Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugine, samovare, liturghii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugine, samovare, liturghii (XII)


Liuba Barashkova

12.02.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Prinţesa poate fi ciudată
E prea curioasă, vrea să vadă
Cum îşi înnoadă luna raze
Pe cer, în diferite faze
Cum se aşterne pe pământ
Un fulg uşor precum un gând
De ce e zi, de ce e noapte
De ce miroase-a mere coapte?
Iară piticul o priveşte
Cu ochi de jad, dintr-o poveste

- Azi? Azi se scrie o literatură a Eului, urmare nu doar a unui secol de psihologie, ci şi a psihologizării a tot şi a toate. Realitatea, azi, realitatea aşa cum se desprinde ea din literatură este realitatea fiecăruia, subiectivismul, fiecare scrie despre sine, ca şi cum pe lumea asta ar fi vorba despre ei. Vezi? D-aia nu scriu. Mama m-a privit cu adoraţie bolnavă cel puţin doi ani după ce m-a născut. Ce-aş putea reflecta eu dacă reflecţia mea a fost adorarea? Cum aş putea scrie eu despre real dacă atunci când mă privesc în oglindă o văd pe mama privindu-mă cu admiraţie nesfârşită? Ochii mei nu văd bine, ochii mei văd dragostea, o iubire scăpată de sub control, ochii mei nu pot vedea lumea aşa cum e ea pentru că eu peste tot văd iubire, văd frumosul, văd poezie, dar asta nu înseamnă că sunt tocmai oarbă, înseamnă doar că nu sunt cea mai potrivită persoană care să descrie realitatea. Nu sunt nici cea mai potrivită pentru a scrie despre iubire, eu în iubire mă înec. De tot. Definitiv. Cu toate astea, încă îmi amintesc cozile la lapte şi unt, la "adidaşi", oamenii stăteau la coadă şi se băteau pentru oase de porc, pentru picioare de porc, îţi aminteşti? Îmi amintesc hainele lor cernite, ponosite, aceleaşi haine de o grămadă de ani, îmi amintesc frigul din case, caloriferele reci ca gheaţa, feţele lor triste, dezamăgite. Lacrimile. Sacrificiul. Ruşinea de-a fi om. Aşa ceva nu se uită şi nu se iartă. Solidaritatea exista, era vizibilă, era densă, avea materialitate, dar asta numai până când se aduceau oasele de porc golite de carne, în Halele Centrale. Atunci începea lupta cea adevărată, înghiontirea, coatele în burtă, călcatul în picioare, lupta pentru supravieţuire. Aşa abrutizezi un popor, aducându-l la datele primare, umblând la baza piramidei. Proiectul unei naţiuni fericite se valida, mai apoi, în grămezi de fotografii zâmbitoare, cu tot Comitetul Central. Mai mult decât să sufăr propriu-zis din cauza sărăciei şi foametei am suferit din cauza suferinţei alor mei, asta este amprenta pe care sufletul meu a păstrat-o, durerea nesfârşită a mamei că nu mai ştie ce să inventeze din oase de pui şi conserve de Luncheon meat. Făcea şniţele din conservele alea de pastă chinezească, numai carne nu era aia. Apoi au dispărut şi alea. Picioare de porc, copite de porc, atâta se mai aducea prin magazine. Labe de porc, înţelegi? Cu gheare şi cu păr pe ele. Şi totuşi, eu nu am fost crescută cu copite de porc, dar nici cu icre de Manciuria. Nu c-aş fi avut nevoie de icre de Manciuria, dar aş fi avut nevoie să nu-i mai văd pe-ai mei trişti, să nu mai văd că se trezesc la 4 dimineaţa pentru a cumpăra un pachet de unt şi o cutiuţă de smântână pentru nepoată-mea de un an. Ireparabilul nu se poate vindeca. Improvizaţia nu poate ţine loc adevărului. Aşa că lasă-mă să disper azi de fericire, este tot ce mai pot face. Dar de ce nu disperă nimeni de umanitate? De ce?

Deseori erau simple monologuri pe care mi le provoca doar cu un singur cuvânt sau cu o remarcă. Apoi asculta ca şi cum lua parte la dialog. Nici nu ştiu ce făcea. Se distra? Încerca să mă cunoască astfel? Coborâsem cu andrelele şi cu sculurile mele colorate de la mansardă şi dădeam din mâini şi peroram în deşert. Parcă dădeam spectacole zilnice. Uneori se întâmpla ca, brusc, să mă desprind de mine şi să mă privesc din afară, ca şi cum aş fi fost altcineva care mă privea şi mă asculta iar atunci mi se părea că sunt jalnic de penibilă şi tăceam brusc, lucru al cărui sens nu-l pricepea. De fapt, ce naiba făceam? Ce voiam? Acum, de exemplu. Doi pe faţă, doi pe dos, trei pe faţă, unu pe dos, schimb firul roşu cu cel alb, fac steluţe albe pe un fular roşu, pentru la iarnă. Un fular pentru el. Nu ştie că-i pentru el. La 69 de ani este suficient de excentric cât să poarte un fular roşu cu steluţe de zăpadă albe tricotat de-o ingineră. Este felul meu de a-i mulţumi. Nu prea ştiu pentru ce simt nevoia să-i mulţumesc dar trebuie să o fac. Ba ştiu: pentru faptul de a mă fi primit în viaţa sa. Iar eu m-am instalat în ea ca şi cum ar fi fost un drept al meu. Oricum, am luptat pentru el, măcar o singură dată, când cu rapandula. Dar nu mă simt vinovată. Şi el avea nevoie de mine. Şi el avea nevoie de fâţâiala mea prin casă în şosete (şi vara port şosete, mi-e frig tot timpul, mai ales la picioare), de tricourile mele care abia-mi acoperă fundul, de peroraţiile mele inutile şi fără substanţă, de tinereţea mea, atâta câtă mai e. Oricum, faţă de el, mereu voi fi tânără. Parcă aş locui cu tata. De tata niciodată nu mi-a fost jenă să stau în faţa lui în tricou şi chiloţi. Desigur, chiloţii nu se vedeau niciodată. Stăteam turceşte pe fotoliu şi îl ascultam. Mereu cu o carte în mână, aşa îl găseam de fiecare dată când intram în camera lui. Cam aşa şi cu scriitorul meu. Ieri am găsit un nou manuscris care mă tentează să-l continui, scriindu-l în cap. Ia să vedem, ce-aş spune dacă aş fi el:
"Îngerul cu ochi ageri care dădea slinoşii cu capul de zid în cafenele devenise îngerul ei păzitor. O ducea şi o lua cu maşina de la facultate, îi făcea cadouri inimaginabile, cum ar fi o pungă de cafea Alvorada, aurie, lucioasă, aiuritor de aromată, un borcan de ness ţiplat, cu capac frumos, o pereche de pantofi din piele, brazilieni, roz, cu toc de 8 cm, cu un calapod de excepţie, o pereche de blugi, ciocolată belgiană, câte un parfum franţuzesc, câte un borcan de Nutella... Îngerul îi fabricase un rai la porţile căruia stătea de veghe ca nu cumva să apară vreun slinos care să trebuiască să fie dat cu capul de zid. Până într-o zi când maică-sa îi spuse: ori noi, ori el, ai de ales! Şi a ales, desigur, excentricul înger, expert în slinoşi buni de pocnit. Borcanele de ness şi pungile de Alvorada au continuat să apară, la fel şi ciocolata, borcanele cu Nutella şi parfumurile şi multe altele cu totul de neimaginat altfel decât prin Neckermann. Avea de învăţat, stătea mult în casă iar a ieşi doar pentru a merge la facultate şi, o dată pe săptămână, la restaurant era tot ce avea nevoie pentru a întreţine mirajul unei iubiri cum nu exista decât prin cărţi sau filme. Viaţa, din nou, bătea filmul! Singurul lucru bizar era felul lui de a interpreta ceea ce vorbeau. Ea spunea 'mi-ar plăcea să mergem la Praga', el spunea 'sigur, acum vrei şi la Praga', ea spunea 'nu, am spus că mi-ar plăcea să mergem la Praga', el spunea 'da, ai spus că vrei la Praga', ea spunea 'nu am făcut decât să exprim o dorinţă, un vis, nu am spus că trebuie să mergem la Praga' şi tot timpul avea senzaţia că vorbesc două limbi care nu se întâlnesc nicăieri, două limbi pentru care nu exista dicţionar, altul decât cel de psihiatrie. Dar era departe de a înţelege lucrul acesta."

Trebuie să întrerup continuarea manuscrisului pentru că scriitorul meu începe să vorbească din senin, ca şi cum ar continua o discuţie proaspăt încheiată: "Ştii ce-mi place, spune, îmi place că o grămadă de curve, ajunse la bătrâneţe, devin dintr-odată nişte femei respectabile. Capătă un fel de talent de a-şi şterge trecutul, de a-l uita definitiv şi încep să le judece pe alea tinere. Devin nişte cucoane înţelepte şi rafinate... " Ce-ţi veni, întreb. De unde până unde povestea cu curvele? Mă priveşte ca proaspăt trezit din transă, ca şi cum nu-şi dădea seama că vorbea cu voce tare. Se aşează pe canapea, lângă mine, îşi sprijină umerii pe braţele înfipte în sculurile mele din lână colorată, mă priveşte cu ochii lui de culoarea cojilor de nucă, ba nu, de culoarea pojghiţei care înveleşte miezul de nucă, mă priveşte cu o intensitate din care nu-mi pot smulge privirea, mă priveşte îndelung şi tot simt că urmează să spună ceva, ceva ce se lasă aşteptat, cuvintele sunt pe vârful limbii, aproape că le pot vedea, aproape că le pot auzi, par nişte mici fantome fără chip, abia de mai pot respira de atâta tensiune şi curiozitate, simt cum mă sufoc, nu mai am aer, secundele trec într-o tensiune delicioasă dar şi uşor înspăimântătoare, trec chiar minute, minute lungi, timpul capătă altă consistenţă, devine clisos, vâscos, dens şi, la un moment dat, simt privirea lui intensă, sfredelitoare ca o mângâiere plină de tupeu, ca un act sexual, ba nu, ca un preludiu urmat de un act sexual, ca un preludiu nesfârşit urmat de un incest, ca un preludiu urmat de un futut, ca un preludiu urmat de un futut mult aşteptat şi prea mult amânat... iar el spune, moale şi dulce: "Gracia, eşti tare drăgălaşă". Iar mie mi se face atât de ruşine încât o iau la fugă, speriată, pe scări, sus, la mine, la mansardă şi mă întreb ce mama naibii, ce mama dracului, ce pizda mă-sii se întâmplă cu mine. Dar la întrebarea asta nu ştiu să-mi răspund. Sau mi-e ruşine să-mi răspund. Mi-e ruşine, uneori, de gândurile mele. Bine că am învăţat să tac. Dar nu, nu cred că-s nebună. Nici proastă nu sunt. Era altceva în privirea lui, nu era o simplă Gracia drăgălaşă, nu, nicidecum, pe cine vrea el să ducă? M-a păcălit. Pur şi simplu a râs de mine. Am priceput corect ce-mi transmitea privirea lui, numai că ceea ce rostise era clenciul, poanta, capcana în care bleaga de mine a căzut. Deci d-ăsta mi-eşti... D-ăsta mi-eşti, deci... Şi dacă nu cădeam în capcană? Şi dacă o vedeam la timp? Şi dacă-i răspundeam conform a ceea ce privirile lui spuneau? Hm? Ce s-ar fi întâmplat? Ce? Oare ce?

Ruşinea-mi dispare ca prin minune şi simt cum un motor se turează în mine, undeva, sub stern. Cobor să-mi iau andrelele şi sculurile. Deloc ciudat, el stă încă pe canapea iar ochii îi surâd într-un fel extrem de satisfăcut. Îmi proptesc, cu tupeu, privirea în ochii lui, îmi înfig săgeţile iradiind din irişi, cu tupeu maxim, aşa cum ştiu eu mai bine şi-l întreb, în şoaptă, lent, foarte lent şi foarte răspicat: ţie chiar nu îţi este ruşine? Îi simt respiraţia, atât de caldă, pe obraz: dar ţie nu îţi este?

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer