Rugine, samovare, liturghii (IV)

"Noi nu avem poeţi de talie mondială. Mai apare unul la categoria grea o dată la 50 - 100 de ani şi atunci toată gaşca literară (ăia de la categoria uşoară, că la categoria semi-grea nu avem) sare să-i dea în cap. Unii nici nu-l recunosc, n-au nas, alţii se fac că nu-l văd, se pune în mişcare întreg mecanismul care să-l împiedice să urce, mai ales dacă nu este afiliat, dar chiar şi afiliat, un mare poet devine o problemă naţională şi ştii de ce? Pentru că mai sus de Poezie nu mai e nimic, decât Dumnezeu. Iar lor le e frică de Poezie, aşa cum le e frică de Dumnezeu. Poezia e capabilă de miraj, Poezia vrăjeşte pentru că puţini sunt cei care o înţeleg şi oamenii nu ştiu ce pot face cu lucrurile pe care nu le înţeleg şi de aceea se tem de ele şi, decât să trăieşti cu frica-n casă, mai bine dai la cap Poetului căci oricum nu-ţi foloseşte la nimic decât să te smintească de minţi. Ce spui tu aici despre filozofie? Filozofia poate, în prea multe cuvinte (pe care oricum nu le-nţelege nimeni), ceea ce Poezia poate într-un singur catren. Şi-apoi vine filozoful şi scrie un tratat întreg despre cele patru versuri, nu ca să ni le explice, ci ca să şi le explice sieşi, căci nu înţelege altfel decât scriind. Şi ia catrenul şi-l desface-n bucăţi şi apoi adună bucăţile într-o mie de interpretări cărora le dă un sens aparte, care nu mai are nimic de-a face cu poezia. Asta-i boală!"

Mi-am ciulit urechile când l-am auzit pe scriitorul meu pronunţând cuvântul "boală", prea semăna cu felul în care fostul meu iubit interpreta ceea ce spuneam. Avea un musafir şi se-ncinsese o discuţie despre moartea poeziei şi a poeţilor iar eu întotdeauna devin foarte atentă când vine vorba de vizite de acest gen pentru că îmi place să ascult ce spun oameni cu mult mai deştepţi ca mine. Particip şi eu la discuţii în felul meu, adică dau replici în gând, mă bag şi eu printre vorbele lor şi e ca şi cum aş sta cu ei la taclale. Numai că eu tricotez, cuminte, în mansarda mea pentru că nu-mi place să deranjez. Tricotez cu delicii, tricotez în draci, tricotez cu spume, atât de tare mă-ncing poveştile pe care le aud venind de sub mansardă. Uneori, mai scârţâie patul şi îmi imaginez cum musafirul (căci despre existenţa mea secretă nu ştie nimeni) ridică ochii în tavan iar scriitorul meu îi spune: "Stai liniştit, nu sunt decât duhurile mansardei.", după care musafirul râde relaxat.

"Auzi, dobitocii", continuă scriitorul, "erau fericiţi că de-acum au arme şi au promis, plini de entuziasm, că îi vor omorî până la unul şi apoi vor muri şi ei, dar vor muri împreună, ca într-o mare frăţie plină de iubire. Ce arme, măi, omule, pixul nu mai e de mult armă, creionul tot mereu ascuţit nu mai poate nimic, lumea s-a smintit, totul e cu fundu-n sus, bieţii tineri scriitori nu mai ştiu ce să inventeze în lumea asta plină de mamuţi cu picioare înţepenite. E ca şi cum ai vrea să impui o nouă teorie a relativităţii. Poate c-ai dibuit-o, poate că e valabil ce-ai descoperit, dar nu eşti lăsat nici măcar s-o expui. Nu, scriitorii tineri sunt sinucigaşi, asta-i tot. Şi nu au încotro, se prostituează ca să poată trăi. Cum ies ei mândri şi frumoşi din facultăţi, cu gândul la cărţile mari pe care le vor scrie şi cum îi vezi, apoi, transmiţând ştiri despre babe arestate pentru c-au furat o cutie de chibrituri, la un post de televiziune local... Asta e, dragul meu, lumea în care trăim, asta e, să nu ne-amăgim. A fi scriitor este un act de sinucidere asumată, ce mai tura-vura. Iar a fi poet este ca şi cum ai fi psihotic. Dar poate că numai sub o psihoză se mai poate scrie poezie... Da, aşa să ştii de la mine, că dacă apare unul la categoria grea, ăla sfârşeşte împuşcat în inimă sau la nebuni."

