Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugine, samovare, liturghii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugine, samovare, liturghii (II)


Liuba Barashkova

08.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ar fi jignitor ca cineva să creadă că, dacă nu spun nimic, înseamnă că nu gândesc. Gândesc şi eu, dar în felul meu. Mă cam feresc să vorbesc cuiva pentru că am văzut că lumea se cam sperie. Aşa că mai degrabă scriu cum gândesc decât vorbesc cum gândesc. De aceea vorbitul este, pentru mine, un chin. Când pare că stau degeaba şi lenevesc (de exemplu atunci când tricotez) eu nu chiar degeaba stau, ci mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut în viaţa mea. Îmi place să mă gândesc la oameni, aşa cum i-am văzut eu din câte mi-au dat ei voie să văd. Nu îi judec, ci stau aşa, cu ei în cap, şi-i privesc cum apar ei conturaţi în amintirile mele şi uneori mă minunez de ceea ce văd, alteori mă minunez de ceea ce descopăr. Mă gândesc la Olga, uneori. Pe Olga o iubesc. Ce viaţă şi la fata asta! Mereu are grijă la aparenţe, mereu se străduieşte să ofere un tablou frumos, ceva la graniţa între baroc şi impresionism, ceva cu danteluţe delicate, suave, migăloase, cu rozuri putrede întretăiate de tremurătoare ruginiuri şi verniluri palide, cu pasteluri de bleuri pe tavane bogat ornamentate, cu crinoline tragic despicate pe busturi fragede şi leşinat atrăgătoare, cu frânturi de pulpe roz întrevăzute ludic de sub maldăre de volane transparente... Adevărul adevărat este că Olga e departe de a arăta aşa cum vrea ea să fie văzută. De fapt, e o tipă la 60 de ani ajunsă, între timp, la vreo 70 kg, asta în condiţiile în care nu are mai mult de un metru şaizeci. Dar ea se vede cumva ca Olga a lui Picasso, balerina. E penibilă când se îmbracă în colanţii ei coloraţi, cu bluziţe vaporoase de puştoaică şi cu balerini argintii. Îţi vine s-o dai de-a dura. E perfect rotundă. Dar ştie să fie o prietenă bună şi asta e ceea ce contează, nu cum arată.

Cam aşa mă gândesc eu la oameni, în capul meu. Asta ca să nu mă plictisesc în timp ce tricotez. Câtă vreme nu deschid gura, asta nu face rău nimănui. Ce-nseamnă o prietenă bună? Înseamnă ca eu să mă duc la ea şi să mă plâng de una şi de alta iar ea să fie acolo disponibilă pentru mine, fără să-mi dea senzaţia că o plictisesc. Eu mă mulţumesc cu atât. La fel cum mă mulţumesc cu o felie de pâine cu unt şi gem şi un ceai, dimineaţa sau seara. De fapt, dimineaţa mi-e suficientă cafeaua. Sunt modestă nu pentru că-mi place, neapărat, să fiu modestă, ci pentru că am ales o astfel de viaţă. Nu întotdeauna am dus viaţa asta, nu, am dus-o şi mai bine. Mut mai bine. Dar binele ăla a avut un preţ pe care nu am mai fost dispusă să-l plătesc. Devenisem cel mai în vârstă om de pe planetă tot plătind preţul.

La 23 de ani terminasem facultatea şi eram o proaspătă ingineră gata să cucerească lumea. Dar iubitul meu mă iubea atât de mult, încât nu m-a lăsat să mă duc la muncă iar eu credeam că asta este cea mai mare dovadă de iubire pe care aş putea primi-o şi nu m-am dus la muncă. Ca să-mi omor vremea, după ce făceam ordine în casă, spălam, călcam, găteam, mă apucam de citit. Vreo două, trei ore pe zi citeam. După un timp, cu toate că spălam, găteam, călcam, dereticam, am trecut la un program de patru, cinci ore de citit. Şi aşa au trecut vreo 10 ani, în care timpul de lectură ajunsese la aproape opt ore. Eram ca la muncă. Dacă tot n-aveam serviciu, citeam. Până într-o zi în care (lucrul ăsta se întâmpla după vreo cinci ani de dovezi de iubire, când eu începusem să mă plâng de plictiseală) iubitul meu a început să-mi arate pânze de păianjeni inexistente pe la colţurile tavanelor. Zilnic mi le arăta. Adică mi le arăta cu atât mai des cu cât mă plângeam mai tare de plictiseală. Adică eu pierdeam vremea citind, în timp ce pânzele se înmulţeau pe tavane şi mai voiam să mă duc şi la serviciu? Adică eu vreau să mă duc la piaţă ca să mai ies din casă când aveam totul adus la nas? Adică eu voiam să merg până la magazinul din colţ, aflat la 25 de metri de casă, doar ca să ies din casă? Iubirea era atât de mare încât nici nu mai îndrăzneam să ies pe poartă. Adevărul e că nu aveam de ce ieşi, aveam tot timpul tot ce-mi trebuie ca să ţin casa în regulă. Adică eu voiam să ies la cumpărături, prin magazine, după pantofi, chiloţi şi fuste? Nu era necesar, hoţii din Italia, Spania, Anglia veneau cu zeci de kilograme din toate, eu nu trebuia decât să-mi aleg. Nu, hoţii nu intrau în casa noastră niciodată (iubitul meu era oricum, numai tâmpit nu), ci iubitul meu deşerta uriaşele plase cu ţoale în mijlocul sufrageriei, pe covorul persan cu 550.000 de noduri pe metru pătrat, ca eu să-mi aleg tot ce-mi place. Şi alegeam într-o veselie. Până într-o zi în care nu am mai avut ce alege, prea aveam de toate. De exemplu, 25 de sticle de parfum dintre cele mai scumpe. Aveam patru haine din blană şi vreo zece din piele. Aveam de toate iar el nu pricepea cum devin din ce în ce mai tristă. Tristă până la depresie. Într-o zi am simţit că dacă nu evadez, înnebunesc. Alternativă nu era. Ca orice om încă zdravăn la cap, am ales să plec. Şi dusă am fost. Nici măcar de nevastă nu mă luase. Nu aveam niciun ban, nu aveam nimic. M-am dus la mama, care sigur că mi-a zis, de vreun milion de ori în doar două zile: "Ţi-am spus eu!". După două zile nici pe mama nu am mai suportat-o. Şi am plecat. Am găsit anunţul cu mansarda şi m-am prezentat la casa scriitorului cu tot cu geamantane. Două. Puteam lua douăzeci, dar nu aveam atâtea mâini. M-a privit suspicios, am început să plâng şi asta a fost tot. M-am ales cu mansarda.

Iată că am încheiat şi mâneca dreaptă tot depănând în cap amintiri, mâine sunt gata şi cu stânga şi pot vinde puloverul. Noroc că am deja un cumpărător. Dumnezeu e sus şi vede. Şi iată că tocmai intră pe uşă scriitorul meu iar eu n-am făcut pipi, cu atâtea amintiri. Şi nici nu m-am gândit la continuarea manuscrisului. Cu asta mă voi îndeletnici de-acum încolo, gata cu tricotatul, destul pe ziua de azi.

Poveştile-ncepeau să curgă
Crăpând, uşor, coaja firavă
De gânduri scurse-n notă gravă
Precum pământu-n trap de murgă
Se crapă sub copite-ncinse
De fugi pe pajişti proaspăt ninse
Şi îngeri ridicau aripe
Blând ocrotind în triste clipe
Prinţesa ce doarme pe rouă
Când pe mansardă-n şoaptă plouă

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer