Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugine, samovare, liturghii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugine, samovare, liturghii (XI)


Liuba Barashkova

09.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Printre lianele ciudate
Există galerii săpate
În trunchiuri milenare, groase
Funcţionând ca nişte case
Pe-acolo se strecoară, iute
Piticul meu cu vreascuri rupte
Pentru-a porni un foc divin
La care-mi vine să mă-nchin

- Nu numai noi, ci tot poporul e căzut, manipulat, prostit de aceeaşi clasă politică şi de aceeaşi propagandă televizată. În loc să ştim cu toţii care e numele duşmanului comun, ne scoatem ochii unii la alţii, noi, victimele lor. Ştiu că este un efort foarte mare de a citi şi de a înţelege o realitate atât de complexă şi atât de fluidă ca nenorocita asta de realitate din zilele noastre. Şcoala nu echipează oamenii cu lecturile necesare şi nici nu deprinde spiritul critic. Acum, în clipa asta, mi-am adus aminte de un site pe care am văzut numele lui Dewey, marele pedagog american. "Learning by doing". Dar ştii că Dewey a fost în vizită în URSS şi că a fost uluit de calitatea învăţământului sovietic şi, întors în SUA, a promovat metodele sovietice? Ştii că Dewey a fost un admirator al lui Stalin? Părerea mea umilă pe care ţi-o spun numai ţie este că Dewey este în continuare pe firmament pentru că, vorba aia, "comunismul a pierdut, comuniştii au învins". Doctrina economică marxistă îşi arată neîncetat falimentul, Venezuela fiind ultima victimă: aproape două trilioane de dolari dispărute în 17 ani de revoluţie comunistă, copiii mor în spitale fără igienă şi medicamente, oamenii se omoară pentru mâncare. Dar marxismul cultural ne distruge civilizaţia din interior, cu exact ce îţi spuneam mai devreme: defăimarea familiei, defăimarea bărbatului alb şi creştin (mai ţii minte serialul Bundy? Este exemplul tipic de ironie la adresa soţului şi tatălui, singurul aducător de bani în familie, pus în cele mai umilitoare situaţii, în timp ce soţia casnică nu face decât să se uite la tv, iar copiii învaţă să îl dispreţuiască. Cu toţii râdeam, dar câţi înţelegeam suportul politic al filmului?), proslăvirea devianţelor de tot felul. Ai citit în ziar? Curtea supremă a Canadei a declarat legal sexul cu animale. Asta la mai puţin de un an de când alegerile au fost câştigate de partidul de stânga al lui Trudeau, care e un idiot, el însuşi şocat de eveniment şi, foarte în scurt, a fost devoalată porcăria: plăteşte bonele celor trei copii din bani publici. Pe deasupra, mai e şi mare susţinător al imigraţiei musulmane. Iar tu spui să mă inserez în viaţă? În cotidian? În porcăria asta? De ce? Nu-mi stă bine aici, între patru pereţi, tricotând, citind şi stând de vorbă cu tine? Ce să caut în real? La ce bun? La ce-mi foloseşte, te rog, răspunde-mi, la ce-mi foloseşte? Diferenţa dintre mine şi alţii este că eu chiar văd realul, îl cunosc, nu-l ascund sub plapumă, dar mă feresc de el stând aici, între patru pereţi, cu tine. Deci, spune-mi...

Nu-mi răspunde. Se face că nu mă aude dar ştiu că înregistrează tot. Fără îndoială, va veni şi răspunsul, într-o zi. Acum, însă, este ocupat cu un samovar de la sfârşitul secolului XVIII, din metal, porţelan şi email, decorat cu o scenă dintr-o poveste şi cu câteva versuri. Ritualul preparării ceaiului este fascinant. Cred că dacă voi ajunge să-l iubesc vreodată (ceea ce e foarte improbabil) este tocmai pentru ritualul ăsta, la care-mi face onoarea să mă facă părtaşă. Samovarul, de o frumuseţe înspăimântătoare, absolut înspăimântătoare este dotat cu trei ceainice. În cel de deasupra se distilă, până la lacrima finală, un ceai negru de Darjeeling de o savoare pământoasă, fructată, cu note calde de ciocolată şi nucă. În cel de la mijloc văd că pune un amestec de ierburi uscate şi mentă. În cel mare, principal, fierbe deja apa. Camera se umple cu un parfum plăcut, de parcă s-ar volatiliza feromoni. Ceştile sunt calde, le-am încălzit mai devreme la microunde. Toarnă câte puţin din fiecare ceainic iar la sfârşit adaugă lapte clocotit. Pentru aşa ceva poţi ajunge să ucizi. Concentrarea lui, în timpul ritualului, are o intensitate ciudată. Văd multă blândeţe, văd dragoste în gesturile delicate cu care manevrează ceainicele, ceştile, laptele, linguriţa, de parcă ar mângâia o femeie (şi nu pot să nu mă întreb unde se ascund toate astea în momentele lui de cruzime, unde?). Nu înţeleg cum, la asemenea pasiune, la asemenea samovare, nu i-a trecut prin minte să cumpere şi nişte ceşti potrivite. Ceaiul la samovar nu se bea din cană, ci din ceaşcă, ce naiba! Am găsit pe internet, la vechituri, o splendoare de set pentru două persoane, un set de ceai din porţelan de Bavaria din perioada 1910-1925, conform poansonului de pe fundul ceştilor şi al farfurioarelor. Nu i le-am făcut cadou, le-am pus pe etajera cu căni, ca o contribuţie proprie la plăcerile comune. Habar nu are că ceştile au 100 de ani, nu ştie ce înseamnă asta, dar le-a admirat delicateţea şi a zis ceva despre bunul meu gust, aşa, în treacăt, ca şi cum s-ar fi ferit să mă gratuleze prea apăsat. Ca şi cum asta ar fi comportat vreun ulterior risc. Ca şi cum mi s-ar fi suit la cap. Ca şi cum i-ar fi fost frică de urmări. Dar poate că toate astea nu sunt decât în mintea mea iar omul meu, pur şi simplu, nu se pricepe la gratulări. Oricum, nu pentru asta am cumpărat setul de ceşti bavareze, ci pentru că, efectiv, este jenant să alături unui asemenea ritual nişte căni din teracotă, ce naiba! Cică rafinatul e el, eu sunt doar fiţoasă. OK, bine şi aşa, nu mă deranjează, nu e important. Şi totuşi, de ce nu spune niciodată mulţumesc? De ce are impresia că totul i se cuvine?

Ştii care e problema ta?, spune, din senin. Ai prea mult bun simţ şi eşti prea alintată. Astea două nu merg împreună, se ciocnesc. Mă uit la el ca la felul paişpe. Iarăşi nu pricep. Îi spun că încă nu ştiu dacă acea zi de 16 iunie a fost sau nu una binecuvântată, când s-a trezit cu mine şi cu geamantanele mele la uşă, dar că timpul va decide. Îi spun că iată, pentru că sunt prea alintată, prefer să stau sus, la mansardă şi să ascult discuţiile tale cu marele scriitor n.n. vinoreanu, cu marele Marian Predoiu cu care discuţi despre trufe şi trufandale, cu marea poetă Gina Scoică, cea care, cu mare sinceritate, te invidiază cu ardoare, cu fosta ta ţiitoare, Silvia Biciu, care-ar fi în stare să ridice un imperiu numai pentru geniul tău. Vezi, d-aia stau eu cuminte acolo sus, dincolo de faptul că nici nu mă inviţi vreodată, ce să caute una ca mine la asemenea rafinamente? Dar, cu toate astea, cu mine îţi petreci cel mai mult timp, nu cu rafinaţii tăi. Şi ştii de ce? Pentru că ei nu mai sunt în stare să-ţi ofere nimic. Iată, eu sunt aici, cu şosetele mele din lână care pe tine te-amuză, cu puloverul ăsta până la jumatea fundului pe care-l tot ştergi cu privirea crezând că nu observ, cu pijamaua mea bleu cu mandale şi cu întrebări legate de crime ritualice, cu cuvintele mele simple care nu caută construcţii sofisticate, fără încercări ratate de intertextualisme orale, sunt eu aşa cum sunt şi nu aşa cum cred că ai vrea să fiu şi nici aşa cum îmi imaginez că ai vrea să fiu, ceea ce niciunul din ăştia nu-ţi poate oferi. Ştii ceva? Fundamental, nu e nicio diferenţă între ei, cu cărţile lor şi cu cultura lor infinită şi cu fiţele lor de mari scriitori sau de oameni bogaţi şi mine, cea fără de farduri şi perdele. Dau mai mulţi bani pe una ca mine decât pe unul dintre ei pentru că toţi au uitat să fie oameni pur şi simplu, toţi se mişcă pe scenă cu ceea ce au devenit, lucru care îi anulează ca oameni pur şi simplu. Şi cu fantasmagoriile alea ale lor... oh, Doamne, chiar nimeni nu vede că pe lumea asta este vorba despre altceva? Chiar nimeni nu vede că îşi construieşte sistemul de iluzii necesar supravieţuirii, care le anulează contactul cu realitatea? Pe lumea asta nu este vorba, în primul rând, despre scris şi despre literatură şi despre cronici literare de două parale care nu depăşesc, fir-ar să fie, micul nostru univers mioritic, pe lumea asta, mai întâi, este vorba despre singurătate, despre lipsa credinţei, despre moarte, despre copii care mor degeaba, nu despre premii literare şi spectacole de gală. Nu avea dreptate cine spunea că unele romane sunt o consemnare revoltătoare a unei etape dezgustătoare a civilizaţiei. Da, etapa este dezgustătoare, dar nu e nimic revoltător în a consemna aşa ceva. Căci ăsta este adevărul, nu e ficţiune, e tocmai realitatea pe care scrisul de azi o tot fardează. Unde e noua literatură? Unde sunt tinerii care să ne arate că lumea asta e reală, fără să mai înfrumuseţeze nimic? Unde sunt cărţile despre singurătate? Cine va da foc Luvrului, cine?

Mă priveşte zâmbind şi-mi întinde, cu mâna uşor tremurândă, ceaşca mea cu ceai negru minunat aromat. Cu mâna tremurândă nu pentru c-ar fi impresionat de ceea ce spun, ci pentru că are 69 de ani. Iar pragul celor 70 de ani îl sperie de moarte. Da, de moarte, cu moartea. Sigur că nu va muri la anul, dar la fel de sigur este că nici tânăr nu mai este. Cu toate astea, este atât de tânăr, că nu mă mai satur să-i privesc vitalitatea, din care nu pricep, ca de obicei, nimic.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer