Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am mers prin viaţă cu o stea norocoasă deasupra


Nicolae Coande, un interviu cu Irina Mavrodin

13.01.2017
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Coande: Într-un eseu din Punctul central vorbiţi despre crisparea pe care aţi resimţit-o în momentul cînd vă pregăteaţi să o intervievaţi pe Nathalie Sarraute şi opuneaţi "zădărniciei oricărei convorbiri cu autorul convorbirea cu adevărat totală pe care o ai citindu-i acestuia opera." Credeţi că scriitorul trebuie lăsat în pace cu interviurile şi scos din ascunderea sa doar la lectura cărţilor pe care le trimite în lume?
Irina Mavrodin: Acest mic citat pe care mi-l daţi din textul pe care l-am scris acum mulţi ani despre cele două întîlniri ale mele cu Nathalie Sarraute îmi sare în faţă ca orice evidenţă care te surprinde prin adevărul ei, ţi se impune prin acest adevăr, peste care nu poţi să treci. Aş fi putut scrie acest text şi astăzi şi iată, îl scriu: cred că ai o convorbire cu adevărat totală cu un autor doar citindu-i opera. Pe de altă parte, există în acest context necesitatea unei disocieri: între autor şi omul care este autorul. Vorbind cu Nathalie Sarraute, eu am vorbit cu omul şi nu cu autorul Nathalie Sarraute, cu omul Nathalie Sarraute care îmi spune tot felul de lucruri despre autorul Nathalie Sarraute, e adevărat. Unde trebuie situate toate aceste lucruri pe care un autor le spune despre sine din perspectiva omului care este? Este o întrebare pe care mi-o pun întotdeauna de cîte ori dau un interviu. Ce importanţă, ce valoare are faptul că Nathalie Sarraute îmi spunea că în Franţa nu este citită corect şi că, tot în Franţa, se uită că volumul ei Tropisme a fost publicat în 1938 în prima lui ediţie, cu mult înainte de publicarea primului roman al lui Robbe-Grillet? Receptarea unei opere poate fi modificată prin faptul că omul care este autorul intervine, încercînd să-i schimbe cursul prin comentariile lui? Are vreo importanţă faptul că aproape în fiecare interviu eu spun că poezia, eseul şi traducerea îşi au pentru mine originea în acelaşi "punct central" şi că traducerea nu m-a perturbat în scrierea poeziei şi eseului, ci dimpotrivă? Pot asemenea aserţiuni ale mele să modifice în vreun fel imaginea mea aşa cum apare ea în ochii criticii şi ai cititorului în general? Pot ele lupta cu succes împotriva notorietăţii traducătoarei, care dezechilibrează sau chiar minează receptarea mea ca poetă şi eseistă? Eu cred că nu. Şi totuşi continui să dau interviuri. De la om la om. Şi nu de la autor la om. Spunîndu-mi omeneştile nelinişti, frămîntări, nemulţumiri cu privire la ceea ce sunt întrebată despre autoarea Irina Mavrodin. Dacă ne situăm în această zonă a omenescului, convorbirea noastră nu e nicidecum zadarnică.

N.C.: Sunteţi de acord cu caracterizarea făcută poeziei dumneavoastră de criticul Gheorghe Grigurcu într-un recent studiu publicat în România literară potrivit căreia "reinstaurarea plinului în gol reprezintă programul liric al Irinei Mavrodin"?
I.M.: Am citit cu mare atenţie articolul lui Gheorghe Grigurcu din România literară. Ca orice text al Domniei sale, are densitate, strălucire, pertinenţă. E un model de lectură coerentă, o demonstraţie în care premisele nu se pierd pe drum, o construcţie din aproape în aproape pe deplin validă, pentru că îşi menţine pe tot parcursul criteriile. Niciodată nu m-am gîndit la poezia mea în felul acesta, niciodată nu am avut un astfel de "program liric" al plinului şi al golului, dar citatele şi lectura pe care le propune Gheorghe Grigurcu sunt luminos de convingătoare. Este o interpretare pe care o pot asuma, pentru că sunt cu totul în spiritul poeziei mele.

Mai sînt încă aici...

N.C.: Despre eminenţa traducerilor dumneavoastră din marea literatură franceză s-au pronunţat, nu o dată, specialişti şi oameni de cultură competenţi. Am citit aproape integral Proust tradus de dumneavoastră şi am rămas profund impresionat de echivalenţa unei limbi poetice de o unică strălucire şi perfecţiune carteziană. Aţi fost recent premiată de USR, pe anul 2000, pentru traducerea Timpului regăsit. Ce aveţi mai aproape de inimă, traducerea marelui roman al solitudinii împinse pînă la auto-macerare sau a Frumoasei lui A. Cohen?
I.M.: Aţi ales, fără îndoială, titlurile cele mai spectaculoase dintre cele traduse de mine. Ciclului proustian În căutarea timpului pierdut, pe care l-am încheiat, prin publicarea în 2000, a volumului Timpul regăsit, i-am consacrat cincisprezece ani din viaţa mea. În paralel, am tradus alţi cîţiva mari autori, printre care Cioran şi Bachelard. Dar şi pe Albert Cohen, autorul extraordinarului roman Frumoasa Domnului / Belle du Seigneur.
M-am implicat - existenţial chiar, aş spune - în toate aceste traduceri, dar, fără îndoială, prin dificultate şi cantitate, am fost mai ales legată de cei doi autori care figurează în întrebarea dumneavoastră. Îi am pe amîndoi la fel de "aproape de inimă", pentru că au ceva în comun în profunzimea lor, un mod de a percepe viaţa în toate dimensiunile ei, deşi variaţia de registru e mult mai perceptibilă, e chiar ostentativă la Albert Cohen, ceea ce îl obligă pe traducător să se acomodeze întruna la un nou tip de scriitură.

N.C.: Conduceţi în cadrul Universităţii din Craiova un masterat de poietică / poetică, aţi publicat cîteva cărţi la Scrisul Românesc, editură aflată pînă de curînd sub directoratul eseistului Marius Ghica. Ce anume vă leagă de oraş şi care credeţi că este pulsul său cultural, aşa cum vi se prezintă în revenirile dumneavoastră aici?
I.M.: De oraşul Craiova mă leagă cei aproape zece ani de cînd vin aici, din două în două săptămîni (cu excepţia vacanţelor), ca profesor la Catedra Franceză. Sunt foarte legată de studenţii şi doctoranzii mei, de colegii mei de catedră. Mă simt solidară cu viaţa culturală a acestui oraş de tradiţie şi care - simt - se dinamizează de la an la an. Faptul că noi am creat la Universitate singurul centru de poietică / poetică existent în ţară, cu o revistă, L'Approche poietique / poetique, subvenţionată de Ministerul Culturii din Franţa, mi se pare extrem de important. Marius Ghica, ale cărui cărţi de poietică / potică sunt cunoscute pe plan naţional şi internaţional, a jucat un rol foarte activ în constituirea şi impunerea acestei direcţii de studii, care singularizează Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, îi dă relief.

N.C.: Aţi declarat într-un recent interviu apărut în Ziarul de Duminică: "Am mers prin viaţă cu o stea norocoasă deasupra". Care este numele acestei stele, o puteţi localiza pe vreo hartă a cerului pentru a o zări şi noi?
I.M.: Numele acestei stele este: răbdarea, speranţa, iubirea. Şi numele ei mai este: credinţa. Credinţa în mai bine. Credinţa în Dumnezeu şi în oameni. Ştiţi cînd mi-am spus prima oară că am mers prin viaţă cu o stea norocoasă deasupra? Cînd am avut evidenţa, revelaţia că am străbătut aproape cincizeci de ani de dictatură comunistă, că am trăit tot felul de nefericiri îngrozitoare, şi că totuşi mai sunt încă aici, cu sufletul curat, iubitor şi capabil încă să spere, să se bucure şi să facă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer