Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugine, samovare, liturghii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugine, samovare, liturghii (VI)


Liuba Barashkova

22.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Amoamo răsfoia prin carte
Stând, trist, culcat pe-o parte
Cu fracul lui cel alb, Şamaş
Dormea, iubindu-l pătimaş
De câte ori Amo ofta
Şamaş, încet, şi el plângea
Şi zilele treceau agale
Cu lacrimi aninând, egale
În genele lui de pitic
Cu suflet trist şi gândul mic
De-atâta supărare strânsă
În inima-i adânc ascunsă

Din câte-mi dau seama, azi e zi de leneveală comună, ceea ce nu e tocmai o fericire când se întâmplă să ne potrivim la programul de leneveală. Merităm şi noi, măcar o dată pe săptămână, o leneveală pe cinste. Asta înseamnă că azi chiar nu fac nimic. De fapt, fac. Stau cu picioarele pe tavanul mansardei, stau cu mintea-n bagdadie, adică o las să patineze pe unde o vor duce gândurile. Uneori, mintea asta a mea face ce vrea ea, ca şi cum n-aş avea nicio putere asupra ei. Oare mintea lui procedează la fel? Când leneveşte, scriitorul meu îşi ia câteva cărţi, se tolăneşte pe fotoliul vechi de când lumea, din faţa geamului, cu o cafea mare alături şi citeşte ore-n şir. Schimbă cărţile între ele, dă paginile cu mişcări domoale, moi, cu dragoste parcă, alteori rămâne cu ochii pe fereastră (dar cred că nu se uită la nimic, ci doar priveşte în gol) şi atunci tâmplele lui strălucesc într-un fel anume, mai notează, lent, câte ceva pe o coală de hârtie, ca şi cum aşteaptă să se închege gândul pe care-l aşterne, uşor, cu un creion moale, cu trei de H, pe o coală albă, pe măsură ce ideea prinde contur, alteori aţipeşte câteva minute, alunecând în somn tot aşa, lent, de parcă ia cu el şi fragmentul pe care tocmai îl citea şi îl aud, apoi, cum sforăie uşor, ca şi cum nu ar vrea să mă deranjeze. Numai că pe mine chestia asta mă scoate din minţi pentru că mintea mea devine, brusc, atentă la sunetele pe care le scoate când adoarme, deci nu mai e liberă să hoinărească pe unde vrea ea şi asta nu mai e leneveală adevărată, asta e leneveală concentrată. Or, asta-mi strică ziua. Cam aşa cum mi se pare că stă el uneori concentrat, când scrie. Îl văd prin despărţiturile podelei din mansarda mea (mă rog, un fel de-a spune, de fapt, e a lui) cum stă cu creionul proaspăt ascuţit în mână, cu capul aplecat, îi văd fruntea înaltă, lucioasă, uneori roz, lăsată uşor în jos şi mereu mă gândesc că sub osul frunţii se luptă, se adâncesc, se iubesc mii de gânduri cu care cine ştie ce face el acolo, cine ştie cum le naşte unul din celălalt, cine ştie ce culori se izbesc acolo în coliziuni fascinante, incandescente, cine ştie ce gând mai iese din toată această viaţă interioară, cine ştie ce minune de carte se părpăleşte în toate focurile alea pe care eu, de la mansarda mea, le văd foarte clar. Poate că dacă se întâmplă să se gândească la moarte spectacolul nu mai e atât de fascinant, poate că sunt doar vreo două gânduri acolo, sub osul frunţii, din care unul sigur e de regret, de durere, de sfâşiere, de melancolie, de depresie iar celălalt, bănuiesc, e un gând care priveşte în urmă, la trecut. Dar asta nu e o privelişte frumoasă, şi cum nu-mi plac lucrurile urâte, prefer să nu mai imaginez nimic.

