Rugine, samovare, liturghii (V)

Mă apropii de 40 de ani. Nu e deloc uşor. Asta aşa, teoretic, pentru că practic, deocamdată, mi se rupe. Sunt uşoară ca un fulg dodoleţ de zăpadă, mă uit în oglindă fără probleme, văd fără ochelari, pot alerga pe tocuri, nu mă doare spatele, nu am celulită (am gene bune), nu sunt invidioasă pe fetele tinere şi frumoase (mulţumesc lui Dumnezeu!) şi nici prin cap nu-mi trece botoxul. Dar ştiu că timpul trece. Şi dacă trece, e clar că trece în defavoarea mea. Pentru că asta se întâmplă de la un moment dat, aşa-i? Scriitorul meu, la cei 68 de ani, nici el nu pare a avea vreo problemă serioasă, atâta doar că în manuscrisele lui au apărut, de la o vreme, metafore legate de moarte. Şi mai e ceva care mi se pare un pic... nu ştiu cum. E un strop bizar ce scrie omul, ia ascultaţi aici: scrie despre unii care fabrică arme în biserici, despre şoareci morţi în saloane de spital, despre prinţese şi pitici cu lăboanţe moi, despre unul Chucho şi despre una Rosa, despre scrisori trimise din Pamplona care ajung la Barcelona, despre boxeuri, despre reporteri care se dau reporteri fără să fie reporteri adevăraţi, despre întunericul nopţii în care nu poţi ghici nimic de negru ce este, cel mult poţi intui câte-un câine, câte-un cal, mă rog, ce este în stare fiecare să intuiască, despre ziare care n-au suplimente literare, despre poeţi morţi de foame (asta-i îngrozitor), despre şosete cu chipul lui Bart Simpson (asta-i haios), despre rugină şi despre samovare şi clătite aurii (asta-i foarte romantic), despre teoria balonului de săpun (asta-i ştiinţific) şi despre camere mizere de hotel unde se întâmplă nenorociri atunci când nu se întâmplă partide de sex. Nu vi se pare un strop bizar? Mie, da. Şi ştiu ce spun. Scriitorul meu nu e bizar la modul general, devine bizar doar când scrie şi asta pentru că în orice scriitor există un alt eu care scrie. Unele euri scriu vieţile lor neîmplinite (aşa cum scrie eul meu când tricotez, când scrie în capul meu, căci eu nu sunt scriitor ca să scriu pe hârtie), alte euri scriu vieţile pe care ar fi vrut să le aibă, le scriu ca şi cum le-ar fi trăit, altele scriu romane poliţiste, altele scriu despre tango sau despre iubire sau despre moarte iar altele nu scriu deloc. Aşa cum se întâmplă acum cu proprietarul mansardei mele, care iar se află în pauză de scris. Iar l-a apucat. Iar nu are inspiraţie. Nu ştiu dacă are muză, dar dacă are, nu o aduce acasă. Sau poate că are o muză a lui, pe care-o ţine doar în cap, aşa cum şi eu ţin în cap cam totul.

Azi noapte am visat. Nici nu ştiu dacă am visat de-adevăratelea sau am visat doar cu ochii deschişi, înainte de a adormi - unii o numesc reverie, mie mi se pare prea pretenţios spus. Am visat (sau am văzut cu ochii minţii, poate chiar am citit) un pitic mofturos, cu lăboanţe (avea degete grăsuţe) roz şi moi, care umbla amărât, cu capul plecat spre pământ, printr-o pădure aflată între două fluvii, Tutu şi Mutu, o pădure cu copaci lila, roz, bleu, indigo (ce cuvânt frumos!), turquiose (aşa se scrie corect turcoaz), ivoire (adică fildeş, de la Côte d'Ivoire), cu frunze transparente prinse de crengi cântătoare care dansau adiate de vânturi multicolore. În preajma lui mişunau mulţime de vieţuitoare drăgălaşe, vesele (cum ar fi viezurele melivor şi şarpili lunguieţ) care-i tot ieşeau în cale ademenindu-l cu giumbuşlucuri, dar piticul rămânea trist, foarte, foarte trist, cu toate că el era şeful pădurii. Nimeni şi nimic nu-i intra în voie. Piticul, pe care-l chema Amoamo (care se desparte în silabe A-moa-mo) avea un prieten foarte bun, un câine bej-portocaliu ale cărui pete de blană albă păreau că-l îmbracă într-un frac, lucru care-i dădea o aparenţă de detectiv sobru dar duios. Pe câine îl chema Şamaş şi avea anumite puteri miraculoase iar piticul avea, acasă, o colecţie de samovare pentru că era îndrăgostit de ele. Aşa că s-a dus în scorbura lui şi, trist, şi-a făcu un ceai de clopoţei de baltă, nişte flori delicate, cu petale roz şi cenuşii, necântătoare, apoi s-a aşezat în şezlong şi a luat Atlasul Mondial al Plantelor şi a început să citească despre cătuşnică, despre care tocmai auzise că este un bun tonic (exact ceea ce avea nevoie), anestezic local (exact ceea ce avea nevoie, pentru suflet) şi mai auzise că previne naşterea prematură (ceea ce nu avea nevoie dar părea interesant). Apoi, m-am trezit (sau poate doar am adormit), fără să aflu de ce era trist bietul pitic sau unde anume se ducea, mergând prin pădurea miraculoasă, propria-i împărăţie.

Ieri am primit o comandă pentru o rochie, ceea ce nu e deloc uşor pentru că o rochie este atât de mare încât ştiu de pe acum că mă voi plictisi des tricotând la ea. Dar este foarte bine, abia fac rost de banii pentru două chirii - nu doar pentru că plătesc o chirie mică, ci şi pentru că o rochie unicat necesită foarte multă muncă migăloasă, deci am cerut mai mulţi bani. Partea bună este că rochia va fi multicoloră şi schimbarea culorilor îmi face bine pentru că diminuează plictiseala. Şi abia am timp să continui, în minte, bucata de manuscris găsită dimineaţă pe masa de scris pe care, din senin, a apărut o glastră nouă, din lut nefinisat, negru, opac, mat, puţin înfricoşător. Să fie şi asta o metaforă a morţii? Mi-am adus aminte de o fată care, ţinând în mână o astfel de glastră, a privit-o până când a văzut în ea toate poezia lumii şi toţi morţii lumii şi toată tristeţea lumii. Dar astea sunt treburi prea subtile pentru mintea mea de ingineră care tricotează.