Rugine, samovare, liturghii (XIV)

Cu toate că nu locuiam lângă gară (nu locuiam nici departe de ea), noaptea auzeam trenurile sosind şi plecând. Invariabil, aveam parte de sunetul acela sfârşietor al sosirilor şi plecărilor pe care, cu siguranţă, scriitorul meu ori nu le auzea, ori se obişnuise cu ele într-atât încât nu-l deranjau defel. Eu, una, nu mă pot obişnui cu aşa ceva. Sunetul sosirilor putea părea, altora, ceva vesel sau ceva frumos, poate o pasăre delicată care-ţi intră, din senin, pe fereastra deschisă, dă o tură încăperii apoi zboară spre cerul ei. Mie nu mi se părea deloc aşa. Pentru mine, sunetele acelea scurte, ascuţite ca nişte strigăte nu făceau decât să anunţe nu doar ceva ce tocmai sosea, ci ceva ce, mai ales, urma să plece, astfel încât bucuria sosirii, bucuria unui început stătea deja sub semnul inevitabilei plecări, inevitabilei despărţiri, inevitabilei dispariţii. Ca şi cum fericirea fiecărui început părea să fie anulată de gândul finalului, lucru pe care-l simţeam cu fiecare sosire şi cu fiecare plecare a fiecărui tren din gară. În fiecare noapte. Ziua, fluierăturile trenurilor erau înghiţite de zgomotele oraşului, de forfota oamenilor, de claxonatul maşinilor, de ciorovăielilor vecinilor, de fâlfâitul aripilor păsărilor poposind în grădină, ca şi cum nu ar fi existat nicio gară, ca şi cum nu ar fi existat niciun tren, lucru pe care, seară de seară, liniştea în care fluieratul trenurilor imersa mi-l amintea ca pe un adevăr întors pe dos, ivit brusc, cu precizie cronometrică, de nicăieri. Pe lumea asta puţine sunt aşa cum par a fi.

Fără îndoială, totul avea să se sfârşească într-o zi, oricâte iluzii voi fi croit şi oricâte bătălii voi fi dus până atunci. Implacabilul avea să survină. Dar, măcar o dată, ar trebui să încerc să nu mai anticipez în negativ, măcar o dată ar trebui să mă bucur de ceea ce am şi să nu încep să jelesc ceea ce va fi. Deocamdată, trebuie să înţeleg ce fel de relaţie avem, eu cu scriitorul meu. Omul a spus-o clar: nu m-aş încurca vreodată cu o puştoaică aşa ca tine. Mă rog, la vârsta mea eşti orice, numai puştoaică nu, dar, în raport cu cei 69 de ani ai lui, probabil voi rămâne, întotdeauna, puştoaică. Degrevată de acest pericol, acela de a se încurca amoros cu mine, nu cumva ar trebui să avem un alt tip de relaţie? Una mai liberă de constrângeri? Nu cumva, mai degrabă, mi-ar folosi mai mult să-l tratez ca pe un tată şi mai puţin ca pe un străin în a cărui mansardă locuiesc? Dar de ce să vreau eu asta? Poate pentru că am nevoie să mă simt apropiată de cineva? Am nevoie de intimitate? Dar cine n-ar avea? Cine n-ar avea nevoie de un tată? Ce femeie n-ar avea nevoie de un tată? Şi ce anume pe lumea asta poate fi mai plăcut decât să împărtăşeşti aceeaşi intimitate cu un părinte? Nu cred că-i mare lucru să reuşesc, totul ţine de poziţionarea mentală faţă de el, totul e să pricep că îmi e un înlocuitor de tată. Odată aşezat gândul ăsta foarte bine în mintea mea, totul devine firesc. Numai să nu uit: Tuculucu, tatăl meu! Şi mai trebuie ca şi lui lucrul ăsta să-i devină foarte clar. Un vals se dansează-n doi.

Adevărul este că nu îmi va fi prea greu, doar s-a mai întâmplat să adorm cu capul în poala lui, pe canapeaua din bibliotecă, în după-amiaza aceea de toamnă când, ţin minte precis, mi-a citit un fragment din Război şi pace. Soarele acela ruginiu care se lăsa printre copaci avea o lumină atât de nemaiîntâlnită încât nici nu puteam fi foarte atentă la ce-mi citea, iar când m-am trezit a fost ca şi cum - acum îmi dau seama! - aş fi aţipit pe genunchii lui tata: mă privea cu ochi blânzi. Ca şi cum m-ar fi îmbrăcat în liniştea protectoare a privirii lui - un culcuş din puf, aşa cum un copil ar aşeza un pisoi găsit pe stradă într-o cârpă moale, aducându-l în casă, la căldură şi veghindu-i somnul. Altă dată, după ce am mâncat împreună de prânz, mi-a şters câteva firimituri de pâine de pe buze şi iar îmi amintesc că m-a uimit delicateţea cu care a făcut-o. Iar în acel gest nu era nimic erotic. Într-o dimineaţă, după ce s-a bărbierit, am văzut că sângerează puţin şi am rupt o bucăţică de şerveţel pe care i-am lipit-o de rană, aşa cum am văzut că făcea tata, când eram copil. Vreau să spun că între noi au tot existat gesturi ca între părinte şi copil, cum de n-am priceput că asta poate fi cea mai potrivită relaţie? Singura problemă poate fi temperamentul meu excesiv, cu totul de nepotolit. Cu toate că de multe ori temperamentul ăsta îmi este de folos, există şi o mulţime de ocazii în care-mi devine duşman. Înainte de toate, nerăbdarea. Vreau totul repede, foarte repede, acum, chiar acum, dacă se poate chiar ieri. Nu am răbdare, o ştiu, încerc să mă temperez dar îmi este cu totul imposibil. Pur şi simplu cu asta nu pot lupta iar el s-a cam prins de acest defect care mă transformă într-o fiinţă învolburată. Nenorocitul ăsta de defect îmi aduce, invariabil, multă suferinţă. Dar, ca un bun tată, ar trebui să poată tolera acest defect.

Îl privesc pe furiş, de sus, de la mansardă, prin uşa întredeschisă. Stă pe fotoliul din faţa geamului, de lângă bibliotecă. Nu mai e tânăr! Lucrul ăsta mă uimeşte, de parcă este pentru prima oară când îmi dau seama. Una e s-o ştii în capul tău, cu totul altceva e s-o vezi aşa, într-o după-amiază tihnită când nimic nu te zoreşte. Adevărul e că al naibii ce ne place, amândurora, să lenevim. Coboară de-acolo, Gracia, vino-ncoace, lângă mine, îl aud spunând. Mă ia prin surprindere, nu ştiam că e pe fază, că mă aude, că mă simte. Firesc, de altfel. Între noi s-a dezvoltat un sistem de comunicare anume, ca peste tot acolo unde oamenii locuiesc împreună de suficient de multă vreme. Cred că vrea să-i fac clătite. Sau să-i aduc ceva de prin bucătărie. Dacă vrea clătite, îl refuz. M-am chef să prăjesc la ele, n-am răbdare. Dar nu clătite vrea, vrea doar să stau cu el. Scoate un teanc de fotografii din bibliotecă, dintr-un dosar. Sunt fotografii vechi. Nu m-a chemat degeaba, m-a chemat să mi le-arate. M-a chemat să-mi împărtăşească viaţa lui, trecutul lui. Iar eu mă simt, deodată, prost. Nu vreau să le văd. Sunt curioasă, da, dar nu vreau să le văd. Un asemenea gest este un gest preţios, nu oferi trecutul tău oricui. Mi se face frică. M-am emoţionat. Nu, nu vreau să le văd, nu acum. Aş vrea să i-o spun dar nu ştiu cum. Nu vreau să-l rănesc. Sau nu azi, nu acum, nu din acest motiv. Şi, ca să mă fofilez, aleg momeala cu clătitele, pe care în clipa asta le urăsc. Vrei să-ţi fac clătite?, întreb. mă priveşte cu ochi brusc înseninaţi, închide dosarul, oftează. Cu dulceaţă de trandafiri, spune, şi-mi şi iau valea rapid, spre bucătărie, ca nu cumva să se răzgândească. Nu ştiu de ce, a reuşit să mă întristeze. Iar eu am reuşit să salvez momentul. Nu-i nimic, va veni şi o data viitoare. Dar, odată ajunsă în bucătărie, văd cum lucrurile încep să se mişte, să se rotească. Mi se face foarte greaţă şi nu mai ştiu nimic.