Odată a făcut ceai la samovar (e înnebunit după samovare şi ibrice) şi m-a invitat la un ceai. Nu sunt deloc vorbăreaţă în public şi aş fi preferat să-mi beau ceaiul la mine, la mansardă, dar nu e frumos să refuzi, mai ales că se întâmplă atât de rar să mă invite, aşa că am acceptat. Era tot o zi de leneveală dulce, o zi cu zăpadă şi cu fulgi enormi alunecând prin fereastră în linişte, ca în poveşti, o feerie cum numai îndrăgostiţilor ar trebui să le fie permis să trăiască. Nouă, celorlalţi, romantismul ăsta ne face mult rău. Tăceam amândoi de ceva vreme, stăteam în fund, pe covor, sprijinită cu spatele de bibliotecă (tare aş fi stat cu picioarele în sus, sprijinite pe etajere, pe cotoarele cărţilor, dar mi-a fost jenă să nu-l şochez şi să nu-i stric leneveala) atunci când, din senin, a început să vorbească aşa, ca şi cum ar fi fost singur: "Dusă a fost. Uite aşa, dintr-odată, după 30 de ani, s-a dus. Adevărul e că nu mai mergea, nimic nu mai mergea de prea multă vreme. Era o zi ca asta, ningea, ştiam că avea să se întâmple ceva, zăpada îndoia crengile, aerul era îngheţat şi sticlea de parcă un cristal uriaş fusese pulverizat în miliarde de aşchii. Am văzut o maşină oprind în faţa porţii. Ea a coborât cu bagajele făcute, nu ştiu când le făcuse. Nici măcar nu m-a privit, nici măcar nu şi-a luat la revedere iar eu nu am mai avut puterea să mă lupt cu inutilul. Se terminase. După un an m-am internat la nebuni şi am fost sigur că nu voi mai scrie niciodată. Fiecare nouă iubire înseamnă o crimă pe care o laşi în urmă. Şi eu mi-am lăsat nevasta pentru ea, acum era rândul ei să mă lase pentru altul. Lucrurile astea nu se iartă, soarta se întoarce şi, să ştii tu de la mine, orice iubire moare. Iar atunci chiar nu mai e nimic de făcut. Iubirile acelea din cărţi, iubirile alea mari, unice, mi se pare că au ceva patologic în ele. Cu toţii le vrem şi le invidiem, dar au în ele sădită o boală care le hrăneşte. Iubiţii de genul ăsta dezvoltă un soi de dependenţă bolnavă. Un cuplu este o lume, un univers întreg, dar nu asta ar fi problema, problema este că devine o singură fiinţă, fiecare se pierde pe sine în această fiinţă unică, în această funcţionare corp la corp şi minte la minte în care niciunul nu mai este ceea ce este el însuşi, ci fiecare devine şi celălalt. Nu mai există individual, nu mai există graniţe ale fiinţei, nu-ţi mai aparţii, te uneşti cu celălalt, te întrepătrunzi exact aşa cum mama cu bebeluşul ei sunt o singură fiinţă. Îţi dai seama că un nou născut nu poate exista de unul singur, el există câtă vreme este un tot cu mama lui. Abia apoi, crescând, se desprinde de ea şi devine ceea ce poate el deveni. Asta dacă are şansa să aibă o mamă normală, care să-l lase să se desprindă, care să se poată separa de el, care să-l înveţe libertatea. Dacă nu, totul e terminat. Adio viaţa lui de adult, mereu îşi va căuta o mamă cu care să trăiască aşa, corp la corp şi minte la minte, într-o fuziune bolnavă care îl va anula ca individ. Cred că eu o astfel de femeie am căutat toată viaţa, o femeie în care să locuiesc şi în al cărui spaţiu interior să fac ce vreau eu. Iluzia libertăţii. Raiul. E cumplit când eşti alungat din rai. Nimic nu îl poate înlocui. Rămâi pururi trist. Poate că asta a şi fost şansa mea, faptul că nu am găsit o astfel de femeie, doar am crezut că am găsit-o. Dar nicio femeie normală la cap nu visează să fie maică-ta. Vezi să nu faci ca mine, tu eşti încă tânără, vezi ca cineva să nu ajungă să te locuiască fără să ştii", spuse şi abia atunci am realizat că, de fapt, mie îmi vorbise.

M-am întristat foarte tare. Dintr-odată, mi s-a părut că el, scriitorul meu în a cărui mansardă locuiam, este tocmai piticul din visele sau reveriile mele. Trist, tot timpul abătut, în căutare de ceva care nu există dar care, cândva, a existat, căruia nimic nu-i intră-n voie, bosumflat şi depresiv când, stăpâneşte o mare împărăţie. Da, devenise limpede, el era piticul viselor mele, mai ales că, iată, amândoi au o ditamai biblioteca, amândoi sunt morţi după samovare, amândoi stau ore-n şir în fotoliu şi citesc sau lenevesc, amândoi par depresivi. Adică... povestea pe care o visam era doar o poveste pe care-o citeam? Pe care-o simţeam? Adică povestea mea cu pitic şi zâne nu era povestea mea? Adică.... cum? Cum vine asta? Nu sunt prea deşteaptă, dar îmi pot da seama că aici se întâmplă ceva. Am citit pe undeva că există ceva în capul nostru, pe care cu toţii îl avem fără să ştim şi care poate comunica fără voia noastră cu echivalentul lui din mintea celuilalt. Aşa cum spusese şi el mai devreme, în exemplu cu mama şi bebeluşul ei. Minte la minte, corp la corp, cu toate că nu prea am înţeles ce-a vrut să spună cu corp la corp, dar voi afla eu într-o zi. Dar aşa ceva nu se poate! Noi nu ne cunoaştem, sau cel puţin el nu mă cunoaşte pe mine atât de bine cum îl cunosc eu pe el, eu nu i-am povestit viaţa mea, nu stăm de vorbă, doar lenevim împreună, nu ne facem mărturisiri, e ca şi cum, de fapt, celălalt nu există. Noi trăim separat, aşa cum şade bine unui proprietar cu chiriaşul lui. Şi atunci, cum se poate ca povestea mea să fie... nu, nu mai înţeleg nimic. Reţin doar "minte la minte şi corp la corp", trebuie să caut prin cărţi, să văd despre ce este vorba. Nu se mai poate trăi astfel, cu cineva, fie el şi scriitor, care devine povestea din capul tău, despre care tu nu ştii nimic dinainte. I-am mulţumit pentru ceai şi am plecat atât de tristă încât mi-a venit să plâng. Şi este foarte greu atunci când plângi fără să ai habar de ce. Fie şi într-o mansardă cu tavanul din lemn cu carii minuscule.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer