Rugine, samovare, liturghii (VIII)

Îmi era foarte limpede că o cam încurcasem. Povestea cu rapandula nu putea întârzia prea mult până avea să iasă la iveală, întunecându-mi viaţa. Şi atunci, ce aveam să fac? Cum aveam să mă mai protejez? Poate că era mai bine să-i spun adevărul, să-i fac mărturisirea, oricât de greu mi-ar fi fost. E 3 dimineaţa şi n-am aţipit o clipă. Sunt lată de oboseală, nu doar la propriu. Am gătit azi cum n-am mai gătit de ani zile, de pe vremea când eram măritată cu îngerul excentric cu ochi vigilenţi care dădea slinoşii cu capul de pereţi prin cafenele. Nu are sens să întârzii în rugăciuni şi-n tarot, pierd timpul. Nu are sens să mă strofoc să inventez o piesă de teatru, nu mi-ar ieşi pentru că sunt incapabilă să mint. Cred că afacerea cu minţitul este o chestie enorm de solicitantă, pentru care trebuie să fii făcut. Eu sunt sinceră, spun tot, din prima, chiar dacă nimeni nu mă întreabă. Aşa sunt eu, greşită. Mama îmi spunea că-s naivă, îngerul excentric că-s proastă. Poate că fiecare are dreptate, depinde de unde priveşti. Important este că rapandula îl va întâlni mâine şi îi va povesti şocul vieţii ei. El se va întoarce acasă şi mă va pune să-mi fac bagajele iar eu, desigur, le voi face, căci ce altceva ar mai fi de făcut? Dar eu, de-aici, nu plec. Nu, nu plec, orice-ar fi. Mai bine mă spânzur de mansardă. Aşa că nu-mi rămâne decât să mă duc să-i povestesc trăznaia. Acum, în clipa asta, orice-ar fi.

Urăsc halatele de baie, chiar dacă sunt pufoase şi uşoare, din microfibră. Mă înăbuşă, chiar dacă-s friguroasă. Sunt incomode şi, în plus, în halat parc-aş fi un butoiaş. Chiar dacă nu sunt. Halatele de baie nu au talie! Pijamaua mea flauşată, cu mandale, e cu mult mai OK. Aşa că dezbrac halatul secret. Cobor aşa, în pijamaua bleu pufoasă cu mandale multicolore, poate i se face milă de mine. Sunt conştientă că am aparenţă de copil. De copil pervers. În noaptea asta văd că iarăşi nu doarme în camera lui, doarme în camera de zi, cea cu biblioteca. Merg tiptil, atât de tiptil cât îmi permite scara care scârţâie şi mă aşez pe covor. Îngenunchez la capul lui şi-l ating uşor cu mâna pe umăr. Cu o mână de fulg. Tresare atât de tare încât i se zguduie întreg corpul.
- Doamne, Gracia, ai înnebunit?, spune, sărind de pe canapea, în timp ce-şi face cruce. Ptiu, drace, ce m-ai speriat, Doamne, iartă-mă!, după care se aşează la loc. Ce Dumnezeu ai, ce s-a întâmplat?
- Tu ai auzit de crimele ritualice?, îl întreb în şoaptă.

Mă priveşte de parc-aş fi nebună, dar nu sunt, sunt doar speriată. E normal să nu priceapă nimic, abia l-am trezit din somn.
- Mă gândeam să fac o astfel de crimă dar trebuie să fii de acord, fără acordul tău nu se poate, îi şoptesc cu voce tremurătoare.

Între timp, s-a trezit. E năucit. Se freacă la ochi. Îi spun că nu visează, sunt eu, Gracia, Gracia în pijama. Stau îngenuncheată la capul canapelei şi-l întreb despre crime ritualice la 3 dimineaţa. Mie mi se pare normal. Scriitorul meu, însă, nu-şi revine. Crede că visează. Crimele ritualice ca (of!) crimele ritualice, dar Gracia în pijama... s-ar putea ca asta să fie problema.
- Ce naiba vrei, Gracia, ai înnebunit? Ce-i cu crimele astea?, şi am senzaţia că trupul lui mare ocupă, dintr-odată, un spaţiu şi mai mare, de parcă îşi tot măreşte dimensiunile pe măsură ce secundele trec. Şi, cu un torent de cuvinte, mă reped:
- Spune-mi cine e aia de vârsta mea, brunetă, cât mine de înaltă, cât mine de slabă sau de grasă, care are o canadiană albă mişto şi cizme negre cu ţinte şi blugi pe cur şi care te tot caută şi pe care, probabil, o aşteptai ieri.
- Nu pricep, despre ce Dumnezeu vorbeşti?
- Ei, nu pricepi, aia cu care te-ai cuplat şi care urma să se mute aici, ieri. Să-ţi povestesc. Dormeai când am văzut-o că intră pe poartă cu un geamantan după ea. Stăteam frumos pe prag şi te priveam dormind când văd rapandula că intră pe poartă şi imediat mi se face rău. Şi frică. Foarte frică. Îngrozitor de frică. Aşa că mă arunc în ghetele tale, că proastă nu sunt, îţi iau geaca aia mare, bleumarin, ies în curte şi o dau afară pe poartă, întrebând-o dacă a uitat deja şi adresa, şi numărul tău de telefon. Aia era siderată, dar a plecat fără să zică nimic. Dusă a fost. După care m-am apucat de gătit. De frică. De frică am gătit. Mi-am spus că trebuie să fac ceva radical cu care să te cuceresc definitiv şi ăsta este singurul lucru pe care ştiu să-l fac. Deci cine e rapandula brunetă care urma să se mute aici? Să ştii că eu o omor! Eu de-aici nu plec. Să nu mă pui să mă mut, n-am unde mă duce. Serios vorbesc, de mine vei scăpa numai când vei muri. Iar eu cu rapandula nu sunt de acord să împart spaţiul ăsta. Hai să facem contract de închiriere cu clauze, vrei? Fac curat, gătesc, nu aduc bărbaţi. În schimb, nu vii cu femei, nu se mută nimeni aici. Plătesc impozitul pe chirie. Vrei? Hai, vrei? Vrei?

