Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugine, samovare, liturghii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugine, samovare, liturghii (X)


Liuba Barashkova

05.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lăboanţele perverse, rozalii
S-ar fi întins spre coapse durdulii
Însă prinţesa firoscoasă
Preferă să citească-n casă
Suflând în paginile moi, uşoare
Din cărţile atât de rare
Ale piticului trezit la viaţă
Ce are grijă dis-de-dimineaţă
Să pună ierburi blânde-n samovar
Fiindcă prinţesa vrea să bea un ceai mai rar
Iară Şamaş, cel neglijat, de-o vreme-i trist
Precum un porţelan cu ochi de ametist

Nu, nu instituisem niciun fel de nouă relaţie, diferenţa era doar faptul că acum scriitorul meu ştia că am limbă şi cunosc cuvinte. Până acum eram monosilabici, ne evitam, ne respectam spaţiul privat. De-acum, stăteam de vorbă aşa, într-un soi de răzgâială a mea, de copil care se crede deştept şi care a deschis şi el ochii în lumea asta mare şi necunoscută, având impresia că o cunoaşte perfect, în timp ce el juca perfect rolul neştiutorului care, din senin, uneori mă pocnea în cap cu câte-o frază. Se întâmpla să fie atât de virulent, atât de crud încât realizam că, de fapt, nu-l cunosc deloc, oricât i-aş fi citit cărţile şi manuscrisele. Încă o dată, îmi demonstram că a încurca biografia cu opera este o mare, neiertătoate eroare care te poate duce pe un drum cu totul greşit.

- Deduc că te declari agnostică şi că te situezi în categoria celor care îşi pun întrebări. Fericeşti credincioşii prin supoziţia că ei sunt feriţi de întrebări prin simpla prezenţă / absenţă a credinţei.
- Deduci greşit. Mă rog, aproape greşit. Sau te exprimi prea simplist, clasându-mă rapid. Adevărul e că sunt atee. E cam mult spus că sunt atee. Mai degrabă agnostică, da. Sigur că am şi eu credinţele mele, mă rog, credinţele mele mici, sigur că am şi eu un dumnezeu al meu, unul foarte mic, mic de tot, dar asta-i altă poveste. Dar să nu-mi spui că şi asta este o privire superficială şi că, de fapt, credinţa se bazează pe interogaţie, în căutarea adevărului şi că sfinţii părinţi ai creştinătăţii au fondat dogma punându-şi întrebări. Celebra întrebare dacă femeia are sau nu are suflet a fost temă de conciliu. Ştiu că demisionarul Papa Benedict a fost preşedintele consiliului dogmei înainte de a fi ales şeful bisericii. Consiliul dogmei, o ştiu şi pe asta, răspunde la întrebările creştinilor şi îi lămureşte în interiorul credinţei. Da, ştiu, credincioşii nu sunt liberi de întrebări. Dar asta nici nu rezolvă problema, nici nu o rezumă măcar la nivelul unui răspuns. După mine, ăsta nu-i un argument. Când eşti credincios eşti deja acolo, înăuntru. Ţi-ai răspuns la cea mai mare nelinişte. Mă rog, ţi-ai răspuns sau ai luat drept bun răspunsul altora, nu contează, contează că eşti scutit de cea mai grea interogaţie. Pleci de altundeva căci ai un dumnezeu. Nu mai eşti singur. Ai la cine să-ţi ceri iertare, ştiind dinainte că vei fi iertat. Ai credinţa că toată viaţa, chiar şi după, ai un însoţitor care nu te va lăsa la greu. Dar când eşti ateu nu ai nimic. Ai convingerea că El nu există şi, mai ales, ai convingerea că eşti singur. Şi atunci, cum nu există problematică în transcendent, nu mai ai cum te salva. Noroc că s-a inventat Poezia. Artele. Altfel, eşti mort. Mort de-a binelea, încă din viaţă.
- Cred că te-a pocnit înţelepciunea, brusc şi dintr-odată, mi-a spus şi iar mi s-a întunecat în faţa ochilor.

Replicile de genul ăsta, care nu reuşesc să aflu ce anume le face să irumpă când mi-e lumea mai dragă, mă lovesc drept în suflet. În sufletul meu mic şi roz, din carton de proastă calitate, care se înmoaie atât de repede, mai ales când nu este cazul. Din carton, din necarton, e sufletul meu şi scatoalcele de genul ăsta mă trimit drept la mansardă, de nu mai am nevoie de nimic. Şi stau acolo, ca proasta, rănită în sufletul roz şi mă tot întreb ce naiba te poate face să răneşti atât de rău, din nimic, fără să ai niciun strop conştiinţa suferinţei pe care-o produci. Latura asta a lui atât de agresivă îmi rămâne de neînţeles de parcă, deodată, se produce în el un clivaj şi apare, pe scenă, celălalt eu, unul lipsit de orice sensibilitate sau, mai degrabă, înzestrat cu o cruzime egală cu sensibilitatea pe care ştiu, fără dubiu, că o are. Dar chestia asta este schizoidă, nu se potriveşte în ansamblu, parcă ar fi o boală.