Mi s-a părut foarte trist ceea ce spunea scriitorul, nu mi-am imaginat că lucrurile stau în aşa hal, dar el ştie ce vorbeşte pentru că face parte din lumea lor. Scrie cărţi, ţine câteva rubrici în nişte reviste literare, e profesor universitar, deci ştie bine ce se întâmplă. Eu nu pot decât să mă mir şi să mă doară. Bieţii scriitori... Bieţii tineri... Biata Poezie... Şi eu scriu versuri, însă nu am pretenţia că ceea ce scriu este poezie. Nici n-aş putea. Eu sunt o ingineră care tricotează în momentul ăsta două fulare. Când mă plictisesc de culorile unuia dintre ele, îl las baltă şi trec la culorile celuilalt. Mă plictisesc repede. Şi uite-aşa iar mă gândesc la bieţii scriitori tineri, sinucigaşii. Probabil a scrie e ceva sinonim cu fericirea. E ca şi cum te-ai droga. Habar n-am cum e să te droghezi, dar ştiu cum e să scrii, chiar dacă nu sunt scriitor. Eu, de exemplu: dacă am reuşit să supravieţuiesc fără să-mi trag un glonţ în cap este pentru că am învăţat să combin cititul cu tricotatul şi cu memoria. Tricotez şi scriu în cap sau tricotez şi-mi aduc aminte. Cel mai frumos e când tricotez şi scriu în cap despre lucrurile cu adevărat frumoase. Cum ar fi despre ghivecele cu muşcate pe care le am la fereastră. Sau despre zăpada pe care o văd aşernută iarna în grădina din faţă. Sau despre lemnul cariat din tavanul meu. Sau despre picioarele mele, cum sprijină ele tavanul. Sau despre o licornă purtată în zgardă de mătase prin grădină. Astea sunt lucruri cu adevărat frumoase. Şi imortelele din glastra de pe masa de scris a scriitorului sunt frumoase, dar parcă-s prea înţepenite în nemişcarea lor. Numai moartea e urâtă, de aceea despre moarte nu scriu. Din câte îmi dau seama, el a cam început să scrie despre moarte. Am văzut eu în manuscrise câteva metafore care ştiu sigur că la moarte se referă. Poate că aşa e la 68 de ani, începi să scrii despre moarte în metafore. Încerci să te obişnuieşti cu lucrurile urâte. N-ai încotro.

Eu, una, îmi imaginez moartea ca pe o combustie bruscă, infinitezimală, ca o flacără monstruoasă, abstrusă, de culoare violet-trăznitor, o uriaşă văpaie cu flacără rece care din violet virează, ingenuu, în roz-fanat (îmi place mult cuvântul ăsta), apoi se transformă în miliarde de scântei verde-jad, precum rochia prea strâmtă a unei prinţese chineze care avea obiceiul să stea de vorbă cu mormolocii cărora le dedica elegii, apoi se dădea de trei ori peste cap transformându-se într-o egretă cu un penaj orbitor, minunat zdrenţuit în franjuri triste, atât de triste încât luau foc acoperişurile caselor. Cam aşa văd eu moartea, cu un foc colorat de la care se aprind acoperişurile şi de la care e foarte posibil să dispară lumea întreagă. Nu, moartea nu e o aparenţă, moartea e o realitate după care nu mai urmează nicio realitate. Aparenţă e cerul nopţii, cu tot cu stele, aşa am citit într-o carte. Şi am stat să mă gândesc de ce noaptea, cu tot cu stele, e o aparenţă. Poate pentru că dacă stai cu ochii în cerul nopţii poţi imagina orice? Poate pentru că ţi se pare că vezi umbre şi forme? Pentru mine, o aparenţă clasică este luna, mai ales atunci când e lună plină. Cel mai ades văd un cap de femeie, privind în jos, cu capul uşor plecat spre stânga. Jur că asta văd. Sau spre dreapta, depinde cum te poziţionezi. Are capul plecat spre stânga atunci când vorbeşti despre ea de unde eşti, de pe locul tău de pe pământ, ca şi cum vorbeşti despre un tablou pe care-l priveşti frontal. Are capul plecat spre dreapta dacă vorbeşti identificându-te cu ea, adică dacă devii femeia din tablou. Eu mă poziţionez de pe locul ăsta al meu mic de pe pământ şi spun ce văd. Eu nu sunt luna, ca să am capul plecat spre dreapta, eu sunt eu, Liuba, zisă Gracia, uneori Gracias. Exact aşa cum mă strigă în clipa asta scriitorul meu iar eu arunc andrelele şi rup scările mansardei ca să văd ce vrea de la mine. Clătite? Doar atât? OK, voi face clătite, dacă asta este tot ce pot face pentru un scriitor.