Omul meu stă ca trăznit şi continuă să mă privească şi văd foarte, foarte limpede că, în continuare, nu pricepe nimic. Ce nu pricep eu, deseori, dar ce nu pricepe el acum! E foarte adevărat că, până acum, noi nu am avut niciun fel de relaţie. Eu eram cu ale mele, el era cu ale lui, nu ne intersectam decât foarte rar, fiecare îi respecta celuilalt intimitatea, eu îi citeam pe şest manuscrisele... Dintr-odată, toate s-au sucit: i-am vorbit la per tu (ceea ce nu mi-aş fi imaginat niciodată, dar în viaţă nu ştii ce poate da peste tine), am gătit nebuneşte, am apărut cam dezbrăcată în faţa lui, iată, l-am trezit la 3 dimineaţa, în pijama bleu cu mandale multicolore ca să-l întreb despre crime ritualice. E de înţeles ca omul să nu facă faţă. Dar frica mea este atât de mare încât nimic nu contează, nici că-s în pijama, fie ea şi cu mandale, nici că-i 3 dimineaţa, nimic.
- Pe cine zici tu că ai dat afară pe poartă? Adică de pe poarta asta? A intrat cineva în curte?
- Ei, ce nu pricepi? Gagica aia...
- Cum i-ai spus?
- Rapandula.
- Ce e aia?
- Cum adică, eşti scriitor şi nu ştii? Hm! Curvă, aia e o rapandulă, o curvă vai de zilele ei care pune mâna pe unul ca tine şi care-l face de cap şi se mută la el contra sex.
- Şi zici că pe mine m-a căutat o rapandulă d-asta?
- Exact, ce naiba, doar n-am înnebunit, una brunetă, cam ca mine, cu blugi pe cur, a venit cu un geamantan, era clar că se muta la tine iar eu m-am speriat şi mi-am spus gata, până aici, adică nu vii acasă cu o noapte în urmă şi apoi, a doua zi, apare rapandula? Asta nu poate fi întâmplător...
- Gracia, tu eşti complet nebună, zice, zâmbind destins şi, cumva, aşa, admirativ. Măi, fată, măi, aia era nepoata vecinilor care venise să ia cheia de la casă, o lăsaseră oamenii ăia la mine, să i-o dau fetei. Iar tu ce spui că ai făcut?
- I-am tras un şut în curul ăla cu blugi strâmţi, am dat-o afară pe poartă şi i-am spus că e ocupat şi că să uite urgent adresa şi numărul tău de telefon.
- Adică ai lovit-o?
- Ei, nu, e doar o metaforă, de fapt, am împins-o aşa, cu astea două degete, am împuns-o, ca să fiu sinceră, noroc cu geaca, i-aş fi lăsat vânătăi. Ştii, degetele se pot transforma, atunci când îţi e frică, într-un şiş.
- Eşti nebună, Gracia, ştii, da? Eşti foarte nebună. Şi găteşti al dracului de bine. Şi-ţi stă bine în mandalele astea nebune. Şi ai picioare date-n mă-ta de frumoase, spuse dintr-o dată, cu lejeritate, ca şi cum ar fi constatat, plin de surpriză, că afară este o noapte perfectă, cu stele uriaşe, lucitoare.
- Dar de unde o cunoşti tu pe mama?, întreb şi iarăşi mă priveşte ca trăznit.
- Măi, fată, măi... mai eşti şi naivă. Vorba vine, e o metaforă, nu tu ai spus?
- Adică rapandula nu e rapandulă şi nu pe tine te căuta? Adică n-o cunoşti pe mama? Asta vrei să spui?
- Vreau să spun că eşti cam nebună şi că nu m-aş încurca niciodată cu o puştoaică aşa, ca tine, şi că pe maică-ta n-o cunosc. Ştii, e cam 3 dimineaţa...

Eeei, asta chiar e o jignire. M-a făcut puştoaică, ceea ce nu sunt. Mai mult, mi-a dărâmat întreg scenariul. Totul a fost în capul meu? Chiar totul? Adică-s nebună? Ei, na! Eu nu-s nebună. O să-i demonstrez. Şi nici puştoaică. Drept pentru care i-am întors spatele bosumflată, rănită grav în amorul propriu şi în demnitatea mea de femeie şi am tropăit până sus, în mansardă, am închis uşa cu fermitate (uşa nu se trânteşte niciodată, e semn de mitocănie iar eu nu-s mitocancă) şi, în sfârşit, m-am culcat liniştită, aproape mulţumită, nu înainte de-a mai sta pe gânduri vreo 10 minute, cu călcâiele sprijinind tavanul cu carii.