Rugine, samovare, liturghii (I)

Dacă întind piciorul drept, ating tavanul căptuşit cu lemn din care este foarte posibil să se desprindă mici aşchii, azi roase de carii. Dacă mă străduiesc puţin, cu stângul ating glaful ferestrei. Patru paşi în stânga patului, cum stai cu faţa la fereastră, doar patru paşi şi dau de zid. Trei paşi în faţa patului, cum stau cu spatele la fereastră, doar trei paşi şi dau de uşă. Trăiesc în mansarda asta de o grămadă de ani graţie scriitorului de la parter care a acceptat, pe un preţ de nimic, coabitarea aceasta silenţioasă şi absolut echitabilă. Avem reguli clare, care s-au stabilit singure, în timp. Nu ne întâlnim decât extrem de rar pentru că am grijă ca lucrul ăsta să nu se întâmple. Nu-mi place să deranjez şi nici nu accept să fiu deranjată. Baia şi bucătăria le folosesc numai când el nu e acasă. Îi las banii de chirie pe masa de scris. Nu aduc pe nimeni în mica mea mansardă iar el nu are musafiri decât foarte rar, când nu are încotro. Am 38 de ani şi sunt sătulă de viaţă. El are 68 şi debordează de viaţă. Privindu-l, uneori, prin crăpăturile podelei, încerc să învăţ pofta lui de viaţă dar nu se lasă lesne ghicită. Recunosc că uneori, când nu e acasă, îi citesc manuscrisele. El nu ştie asta. Încerc, apoi, să continui povestea de unde a lăsat-o şi uite-aşa scriu şi eu manuscrisele mele, care nu vor vedea niciodată tiparul căci eu nu sunt scriitor. Dar îmi place să scriu atunci când nu citesc. Aici avem o înţelegere: pot împrumuta din biblioteca lui orice carte, cu condiţia s-o pun exact la locul de unde am luat-o. Lucru care nu este greu de îndeplinit. Uneori fac clătite şi îi las şi lui nu mai mult de două pe masa de scris. Nu am nevoie să-mi mulţumească, aşa cum nici eu nu-i mulţumesc atunci când împrumut cărţi. E ceva de la sine înţeles. El e silenţios iar eu încă-s frumoasă. Dar asta e mai puţin important. Important este că amândurora ne place să lenevim şi uneori lucrul ăsta ne încurcă, deoarece vrem s-o facem în acelaşi timp, dar nu împreună. Aşa că deseori îmi reproşează că respir prea tare. La rândul meu, îi reproşez că se întâmplă să sforăie atunci când, lenevind, adoarme. E o zonă în care nu ne înţelegem. De altfel, sunt singurele momente în care vieţile noastre se intersectează. Eu tricotez. Tricotez nebuneşte. Sunt foarte inventivă doar pentru că nu am încotro. Trăiesc din tricotat aşa că sunt obligată să fiu inventivă. El nu ştie că tricotez, nu ştie din ce trăiesc dar nici nu-i pasă. Eu ştiu din ce trăieşte el, chiar dacă nu-mi pasă. Mie-mi pasă să pot rămâne în această mansardă până la capătul zilelor. Va trebui să rezolv această problemă într-o zi.

Deocamdată, nu asta este grija mea. Grija mea sunt puloverele, şalurile, fularele, rochiile pe care trebuie să le tricotez şi să le vând. Am o mică piaţă, e adevărat. Am şi o mică filosofie de viaţă: munceşte cât mai puţin şi bucură-te cât mai mult. Încerc să mă ţin de propria-mi filosofie, ceea ce nu întotdeauna este uşor. Dorm puţin şi citesc mult. Asta e plăcerea mea, cititul. Nu-mi trebuie mult. Mănânc brânză, roşii, mere, salată, câte-un iaurt, pepene, dovleac copt. Chestii ieftine. Scriitorul de la parter îmi spune Gracia. Pe mine mă cheamă Liuba dar nu mă deranjează că-mi spune Gracia. Uneori îmi spune Gracias, nu ştiu de ce. Eu am minte de femeie şi nu pot pricepe toate subtilităţile lui. Iar pe el uneori chestia asta îl enervează. Atunci când îl enervez îl privesc cu ochi rotunzi şi umezi, ca picuraţi cu miere şi supărarea îi trece ca prin minune. Nu ştiu de ce. Nici chestia asta n-o înţeleg. Dar nu mă străduiesc să înţeleg, astea-s lucruri cu totul secundare. Important, acum, este puloverul la care lucrez şi pe care trebuie să-l vând cât mai repede ca să am ce mânca şi săptămâna viitoare. Şi mai e ceva important: cum să continui ultimele două pagini de manuscris pe care le-am citit azi dimineaţă. În timp ce tricotez nebuneşte, gândesc, că şi aşa n-am ce face. Gândesc la continuarea manuscrisului, dar asta o voi amâna pe mâine. Deocamdată, lenevesc.