Rugine, samovare, liturghii (XV)

Moartea este o afacere de care trebuie să uiţi în fiecare clipă a existenţei tale, după ce te-ai holbat, adânc, la ea. Eu nu pot uita. Poate de aceea sunt atât de nemulţumită. Poate de aceea sunt nervoasă. Numai gândul morţii, trecut ca un tren rapid prin faţa unei ferestre strâmte, ar trebui să fie suficient ca să anuleze toate supărările, patimile, nefericirile noastre mărunte. Vom muri! Nu e suficient să nu mă mai întristez niciodată? Nu e suficient să-l absolv pe scriitorul meu de tot ce mă deranjează la el? Realitatea mea este făcută din el, din mansarda mea, din biblioteca noastră, din discuţiile sau tăcerile noastre, din tricotatul meu nesfârşit. Restul este ficţiune. Numai moartea nu e ficţiune. Nu, nu are rost să înţelegi nimic. Trebuie doar să trăieşti. Atâta tot. Şi nici asta nu e puţin. Ăsta trebuie să fie sensul vieţii, a simţi. E suficient. Totul este inutil, în afară de a simţi. Iar a simţi înseamnă a iubi. Că înţelegi, că nu înţelegi, tot mori. E suficient gândul că mori ca totul să fie anulat.

El stă acolo, cu fotografiile lui şi aşteaptă clătitele cu dulceaţă. Eu sunt Gracia cea care face clătite şi, deodată, lucrul ăsta mi se pare un fragment de roman, o ficţiune. De parcă nici n-aş fi. De parcă altcineva mă locuieşte. A vrut să-mi arate fotografiile lui, viaţa lui iar eu am fugit. Altădată, m-aş fi aşezat lângă el şi i-aş fi pus întrebări despre fiecare: cine, când, unde, iar el mi-ar fi povestit despre fiecare, cu o ceaşcă de ceai alături şi aşa am fi ajuns la literatură, la poezie, la filosofie... Azi, însă, am spus nu, nu vreau să văd nimic, nu vreau să ştiu nimic, totul este prea trist, nimic nu are sens, azi fac clătite căci a simţi gustul lor, umplute cu dulceaţă de trandafiri este cel mai minunat lucru din lume. Azi, nimic nu are sens.

Mă apropii cu farfuria cu clătite de fotoliu în care stă. Fotografiile sunt pe jos, pe covor. A adormit. Zâmbesc, îngăduitoare. A adormit? E prea silenţios somnul ăsta... Mâinile încep să-mi tremure. Las farfuria pe covor şi îi iau mâna în mâna mea. este caldă şi moale. Nu se trezeşte. Şi, în clipa aceea, înţeleg ceea ce nu poate fi înţeles. Şi mi se face foarte frig iar lacrimile încep să şiroiască pe faţă, curgând de nu ştiu unde. Aceasta este o realitate, îmi spun. Cu realitatea nu poţi lupta, o poţi doar privi, simţi. Mă aşez în genunchi lângă fotoliu, îmi pun capul în poala lui, îi aşez mâna dreaptă pe obrazul meu şi o apăs pe obraz ca şi cum m-ar mângâia. Iar mâna lui este caldă şi moale, însă el nu ştie că mă mângâie. Şi stau acolo vreme îndelungată, poate o eternitate, stau acolo, în mângâierea lui, cu ochii închişi, respirând mireasma de clătite calde, care se stinge uşor. Prin fereastră se vede cerul alb ca o petală de trandafir. Un corb trece în zbor greoi prin faţa geamului, slobozind un strigăt scurt. O linişte densă se aşterne în odaia plină cu cărţi. Clătitele şi-au pierdut mireasma. Iar viaţa mea va fi altfel de acum înainte. Îi iau mâna de pe obrazul meu, lăsând în urmă singura mângâiere pe care mi-a oferit-o fără să ştie. Telefonez fiicei lui. Urc la mansardă, îmi fac bagajele şi, când fiica lui intră pe uşă, o îmbrăţişez şi-i şterg lacrimile de pe faţă. Şi închid, pentru totdeauna, uşa în urma mea. Cerul este alb şi greu. Dintre crengile unui copac ţâşneşte un ţipăt de corb.