fost publicat în martie 2016 - an care marchează pentru autor o dublă aniversare: împlinirea vârstei de 80 de ani şi sărbătorirea a 60 de ani de la publicarea primei sale povestiri.

Peru, sfârşitul secolului XX, ultimele luni de dictatură a lui Alberto Fujimori şi a omului său de încredere, "Doctorul" Vladimiro Montesinos - şeful serviciilor secrete. Quique Cárdenas Sommerville, un respectat om de afaceri, trăieşte fericit cu soţia sa, Marisa, care pe neaşteptate începe o aventură erotică împreună cu Chabela, prietena ei cea mai bună. Viaţa lui se complică periculos atunci când Rolando Garro, directorul unui săptămânal de scandal condus din umbră de "Doctor", încearcă să-i distrugă reputaţia publicând fotografii compromiţătoare. Nici un ingredient nu lipseşte pentru ca romanul Cinci Colţuri să poată fi citit, aşa cum Vargas Llosa însuşi îl consideră, ca o frescă a societăţii peruane în vremuri tulburi.

"Mi s-a părut interesant să intitulez povestea aceasta Cinci Colţuri, de la numele unui cartier emblematic, într-un fel, pentru Lima, pentru Peru şi deopotrivă pentru perioada în care se petrece acţiunea romanului. Tema care impregnează întreaga poveste este jurnalismul, mai ales jurnalismul senzaţionalist, [...] dar şi celălalt chip al lui: acela de instrument al eliberării şi de pavăză morală şi civică a unei societăţi." (Mario Vargas Llosa)

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizaţia spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016). În curs de apariţie: Istoria lui Mayta.

Juan Peineta plecă devreme de la hotelul Mogollon, întrebându-se din nou pe unde o fi umblând Serafin, căci nu mai apăruse de trei zile. Sau de patru? Sau de o săptămână? La naiba cu pierderile de memorie, mama mă-sii. O luă spre bulevardul Abancay. Bine măcar că Willy Rodrigo, zis El Ruletero, locuia acum în Barrios Altos. Înainte, când stătea în Callao, era o adevărată aventură s-ajungă să-l vadă. Trebuia să meargă pe jos până la piaţa San Martin, de unde lua un microbuz până la Callao. Era singurul vehicul în care se urca, o dată la o lună, o lună şi jumătate, ca să meargă-n vizită la prietenul lui, regele jocurilor de noroc. Nimeni nu ştia de unde-i venea porecla, El Ruletero, până când Willy îi zise că de la una dintre piesele lui Perez Prado, inventatorul ritmului mambo, o muzică pe care, în tinereţea lui, obişnuia să danseze şi să fredoneze în fiecare zi. Dar nici Juan Peineta şi nici altcineva în toată Lima nu ştia ce-nsemna cuvântul cubanez ruletero: peşte? taximetrist? vânzător de lozuri în plic?

De ce o fi vrând Willy să-l vadă neapărat? Şi ce să însemne discuţia ciudată de-aseară, când l-a sunat la hotelul Mogollon: "Trebuie să ne vedem urgent, Juanito. Nu pot să-ţi spun mai multe la telefon. Hai să luăm masa mâine împreună. Super. Atunci, pe mâine". Despre ce-o fi vorba? De ce Willy nu i-a dat nici măcar un indiciu? Juan Peineta începu să urce bulevardul Abancay; în dreptul clădirii Congresului o s-o ia spre întinsul şi întortocheatul bulevard Junin, la capătul căruia se afla Cinci Colţuri, unde locuia Willy; cel puţin traseul ăsta şi-l amintea foarte bine. Uneori avea senzaţia că, pe zi ce trecea, tot mai multe lucruri i se evaporau din minte, că în curând avea s-ajungă o stafie fără trecut.

Era prieten cu Willy de pe vremea când practica nobila artă a recitatului şi El Ruletero administra un teatru în cartierul Cantagallo, din sectorul Rimac; obişnuia să-l cheme să recite între spectacole de muzică şi dans andine. Teatrul lui Willy organiza şi nopţi de lupte libere, dar la spectacolele acelea nu-l invita să recite (o făcuse o singură dată, l-au fluierat şi i-au strigat "Poponarule" şi "Curistule", aşa că bietul Juan n-a mai vrut să repete niciodată experienţa). Trecuse ceva vreme de când El Ruletero vânduse teatrul şi acum administra o sală de jocuri nu departe de Cinci Colţuri, în apropierea monumentului lui Felipe Pinglo, marele compozitor de valsuri din vechea gardă. Înainte, când locuia în Callao, Willy avea alt monument aproape de casa lui: cel al Saritei Colonia, protectoarea hoţilor. Nu se găsea nimeni mai diferit de Juan Peineta ca Willy, cu viaţa lui de pasăre de noapte şi localul său rău famat, unde veneau să-şi încerce norocul toţi prăjiţii, mulţi dintre ei răufăcători recunoscuţi, foşti puşcăriaşi alături de beţivi notorii, peşti şi vagabonzi care de obicei îşi rezolvau neînţelegerile cu cuţitul sau cu bocancul. Printre clienţii lui Willy mai mişunau şi ciripitori şi sifoane plătiţi de poliţie, care treceau pe-acolo să se facă c-o bere şi să mai culeagă informaţii.

Totuşi, îi unea o prietenie care trecea dincolo de vieţile lor atât de diferite. Multă vreme, de patru sau de cinci ori pe an Juan străbătuse lungul traseu care-l ducea din centrul Limei până în cartierul acela sărăcăcios din portul Callao ca să-şi petreacă ziua cu vechiul său prieten. Acum, de când acesta se mutase în centrul Limei coloniale, era mult mai bine, nu mai trebuia să facă traseul ăla greu şi nesfârşit până în port, ci doar o obositoare plimbare pe jos. Willy îl ducea să mănânce la câte-o crâşmă unde aveau midii proaspete şi bere rece ca gheaţa. În timp ce mâncau pe rupte, îşi aminteau de vremurile trecute, când Juan se dedica vocaţiei sale de artist-recitator şi avea o căsnicie fericită cu Atanasia, iar Willy conducea teatrul lui popular, ceea ce-i permitea să se mai culce cu câte-o artistă dintre cele care urcau pe scena teatrului, dar Juan credea că nu se culcase cu atâtea cu câte se lăuda el. Pentru că Willy era şi fanfaron. Însă, deşi ştia că exagera şi minţea, Juan se distra ascultându-l. Ce să însemne graba de-acum? De ce n-o fi vrut să-i spună nimic la telefon?

Îi lua cam o oră s-ajungă la răspântia aceea labirintică numită Cinci Colţuri, din inima zonei Barrios Altos. În tinereţea lui Juan, cartierul acela era plin de petreceri creole şi acolo locuiau mulţi boemi, artişti, muzicieni şi până şi albiturile alea din Miraflores şi San Isidro, iubitori de muzică creolă, veneau să-i asculte pe cei mai buni cântăreţi, chitarişti şi maeştri ai cajonului şi să danseze la un loc cu metişii şi cu negrii. Încă se mai vedeau urmele epocii de glorie a zonei Barrios Altos, cu La Palizada şi Felipe Pinglo şi toţi marii compozitori şi promotori ai muzicii creole.

Acum, cartierul se degradase şi străzile lui erau periculoase. Dar Willy era în elementul lui acolo, îşi vedea de localul cu jocuri de noroc. Părea să câştige bine, dar Juan Peineta se temea că într-o bună zi aveau să-l hăcuiască. Străbătea, în ritmul său lent, cu durerea din picioarele pline de varice, lungul, şerpuitorul şi mereu aglomeratul bulevard Junin. Oraşul era tot mai sărăcăcios pe măsură ce înainta, printre chioşcuri unde se vindeau flori, fructe, dulciuri, printre vechile vile coloniale ce stăteau să se prăbuşească, printre copilaşi aproape goi, cerşetori şi vagabonzi care încă mai dormeau prin ganguri sau lângă stâlpii de iluminat. Pe lângă bisericile coloniale, mai erau şi multe confrerii şi troiţe unde uneori credincioşii aprindeau lumânări Domnului nostru Isus Cristos sau altor sfinţi, se rugau în genunchi şi atingeau icoanele. Acolo, după ce treceai de mănăstirea Desculţelor şi de Quinta Heeren, pe o străduţă neasfaltată se găsea localul lui Willy El Ruletero.

De obicei îl găsea binedispus şi îl întâmpina cu aceeaşi glumă: "Mă bucur să te văd, Juanito, ce bine că încă n-ai dat colţul!" Dar de data asta Willy era serios şi încruntat şi îl îmbrăţişă fără să-i spună o vorbă. "M-ai pus pe gânduri cu telefonul de-aseară, bătrâne", ii zise Juan. Willy îşi duse un deget la buze, arătându-i astfel să tacă, şi îi dădu de înţeles, tot prin semne, să se îndepărteze de local. Avea câteva aluniţe pe faţă, era cărunt şi încă se ţinea bine pentru cei şaptezeci şi ceva de ani ai lui. Purta o salopetă decolorată, o bluză gri, fără mâneci şi mocasini jerpeliţi, fără şosete. Îmbrăţişându-l scurt pe Juan Peineta, îl împinse, obligându-l să se îndepărteze de căsuţa de lemn şi chirpici, cu acoperiş de tablă, unde funcţiona sala lui de jocuri şi unde el trăia, singur sau, cum obişnuia să zică, "cu gagici de ocazie".
- De ce nu stăm puţin la tine, Willy, să-mi trag şi eu sufletul? întrebă Juan Peineta. Eşti misterios rău, moşule, iar pe mine m-a rupt drumul până aici.
- Trebuie să vorbim cât mai departe de-aici, Juanito, îi răspunse cu voce joasă El Ruletero, uitându-se in jur. Locul ăsta a devenit periculos. Nu numai pentru mine, ci şi pentru tine, moşule. O să-ţi explic, adăugă el clipind des.

Tăcut, îngândurat şi cu un aer îngrijorat care-l nelinişti şi mai tare pe Juan Peineta, Willy îl târî după el pe câteva străduţe neasfaltate, cu case rămase doar pe jumătate construite, unele cu etaj, toate burduşite cu oameni săraci, desculţi sau în şlapi, bărbaţii purtând tricouri, iar multe dintre femei, batic pe cap, aşa cum purtau credincioasele din anumite secte evanghelice.

Juan observă că prietenul lui şchiopăta cu piciorul stâng: o fi călcat rău?
- E reumatism şi ăsta nu mai trece cu nimic, îi zise cătrănit El Ruletero. O femeie de-aici, din cartier, un fel de vrăjitoare, îmi face nişte băi cu ierburi, dar deocamdată nu se vede nici un rezultat. Probabil că m-au ajuns şi pe mine bătrâneţile, Juanito. Aşa cum tu ai memoria slabă, eu am picioarele slabe.

Ce se-ntâmpla cu Willy? Nu era cel dintotdeauna, bărbatul care făcea haz de necaz şi glumea mereu, pe care Juan îl ştia de mai bine de treizeci de ani, căruia totul părea să-i meargă ca pe roate şi pe care nimeni şi nimic nu putea să-l facă să-şi piardă umorul. Era neliniştit, supărat şi temător. Juan îşi dădu seama că ezita înainte să intre-n câte-o crâşmă în dreptul căreia se opreau pentru ca Willy să tatoneze terenul. În câteva s-a hotărât să nu intre, dar fără să-i dea vreo explicaţie lui Juan Peineta.
- Nu-mi place să te văd aşa, Willy, îi zise până la urmă, în timp ce băteau în continuare drumurile în căutarea unui loc unde să se aşeze ca să stea de vorbă liniştiţi. Ce naiba e cu tine, frate, de ce eşti atât de bănuitor şi de temător?

În loc de răspuns, grav, Willy îşi duse iarăşi un deget la buze, arătându-i să nu mai tot dea din gură: buzele cusute. O să aibă timp de vorbit mai târziu.

În sfârşit, Willy găsi ce căuta. Un băruleţ care, deşi era în toiul zilei, avea aprins un bec plin de muşte ce arunca o lumină palidă peste cele vreo zece mese, toate goale. S-au aşezat aproape de uşa de la intrare şi Willy a cerut o bere cat mai rece, Pilsen Callao, bineînţeles, şi două pahare curate.
- Îmi spui şi mie pană la urmă ce dracu' e cu tine, Willy? Ce naiba ai, de te porţi atât de ciudat, frate?

Willy îl ţintui cu ochii lui mari şi galbeni, din care răzbătea o privire temătoare.
- Se coace ceva şi nu-mi place deloc, frate, spuse coborând vocea şi aruncând în jur privirile acelea neliniştite pe care Juan nici nu i le cunoştea. Făcu o pauză lungă, apoi adăugă: Am să-ţi povestesc totul, pentru că mi se pare că şi tu eşti băgat în povestea asta. E vorba de...

Îşi înghiţi cuvintele, pentru că bărbatul desculţ care servea tocmai le aducea berea şi paharele. Le umplu, cu multă spumă, iar Willy continuă numai după ce chelnerul se afla deja după mica tejghea.
- E vorba de ziaristul pe care l-au omorât, Juanito. Ăla pe care tu-l urai atât de mult.