26.01.2017
Dar într-o zi, în prag de casă
Văzu o fragedă mireasă
Doar cu şosete desuete
Micuţe, albe şi cochete
Se prezentă cu geamantane
Cu-o mie şi-una de fasoane:
Cum că e casa foarte mică
Nu-ncape-n ea nicio pisică
Sus la mansardă stă o cioară
Cu ochii blânzi şi cioc de fiară
Cum că e biblioteca mare
Iar geamurile-s mult prea chioare
Cum că ar vrea încă o casă
Bucătăria nu-i voioasă
Şi baia este foarte mică
(Iar cioara tremură de frică
Şi de aceea-i iese-n cale
Şi la mireasă se înfoaie)

Sunt un animal de interior. Mi-e foarte bine între patru pereţi, cu toate că nu sunt tocmai sălbatică, nu, mie îmi plac oamenii. Dar şi mai mult îmi place confortul pe care o casă îndestulată mi-l oferă. Dacă nevoile mele sunt împlinite în acest spaţiu, lumea de afară poate dispărea, nu-mi pasă. Iar nevoile mele sunt să citesc, să lenevesc cu picioarele pe tavan, să-mi imaginez, în capul meu, fel şi fel. A, da, şi să citesc manuscrise pe şest, să scriu în capul meu poezii şi să continui fragmente din manuscrisele lui. Odată, mi s-a făcut un strop de milă de mine. Vreau atât de puţine de la viaţă... Oare cum e bine, să vrei mai multe sau să te mulţumeşti cu puţin? Nu c-ar fi puţin să ai la dispoziţie o bibliotecă gratuită, de cea mai bună calitate, başca un scriitor care mai şi scrie. Aş putea spune, de fapt, că locuiesc într-o bibliotecă cu mansardă. Chiar dacă pare un soi de cacofonie. Ceea ce nu este!

Scriitorul meu încă e în pană de inspiraţie. Nu a mai apărut niciun manuscris pe masa lui neagră, foarte veche, cu picioare frumoase, lustruite de timp, moştenită de la părinţi şi pe care ştiu că o iubeşte. În ultima vreme, mai mult a citit, a tăcut, ca de obicei (asta-i ceva comun) şi a fost plecat. Azi noapte a lipsit, dar nu mi-am permis să-l întreb unde a fost. Este treaba lui, este viaţa lui privată, are tot dreptul la ea, aşa cum nici el nu mă întreabă ce fac eu toată ziua în mansarda mea. Aşa cum nici el sper că nu m-ar întreba unde am fost dacă aş lipsi o noapte. Este dreptul meu, este viaţa mea privată. Însă mi s-ar părea de bun simţ să-l anunţ că lipsesc, dacă asta am de gând să fac, dar văd că lui nu i s-a părut de bun simţ să mă anunţe că va lipsi. Iar eu chiar am fost îngrijorată, ca să nu zic de-a dreptul agitată. Mă rog, asta a durat până când mi-am spus că, până la urmă, nu este treaba mea dacă el vrea să lipsească noaptea de-acasă fără să mă anunţe. S-a întors cam descompus de oboseală, ceea ce m-a cam speriat şi, înainte de-a mă speria, m-a cam pus pe gânduri. Până acum a dormit toată ziua, încurcându-mă teribil. Deja sunt orele 14. Nici n-am putut să respir de teamă să nu-l trezesc. Dar mie mi s-a făcut foame şi chiar nu ştiu cum să procedez. Scara scârţâie de cum pun piciorul pe ea. Şi pentru că nu pot coborî, stau pe pragul uşii şi îl privesc de-aici, de sus, de la mine. Am terminat de tricotat rochia mirobolantă, a ieşit o nebunie totală, mâine onorez comanda. Problema este că am primit o altă comandă, de la Olga, vrea un şal, iar ei îmi e ruşine să-i cer cât aş cere unui necunoscut. Doar e o prietenă bună şi mă ascultă când mă duc să mă plâng, chiar dacă în ultima vreme nu am mai deranjat-o cu astfel de nevoi.

Se va întuneca, nu peste mult timp. Mi-e foame, îmi vine să fac pipi şi, iată, nu mă pot mişca. Scârţâie scara. Aşa că, până una, alta, stau cuminte pe prag şi îl privesc, de sus, cum doarme. Stă lungit pe o parte şi-mi vine să mă duc să-l învelesc, cu toate că nu e deloc frig. Doarme adânc, cu tot cu cei 68 de ani ai săi care, constat, parcă nici când doarme nu se văd. Probabil cam aşa dorm şi eu, nu ştiu. Dar ce înseamnă 68? Nimic. 69 ştiu ce înseamnă, dar nu despre asta e vorba acum, ci despre nenorocitul ăsta de timp care e o mare, mare nedreptate. Chestia asta cu timpul nu o voi pricepe niciodată. Uriaşul non-sens plus nedreptatea bătrâneţii... nu, nu mă mai gândesc pentru că mă enervez cumplit. Dar nici nu mă mai pot gândi la altceva pentru că văd că o gagică tocmai intră pe poartă. Pe poarta acestei case. Pe poarta care dă în grădina acestei case. Ceea ce mi se pare de-a dreptul halucinant. Întră înhăimurată toată, cu un geamantan în mână şi, cum nu o cunosc, simt că, foarte rapid, mi se face rău. Rău de tot. Atât de rău încât aproape că văd negru. Aşa că, dintr-un pas uriaş şi, din fericire, fără zgomot, cobor aproape toată scara şi, în vârful picioarelor, ajung la uşă unde încalţ, repede, printr-o perversă sclipire de geniu, ghetele lui, trag pe mine şi geaca lui mare care dacă se străduieşte puţin îmi ajunge la genunchi, apoi ies, fără zgomot, în curte, ca nu cumva duşmanul să ajungă să sune la uşă. Mă priveşte şocată. Pe semne am o mutră anume. Eu o privesc războinic, deja victorioasă, în tot cazul furioasă dar mai că nu fac pe mine de frică pentru că ştiu că nu am niciun avantaj. Însă ea nu ştie asta. Din nefericire, e pe viaţă şi pe moarte. Se uită la mine ca proasta, eu o întreb, cu sprâncenele arcuite, cu ce ocazie pe-aici, ea mă priveşte tot ca proasta, dă să bâiguie ceva, i-o retez rapid spunându-i că locul este ocupat şi că o invit să iasă pe poartă acum, în clipa asta şi să uite, definitiv, adresa. Îmi aud vocea cu inflexiuni metalice, de oţel călit. Ba chiar o împung în umăr cu două degete întinse la maxim, ferme, ascuţite precum un şiş ascuns în sân. E năucită. E clar că nu se aştepta la asemenea primire. Când iese pe poartă o îmbrâncesc uşurel încă o dată şi îi reamintesc: sper că deja ai uitat adresa, da? Şi numărul de telefon! După care mă strecor în casă în vârful picioarelor, de-a dreptul şocată de propriul comportament. De altfel, un comportament instinctiv. În cea mai mare linişte scot geaca, o pun la loc, în cuier, descalţ ghetele şi, din doi paşi pufoşi, iau loc pe prima treaptă a scării care duce sus, la mine, la mansardă. Trebuie să-mi liniştesc inima, sunt şocată, şocată, şocată.

El doarme. Nu a simţit cutremurul de mai devreme. Va afla, cu siguranţă. Curva îi va spune. Curva naibii! Curva dracului! Jigodia! Jarteaua penală! Futu-ţi gura mă-tii de rapandulă! Doamne, cine vorbeşte, că nu eu? Nu, eu nu vorbesc aşa urât. Dar carnea îmi tremură pe mine ca piftia. Parcă m-am întâlnit cu moartea. Ok, de astă dată mi-a mers, dar data viitoare ce voi face? Iar rapandula nu avea mai mulţi ani ca mine, era tot aşa, prea tânără pentru el. Băga-mi-aş! Ce mă fac? Chiar e o chestie de viaţă şi de moarte. Ce mă fac? S-a zis cu liniştea mea. Poate că mă va da afară când va afla. Da, mă va da afară, asta-i sigur, apoi o va aduce pe rapandulă iar lucrul ăsta nu trebuie să se întâmple. Simt disperarea cum se împrăştie din piept, de-a lungul braţelor. Şi îmi vine să plâng. Mi-e frică. Trebuie să fac ceva. Acum, repede. Din trei paşi şi mai pufoşi am şi ajuns în bucătărie. Cu orice risc, mă apuc de clătite. Ia să fac o ciorbiţă. Ia să fac ardei umpluţi. Ia să fac o salată berlineză. Doamne, ce mă fac! S-a zis cu manuscrisele, s-a zis cu cititul, s-a zis cu sprijinitul tavanului cu picioarele mele frumoase şi goale. Aha, deci picioarele mele frumoase şi goale... Deci scoatem colanţii şi lăsăm şosetele din lână să atârne, neglijent, pe glezne. Sunt drăgălaşe: crem, cu bordură roşie. Puloverul e suficient de lung, ajunge până aproape deasupra genunchilor, îmi acoperă fundul. Deocamdată, destul. Mă apuc de făcut gălăgie, zdrăngănind după oale. Se trezeşte uluit, aşa cum eram şi eu mai devreme. Vine în bucătărie şi nu pricepe nimic din agitaţia mea, aşa cum nu pricepea nici rapandula. Siderat şi năuc de somn, pleacă fără un cuvânt. Capăt tupeu (nu am încotro) şi mă duc după el şi-l iau, tare, la per tu, măcar să-l şochez definitiv: nu mi-ai spus că nu vii acasă azi noapte! Mă priveşte absolut uluit iar eu mor de frică. Îşi îngustează privirea ţintuindu-mă cu ea. Eu mor de frică şi mai tare. Da, acum se joacă cea mai mare carte. Coboară privirile pe picioarele mele şi holbează ochii, eu încep să nu mai mor de frică ci, din contră, încep să îmi bâţâi genunchii inocent dar cu tupeu. El ar mai holba ochii dar nu mai are unde, nu mai are la ce, mai mult de-atât nu se poate. Nu am dormit o secundă, îi spun, întrebându-mă unde naiba eşti. Chestie de bun simţ! Poate data viitoare-mi spui şi mie când nu vii acasă.

În definitiv, am dreptate, este chestie de bun simţ. Izbucneşte în râs. Tare, tare de tot. Nu se mai poate opri iar eu îmi închipui că deja scrie în cap un fragment de roman. Ceea ce n-ar fi tocmai de mirare. Eu deja l-am scris pe-al meu. De nevoie, nu de plăcere. Lucrurile încep să se schimbe drastic. De azi gătesc, îi spun, gata cu iaurturile, gata cu brânzicile dulci, gata cu nimicurile, zici că suntem nebuni, mai avem puţin şi căutăm prin gunoaie, deci de azi gătesc. Fii atent: ciorbă de perişoare, ardei umpluţi, salată berlineză, clătite, cremă de zahăr ars, da? Vei mânca ce gătesc. În casa asta este debandadă. Zici că totul pe lumea asta se rezumă la citit şi la scris. De azi, dacă mai lipseşti noaptea, mă anunţi, da? Şi eu la fel, te voi anunţa, cu toate că nu lipsesc noaptea. Dar să zicem că...

Mă ascultă tolănit pe canapea, picior peste picior, destins, zâmbeşte cumva, într-un fel, cu pieptul înainte, capul este uşor lăsat pe spate, priveşte cu ochi râzători şi îngustaţi, priveşte printre gene şi, culmea, are degetele împletite, pe care le mişcă tacticos, tendenţios. Vizibil tendenţios, ca şi cum mi-ar spune: "Aşa, şi acum ce mai urmează? Ia zi! Ascult!" Dintr-odată mi se pare foarte mare, trupul lui ocupă un spaţiu foarte, foarte mare, umerii îi sunt foarte, foarte largi. Din ce în ce mai largi. E ditamai omul! Iar eu mă simt foarte mică aşa, cu picioarele goale, doar cu şosete crem din lână, cu puloverul meu până peste fund şi am senzaţia că privirea lui tocmai îmi jupoaie, de vie, un rând de piele de pe genunchi. În cele din urmă, spune: Gracia, gracias! Iar eu, din nou, nu pricep nimic. Absolut nimic. Şi, pe cât de mică mă simt, pe atât de sigură de mine.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus