Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugine, samovare, liturghii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugine, samovare, liturghii (III)


Liuba Barashkova

12.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt îngeri cu aureole orbitoare
Desprinşi din pictorii renascentişti
Există îngeri ce plutesc sub soare
Cu aripi albe şi ochi trişti
Dar mai există îngeri de mansarde
Topite-n ploi de dor şi de alean
Purtând ascunse-n aripi halebarde
-ncărcate cu săgeţi cu vârf viclean
Iar de te-atinge otrava lor amară
Devii o lumânare stinsă-n ceară
Ce se prelinge-n sufletu-ţi pustiu
Precum un foc arzându-ţi-l de viu

Întind piciorul drept şi ating tavanul mansardei, lemnul ei cald în care cariile au început să-şi facă cuib. Am picioare frumoase pe care nu mi-e jenă să mi le admir atunci când proptesc acoperişul. Cu picioarele fixate în tavanul din lemn care coboară spre fereastră pot imagina fel şi fel de lucruri. Cum ar fi continuarea manuscrisului pe care l-am citit pe şest ieri dimineaţă, lăsat de scriitor, gazda mea, pe masa de lucru. El habar nu are că mă ocup şi cu cititul pe şest de manuscrise, aşa că nu se fereşte. Sau, cine ştie, poate că le lasă la vedere, tendenţios, tocmai pentru mine. Nu ştiu. Ştiu doar că uneori continuările mele mi se par mai inspirate decât ale lui, însă eu nu mă pricep la scris, doar nu sunt scriitor. Fragmentul de carte pe care l-am citit ieri, eu, una, dacă aş fi în locul lui, l-aş continua aşa:
"Capul îi era prins în rama tabloului de pe peretele din spatele ei, ca şi cum chipul îi era înrămat. Ceea ce mai rămânea la vedere din tablou nu era altceva decât fondul pe care chipul ei frumos, cu obraji albi, ca sculptaţi în marmură, era pictat: un cer veneţian înnorat, luminos, o apă în care cerul se reflecta iar în stânga, în colţ, un capăt de gondolă ancorată, probabil, de un ţărm. Sau poate în mişcare, cine ştie. Părea un tablou supra-realist nu prea îndrăzneţ cum stătea acolo, nemişcată, cu chipul ei trist şi frumos, cu ochii ficşi, cu privire ca de pasăre ochită-n aripă, în plin zbor. Fixismul privirii se datora, ca de atâtea alte dăţi, uluirii. Dar azi, pe lângă uluirea pe care i-o producea din ce în ce mai des, apăruse şi tristeţea. Ca şi cum abia azi şi-ar fi dat seama că totul este inutil. Sau ca şi cum de-abia azi văzuse limpede cum din discursul lui interminabil se desprinde un model, modelul pe care erau croite toate discursurile lui atunci când se refereau la ea. Care va să zică el lua fraza ei pe care o dezmembra în cuvinte, anulându-i sensul, iar din cuvintele alea recompunea o altă frază, cu un cu totul alt sens, pe care i-l atribuia, ca şi cum ea ar fi fost cea care rostise noua frază şi nu mintea lui cea care a produs amalgamarea asta aiuritoare. Spusese nu, nu am spus asta, eu am spus cu totul altceva şi îi reproducea ceea ce tocmai rostise, cuvânt cu cuvânt, dar el nu se lăsa şi rearanja iarăşi cuvintele, în altă ordine din care reieşea ceva ce ea iarăşi nu rostise, susţinând că, de fapt, asta spusese, că doar cuvintele fuseseră aceleaşi. Nu ştia ce să creadă: face pe prostul crezând-o proastă şi pe ea sau era, pur şi simplu, bolnav? Îşi amintea că povestea asta cu re-interpretarea are un nume, un nume de boală. Poate că era bolnav. Şi, dacă era bolnav, boala asta era una gravă? De exemplu, cancerul. Cancerul de sân sau cancerul de col uterin se putea depista şi trata, în ziua de azi, numai şi numai dacă erau descoperite în stadiile incipiente. Şi scăpai de ele pentru totdeauna. Dacă le descopereai prea târziu, nu mai aveai nicio şansă, urma să mori cu zile. Poate că şi boala de care se părea că suferă el era tot un fel de cancer, un cancer al minţii care, depistat la timp, s-ar putea trata. Sigur, cancerul ăsta nu va omorî pe nimeni, de va fi să rămână nedepistat, dar tot o boală gravă părea să fie, o boală despre care nu ştia cum să-i vorbească.

Povestea cu desfăcutul frazelor în cuvinte şi rearanjarea lor în cu totul alt sens se întâmpla, de fapt, dintotdeauna, de când îl cunoscuse atunci, în după-amiaza în care băuse o cafea cu prietena ei într-o cafenea şi un tip slinos se luase de ele, încercând să le agaţe. El era la o altă masă şi l-a rugat pe slinos să se abţină, ăla l-a luat la mişto (era şi bine afumat) spunând, în gura mare: ce, bă, vrei să le fuţi tu?, la care el s-a ridicat, s-a dus la slinos şi l-a pocnit cu capul de peretele din spate: s-o fut pe mă-ta, i-a spus şi l-a săltat de pe scaun, aruncându-l în stradă. După care s-a întors la masa lui, unde stătea singur, bând cafea şi citind un ziar deschis la o ştire despre împuşcături în centrul capitalei. S-a simţit datoare să-i mulţumească, înainte de a pleca. Tipul s-a ridicat de la masă spunându-i că mai bine le conduce o bucată de drum pentru că slinosul era afară, vorbind la telefon şi aşteptând, şi lucrul ăsta nu-i suna tocmai bine. Fetele i-au mulţumit, simţindu-se ocrotite de un înger foarte viril, care dădea slinoşii cu capul de ziduri. După vreo 300 de metri s-au despărţit, iar îngerul bătăuş le-a spus - le-a spus privind-o pe ea în ochi, ca şi cum numai ei i s-ar fi adresat - puteţi veni aici, la cafenea, oricând, niciodată nu veţi păţi nimic. Lucru care tare a bucurat-o pentru că însemna că găsise un loc sigur, păzit de un înger bătăuş, cu ochi ageri. Şi cum genul de înger bătăuş nu făcuse parte din viaţa ei (nici nu ştia că există aşa ceva pe pământ), se cam îndrăgosti, aşa, după primul dat cu capul de zid (cu toate că nu-i plăcuse agresivitatea, dar nu-i plăcuse nici interpelarea slinosului) şi se gândi: ce bine că există şi îngeri excentrici pe lumea asta! Deci a fi excentric înseamnă să pocneşti pe unul cu capul de-un perete, într-o cafenea. Sau să mergi pe stradă cu o licornă agăţată cu un lanţ din aur de gât. Sau să mănânci struguri sau pepene roşu cu pâine, aşa cum mânca scriitorul ei, de sub mansardă. Sau să ţii un discurs despre echitate unei mame cu patru copii. Sau să asculţi jazz din Sonora..."

Îl aud pe scriitorul meu că s-a aşezat la masa de scris. Dacă mă uit prin podea, constat că nu mă înşel. Nu pot continua manuscrise atunci când el lucrează, chestie de respect, aşa că mă opresc ca să-l las să-şi facă treaba în linişte. Voi citi. Mai devreme m-am servit cu o carte din teancul din stânga ferestrei de la parter. Se numeşte Monştri. Un bestiar al bizarului. Preferam un bestiar al zânelor sau al îngerilor, dar e bine şi aşa. Îmi proptesc picioarele din nou în tavan şi, sub greutatea dulce a lemnului cariat, deschid, curioasă, cartea despre monştri.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer