Rugine, samovare, liturghii (IX)

Din acea zi, lucrurile s-au schimbat radical prin casă. Timpul meu de lenevit se scurtase, ţineam casa curată, găteam, ştergeam praful care oricum a doua zi era la loc. Mi se părea foarte nedrept să renunţ la plăcerea de a sta, cât îmi doresc, cu picioarele pe tavanul mansardei, să-mi las mintea, în micimea ei, să-şi pună întrebări, să nu găsească răspunsuri, să patineze aşa, în voie, pe unde doreşte ea. Câştigasem, în schimb, un partener de dialog care avea impresia că nu am citit nicio carte în viaţa mea. Nu că aş fi citit prea mult, doar că ceea ce citisem de-a lungul anilor îmi întărise convingerea că totul e inutil. Da, banal, concluzie de fiinţă limitată dar, oricât m-am străduit, nu am găsit niciun sens. De aici până la mica mea filosofie de viaţă, leneveşte cât mai mult şi bucură-te de asta, nu a fost decât un pas. Explicaţia psihologizantă era simplă: căderea din paradisul matern s-a lăsat cu o fractură şi, câtă vreme paradisul originar nu poate fi reinstituit cu chipul originarului, totul e pierdut. Explicaţia ultimă - greaţa metafizică - era cu mult mai potrivită, însă perspectiva este una inversă: o privire din viitor aruncată spre prezent. Din această perspectivă, a finitudinii, da, totul este, în viaţa asta, inutil, câtă vreme murim. Aşezată la intersecţia dintre aceste două tipuri de explicaţie (ca şi cum mi-aş fi putut doar alege una), întreaga viaţă îşi pierdea substanţa. Salvarea ar fi fost credinţa. Credinţa în orice supradeterminat. Dar nici pe ea nu o aveam. Şi atunci? Nu-mi rămânea decât imaginea asta, a inutilului de-o viaţă. Nu-mi rămânea decât hedonismul: dacă nimic nu are sens, atunci măcar să mă bucur de clipă. Minimalul. De ce nu? De ce nu ar fi şi asta o filosofie de viaţă la fel de bună ca oricare alta? De ce? Pe tema asta am avut câteva discuţii cu scriitorul care, chiar dacă spunea că nu am citit nimic toată viaţa, se vedea că-i face plăcere să se contrazică. Omul meu îşi construise (ca, de altfel, orice om zdravăn la cap) teoriile lui, cârjele lui existenţiale şi desigur că aceste teorii se rigidizaseră într-atât încât nu mai lăsau loc fisurilor, fisurilor care i-ar fi pus însuşi echilibrul vieţii sub un risc oarecare. Toată viaţa clădim convingeri, ţesem, neabătut, plasa de siguranţă care să ne asigure că într-o zi, din disperare, nu ne vom zbura creierii pe pereţi. Subiectul inutilităţii scrisului era una dintre temele nevrotice asupra căreia nu cădeam de acord. Cu totul de înţeles, de altfel. Scrisul era tocmai viaţa lui, întreaga lui viaţă iar eu, cu toate că nu voiam să-i demonstrez nimic, nu reuşeam decât să-l scot din minţi, considerând discursul meu nu doar un atac la persoană, ci o neruşinată anulare a întregii lui vieţi. Ceea ce era complet fals. Dar, mă rog, cu bătrânii nu te pui!

Nu înţelege de ce m-aş sui pe un catamaran şi aş pleca singură, navigând spre nicăieri, pe toate apele lumii. Nu înţelege nimic din conceptul meu de libertate. Stă agăţat de Lumini şi nu vede că totul e pierdut. Refuză (cu toate că întrezăreşte pe undeva) totala lipsă de sens a vieţii. Când îi spun că, fundamental, absolut nimic nu contează se enervează cumplit. Nu înţelege că nu e nicio diferenţă între mine, care am aflat lucru ăsta la 35 de ani având, în faţă, jumătate de viaţă în care să.... în care să ce?, şi el, care află asta de la mine, la cei 68 de ani ai săi, nemaiavând în faţă nimic. Nu, nu e nicio diferenţă, îi spun, tu eşti salvat, eşti la sfârşit, eu sunt pierdută, sunt încă la început şi nu am cu ce ocupa golul. Tragedia e la mine, nu la tine. Nu, nu pricepe nimic. Şi asta e de înţeles. E prea târziu să se mai fisureze ceva în sistemul lui de viziuni, de credinţe. E prea târziu ca să mai accepte că viaţa nu are sens.
- Şi despre ce anume este vorba în viaţa asta?, întreabă uşor ironic, cu un aer simandicos delicios. Este unul din felurile lui de a se alinta.
- Despre nimic, răspund frust, sec, la obiect.
- Şi uite aşa ai rezolvat problema, plasând totul în nimic, spune.
- Păi tocmai asta-i asta faza, că totul e despre nimic. Nu e nimic altceva decât, eventual, o imensă greaţă metafizică.
- Explică-mi, Gracia, ce anume este greaţa metafizică, întreabă accentuând, lent, fiecare cuvânt, cu un licăr de surâs în ochi.

Ştiu că face mişto de mine, ştiu că e o întrebare fără sens, ştiu că are teoriile lui, dar... de ce nu? E foarte plăcut să vorbesc cu el, cu toate că nu sunt un bun partener de dialog, sunt extrem, indecent de pasională şi mă consum enorm în orice dialog de genul ăsta, cu toate că mi se pare mai degrabă un monolog, câtă vreme nu ne întâlnim nicăieri. De altfel, cu totul de înţeles şi de îndreptăţit.
- Greaţa metafizică e sictirul final, spun, iar el îşi arcuieşte sprâncenele sarcastic, ca şi cum urmează să asculte un discurs de o importanţă esenţială. Îşi adună în poală mâinile ale căror degete le împleteşte cuminte, ca un elev silitor care urmează să afle adevărul. Are mâini foarte frumoase. Excesul de sobrietate şi de atenţie, ochii care i se rotunjesc feciorelnic alături de senzaţia unui surâs în colţul buzelor mă fac să văd foarte limpede postura pe care şi-o alege: "hai, uite, te ascult, eu nu ştiu nimic, sunt un copil care învaţă de la un adult, uite, promit să fiu cuminte şi să te ascult cu atenţie". Se joacă. Se alintă. Aşa că atac frontal, distrugându-i dintru început eşafodajul a(u)scultării. Iubitule, greaţa metafizică nu e de tine, nu vei înţelege niciodată care-i faza, câtă vreme ai avut şansa să fii o natură ludică şi, mai mult, plină de umor. Eşti în căutarea paradisului prim, cel de dinainte şi cel imediat de după - secunda 1 - căderea din rai. Aşa că eu îţi fac plăcerea de a-ţi vorbi despre ceea ce cred eu că este greaţa metafizică, dar ştiu că nu e decât un joc. O joacă. Să plecăm, totuşi, de la această ipoteză. Ştii bine că absurdul poate fi experimentat nu doar în preajma morţii - mă rog, e un fel de-a spune, moartea fiind însuşi sfârşitul - ci în fiecare zi. Dar nimic nu este absurd atunci când există un sens predeterminat. Însă atunci când el nu există, fiece clipă este o faţă a absurdului. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că - ah, ce truisme mai repet şi eu! - suntem, fundamental, singuri. Iar atunci când afli că pe lumea asta eşti fundamental singur, când afli că asta, şi nu alta, este condiţia existenţei tale, nu-ţi mai rămâne decât ori să-ţi tragi un glonţ în cap, ori să te minţi. Uite, tu, de exemplu, te minţi scriind. Scrii pentru că ai speranţa - măcar ai bunul simţ să ai speranţa şi nu certitudinea - că ceea ce scrii poate fi justificarea vieţii tale. Scrii cu speranţa că ceea ce scrii poate însemna ceva esenţial pentru altcineva. Şi perseverezi în a scrie pentru că, de la un moment dat, nu mai încotro. Nu mai eşti liber să alegi. Ai ales deja, demult. Să presupunem că ai o mare revelaţie şi afli că ceea ce ai scris nu face doi bani, că e doar o parte a frumosului - nu că asta ar fi tocmai puţin!, - că, esenţial, tot scrisul tău de-o viaţă nu mişcă niciun ram, niciun râu, nu modifică, infinitezimal, pe nimeni. Doar produce plăcere. Atât. Şi iarăşi spun, nu c-ar fi puţin lucru. Ce-ţi mai rămâne de făcut? Să-ţi tragi un glonţ în cap, aşa-i? Ei, bine, greaţa asta de-o numesc metafizică este un soi de luciditate. Să îţi dai seama că viermuiala asta omenească de pe globul pământesc este doar o căutare a vieţuirii, a subzistenţei. Să afli că, în lipsa credinţei, omul este singur. Să afli că religia este un construct, un instrument, o invenţie extrem de folositoare dar care pentru tine, unul, este complet inutilă. Ştii ce cred? Cred că este foarte posibil ca, una peste alta, credinciosul să fie foarte fericit. Pentru el, totul e simplu, totul e clasat, nimic nu e de pus sub semnul întrebării prin însuşi faptul de a crede. El se sprijină pe certitudini, pe când agnosticul se îndoieşte de tot şi de toate, se interoghează, nu are nimic cert sub picioare şi de aceea, poate, are şi şansa de a rămâne mai viu decât ceilalţi. Incertitudinea e o suferinţă, luciditatea nu e un ring de dans. Nimic nu mi se pare mai cumplit decât o viaţă plină de certitudini şi, iată, fix în clipa asta îmi vine să-ţi dau ca exemplu pe Rica, o prietenă. Rica are numai certitudini, lucru care-i permite sa claseze totul, să pună etichete, să clasifice fără cea mai umilă tresărire de îndoială. Pe ea nu o traversează niciodată întrebarea "şi dacă nu-i aşa? şi dacă greşesc? şi dacă eroarea e la mine?", de aici şi aerul ăla cumplit de nesuferit, grotesc, al omului cu care efectiv nu poţi dialoga pentru că ea ştie dinainte, cu certitudine, totul. Dar, uite, am şi eu o certitudine, şi anume faptul că pe lumea asta nu există nici alb, nici negru, ci numai nuanţe intermediare, griuri. La fel ca dreptatea, care nu e un fapt sută la sută obiectiv şi corect, ci doar rezultanta unui cadru legislativ care reglementează într-o epocă anume a unui timp anume, într-un sistem social anume fundat cultural. Deci asta nu înseamnă, cu necesitate, că dacă avem un cadru legislativ, dreptatea este aprioric asigurată. Dreptatea este şi ea, ca toate celelalte, relativă, variabilă în funcţie de cele enumerate. Dreptatea este un ideal, dreptatea universală este non-sens, omul nu este universal.

Dispăruse atitudinea de alint. Mă privea ca şi cum aş fi devenit, brusc, adult. Dar asta nu a ţinut mult. Oricum, ceva în privirea lui se schimbase. Mâinile nu mai stăteau împletite, cuminţi, în poală. Nu mai surâdea ironic. Nu îşi mai filtra, sarcastic, privirea, de la înălţimea superiorităţii lui, evidente, dealtfel. Vedeam ceva nou şi nu ştiam ce. Instituisem un alt soi de relaţie? Aveam să aflu în zilele următoare.