Nu realiza cât de tare mă răneşte, dar nici nu aveam pretenţia să mă protejeze. Duritatea lui ajungea uneori - aşa mi se părea - la gradul mitocăniei. Nu avea niciun strop conştiinţa cruzimilor sale, de aceea nici nu avea sens să-i atrag atenţia şi, mai ales, nu avea sens să mă supăr. Până la urmă, cine sunt eu? O amărâtă care trăieşte din tricotat, care citeşte manuscrise pe şest şi care, de ceva vreme, are păreri. Poate că este mai bine să mă retrag din această relaţie şi s-o aduc la nivelul celei de dinainte de rapandulă, când viaţa mea era foarte liniştită şi puteam continua, în cap, manuscrisele pe care le găseam pe masa lui, dimineaţa. Nu, nu aveam de ce să mă supăr pe el, fără îndoială că avea motivele lui să devină agresiv, fără îndoială că nu era altceva decât un model interior care se tot repeta de-o viaţă, în diverse circumstanţe care nu mai aveau nicio legătură cu contextul iniţial, ca şi cum se setase în interiorul lui un model de reacţie, datorat unui eveniment primordial şi, dacă acel eveniment nu mai exista, răspundea la fel în situaţii probabil asemănătoare care acroşau ceva ce-i scotea la iveală agresivitatea. Este pierdere de vreme să-ţi propui să schimbi pe cineva, nimeni nu se schimbă niciodată. Niciodată. Cunosc oameni care şi-au risipit vieţile luptându-se să-l schimbe pe cel de lângă ei. Roca dură nu se modifică, orice-ai face. Trebuie să fii un mare modelator pentru a reuşi aşa ceva, trebuie să-l înţelegi pe celălalt mai bine decât se înţelege el pe sine, trebuie să-l iubeşti mai mult decât pe tine ca să-ţi iasă toată această poveste, or, cine se încumetă la aşa ceva? Eu, una, nu. Nu mai schimbi un om la 68 de ani doar ca să coabitezi mai bine cu el, tu la mansardă, el în bibliotecă. Nimic nu se mai schimbă, setările sunt vechi, modelele de comportament sunt cale bătută, totul merge mai departe identic. Dar mă pot apăra în astfel de momente, retrăgându-mă. Şi, totuşi, dacă omul meu devenise astfel pe măsură ce începuse să scrie despre moarte, prin metaforele lui? Dacă moartea era gândul care-l făcuse să devină astfel? Dar, nu, cruzimi de genul ăsta găsisem şi prin cărţile lui, deci era structural... Şi mai era ceva. Tot dădeam, la tot pasul, tot prin cărţile lui, de sinceritate ca cea mai înaltă practică în acord cu sinele. Ceea ce-i o tâmpenie. E o tâmpenie atunci când nu mai faci diferenţa dintre a fi sincer şi a fi mitocan. Dintre a practica sinceritatea care nu răneşte pe celălalt şi a o pune în act devenind crud. Poţi fi sincer şi fără să răneşti. Poate că omul meu făcea o confuzie majoră, o greşeală elementară de bun simţ. Sinceritatea fără bun simţ nu face doi bani, este doar sadism. E drept că se potriveşte cu masochismul meu care, nu ştiu de ce, m-a făcut să îndur nepermis de multe. Sacul cu peticul? Dar ce sens are să mă gândesc la toate astea? Ia să mă apuc de şalul care stă neatins de două zile. Am ajuns la porţiunea cu grena, ocru şi turcoaz, cea mai frumoasă combinaţie posibilă. Ia mai dă-l în mă-sa, m-am gândit destul la el.

Dar oricât am încercat să mi-l scot din cap nu am reuşit. Stătea acolo, în mintea mea, fără ruşine, ocupându-mi tot spaţiul gândirii. Iar atunci când mintea este ocupată tot timpul cu acelaşi lucru, ştiu de prin cărţi că asta nu este deloc bine. Am încercat să cânt. "Hey Jude, don't let me down / you have found her, now go and get her...", fetişul meu. Nu mi-a ieşit. Şi asta nu pentru că nu ştiu versurile, pur şi simplu imaginea lui se infiltrează, uşor, prin versuri până le înlocuieşte cu totul şi rămâne doar ea. Gândul îmi fuge la cărţile lui, din care se întâmplă să nu pricep mare lucru, dar simt, din ce în ce mai mult, cum tristeţea îşi face loc: la început uşoară, volatilă, o senzaţie repede trecătoare, apoi din ce în ce mai des aluzii, metafore, apoi vine ceva dens, scurt, ca o lamă de cuţit, ca să se volatilizeze din nou. Apare sub forma unor aripi negre, a unui întuneric opac, a unei pietre de moară care nu poate fi clintită din loc, a unor flori moarte, a unei fete cu părul negru, retezat, a unor priviri albe, a unei ninsori strălucitoare pe un cer gri, a unei găuri într-un lemn, a unei ceşti din teracotă arsă pictată cu desene de neînţeles, a unui animal necunoscut, trezit la viaţă. Nu e bine să pătrunzi în universul celuilalt, bine e să-ţi vezi de ale tale, de viaţa ta mică, de plăcerile şi lenevelile tale, de tricotatul tău. Bine e să stai sus, la mansardă şi să asculţi discuţii din care crezi că faci parte, dând replici în gând. Bine e să arzi Luvrul în capul tău şi apoi să dai foc şi centrului Pompidou, de fapt, să arzi tot, toate muzeele lumii, să nu mai existe nimic. Şi apoi o poţi lua de la capăt, descoperind totul şi neinventând nimic. Adevărul adevărat este că suntem singuri pe lumea asta iar alta nu mai există. Sufletul nu se pansează cu două oftaturi şi cu optimism, cu poezie şi literatură, nu de-aici se pleacă. Oare se mai scrie ceva pe Terra? Ceva adevărat, se mai scrie? Măcar o privire aruncată peste secolul XXII?

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer