Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Ce mai contează ridicolul cînd pe noi ne mănîncă ciuma...


Nicolae Coande, un interviu cu Cezar Ivănescu

27.01.2017
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Coande: Domnule Cezar Ivănescu, vă apropiaţi de senectute şi vă păstraţi foarte bine spiritul tînăr. Lumea în care trăim pare devastată de bolile materialismului şi nu-şi regăseşte prospeţimea de odinioară. Ce poate face poetul pentru a rezista la această "dez-vrăjire" a lumii din care face, totuşi, parte?
Cezar Ivănescu: Prin 1993, cînd am reînceput să merg la Iaşi, invitat de prietenul şi discipolul meu, poetul Lucian Vasiliu, directorul Muzeului Literaturii Române din Iaşi, am avut o întîlnire cu studenţii de la Filologie, în cadrul catedrei de Literatură, întîlnire patronată de profesorul Nicolae Creţu...
Eliberat de orice constrîngere didactică, le-am ţinut studenţilor un curs de poezie, aşa cum înţeleg eu că ar trebui să arate un curs de poezie în ziua de azi, şi cum, după ştiinţa mea, încă nu se predă nicăieri în lume. Am citit mai întîi un poem de-al meu, "Maithuna", pentru a familiariza auditoriul cu textul, am cîntat apoi poemul a cărui muzică e compusă de mine, şi apoi l-am analizat în orizontul gîndirii indiene din care poemul se inspiră, dar nu numai, pentru că epigraful poemului e din Evanghelia după Matei, 22,30; efortul meu de o viaţă a fost să urmez calea de înţelegere deschisă de un Mare Maestru, Ananda K. Coomaraswamy şi să primesc budhismul cu mintea şi inima unui creştin. După acel prim curs spontan de poezie, la insistenţele lui Lucian Vasiliu am scris şi am susţinut la "Casa Pogor" mai multe cursuri de poezie tradiţională în care am expus mai pe larg ceea ce voi încerca să rezum aici: ceea ce numim lume modernă, desacralizată, ţine de la Renaştere încoace, ceea ce numim poezie modernă în Europa ţine de la trubaduri şi pînă la noi; timpul scurs e infim dacă îl comparăm cu mileniile în care a funcţionat poezia tradiţională (de la Vede la trubaduri), o mare artă, aliată cu muzica şi celebrînd sacrul. Nu putem şti dacă aceste cîteva secole de poezie modernă nu vor fi puse între paranteze de o viitoare istorie universală a poeziei... Sigur, vor supravieţui Dante, Baudelaire, Eminescu... Dar ei ţin mai degrabă de tipul de poet tradiţional. Confreria poeţilor nu se poate salva scufundîndu-se în lume, pactizînd cu această lume diabolizată (cum făcea răposatul Marin Sorescu, olteanul dumitale, a cărui mustaţă se zărea mereu în ceafa lui Ion Iliescu, la Cotroceni), ci încercînd să-şi redescopere adevărata identitate: ca moştenitori ai unei Mari Tradiţii şi deţinători ai unei Mari Arte (ca şi alchimia), poeţii trebuie să se schimbe ei înşişi şi, dacă în aceste vremuri de Kali-Yuga nu mai e posibilă practicarea pură a unei Mari Arte, măcar să încerce să reimagineze acel "Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată."

Nu cred deloc în gargara postmodernă. Mi se pare de un fals evident, mai întîi printr-o carenţă de logică internă: toată poezia modernă trăieşte din delir existenţial şi o acută conştiinţă a unui păcat originar, pierderea secretului marii arte: de la Hölderlin la Eminescu, de la T.S. Eliot la Blaga, poeţii moderni suspină după o ţară pierdută, o limbă pierdută, o artă pierdută, şi în loc să fie redescoperită arta tradiţională, toate babele filosoafe şi nelipsitul Rică Venturiano al poeziei româneşti, Mircea Cărtărescu, intonează în cor lauda postmodernismului, libertatea absolută a plagiatului...
Poetul face parte din lume, dar şi din cer şi nu ştiu să fi argumentat cineva vreodată că toată această lume ar valora mai mult decît sufletul Celui Crucificat strigînd: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?".
Textele fundamentale ale lumii s-au scris şi unele s-au pierdut, Căile, virgine, ca la începutul lumii, ne aşteaptă să le păşim.
Oare le păşim? te ridici în clipa asta de la masa de scris să păşeşti pe Cale, frăţioare?

Nobila falangă moldavă

N.C.: De ceva vreme faceţi naveta între Iaşi şi Bucureşti. În oraşul "Junimii" conduceţi chiar editura cu acest nume. Este Iaşiul dornic să revină la cotele exigente ale unei vieţi culturale pe care a impus-o definitiv în conştiinţa românilor la sfîrşitul secolului al XIX-lea?
C.I.: M-am reîntors în Iaşi invitat de poetul Lucian Vasiliu şi de universitarul, omul politic, scriitorul şi primarul Constantin Simirad, chiar de Sfînta Parascheva, la prima ediţie a Sărbătorilor Iaşiului şi pentru cîteva zile am trăit în atmosfera Europei medievale de la 1200, cu tîrgoveţi veniţi din toată ţara şi împînzind tot oraşul şi mişunînd spre Catedrala Mitropolitană... Cum eu însumi trăiam ca un înviat din morţi (după mineriadă) tot spectacolul mi se părea a ţine de miracol... Apoi am retrăit miracolul în fiecare toamnă... Pînă la a fi directorul Editurii "Junimea", am mai fost directorul unei edituri particulare şi am candidat, fără succes, la obţinerea postului de redactor-şef al revistei Convorbiri literare (nu m-au vrut colegii din comitetul de conducere al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi)...
Şi aşa se împlini deceniul de cînd fac naveta între Bucureşti şi Iaşi...

Acum, ca să răspund onest la întrebarea dumitale, trebuie să reamintesc ce a însemnat pentru Iaşi mutarea la Bucureşti a "Junimii", a Convorbirilor literare, şi gruparea şi revista s-au impus deopotrivă şi la Iaşi şi la Bucureşti. Era imposibil ca Iaşiul să-şi revină aşa uşor. În perioada interbelică exodul a continuat, dar e destul să amintesc două lucruri, aparent disparate, pentru a înţelege greutatea spirituală a Iaşiului interbelic:
1. acest oraş a generat, prin cuzism mai întîi, şi apoi prin legionarism, singura mişcare politică autentic românească din toată epoca modernă (fascinîndu-i pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, pînă la Ion Negoiţescu şi Mihai Şora, care la bătrîneţe au executat repetate canose) şi,
2. unchiul meu, G. Ivănescu, autorul singurei Istorii a limbii române în 45 de ani de comunism, îmi povestea că el şi cu Eugen Coşeriu, studenţii lui Iorgu Iordan, prin anul al II-lea sau al III-lea de facultate s-au gîndit să revoluţioneze lingvistica mondială... "Ei, şi aţi făcut-o" l-am întrebat eu în 1980, la Iaşi, unchiul meu aflîndu-se la Spitalul de urgenţă, bolnav de osteoporoză... "Cred că am făcut-o, pe deasupra eu am ajuns şi Papă!"... Ce se întîmplase, Iorgu Iordan, magistrul unchiului meu, scrisese în revista Limba română un articol cu titlul Habemus Papam, în care elogia Istoria limbii române... Tot în Iaşiul interbelic trăia un Ştefan Procopiu (căruia Niels Bohr i-a cam furat Nobelul) care întreţinea o asiduă corespondenţă cu Einstein...

Generaţia noastră s-a trezit într-un Iaşi vandalizat de comunişti, după ce generaţia marelui istoric Al. Zub intrase deja în puşcărie, într-un Iaşi în care tovarăşii din conducerea comunistă a Iaşiului priveau mai mult spre Moscova decît spre Bucureşti (şi mare noroc am avut că după Cernăuţi şi Chişinău nu am pierdut şi Iaşiul!), într-un Iaşi care pierduse totul în afară de onoare; pentru noi, această onoare însemna calea regală a poeziei româneşti, Conachi, Alecsandri, Eminescu, Bacovia, Labiş; eram alături Adi Cusin, poet rimbaldian de geniu (atunci, nu acum), Petru Aruştei, pictor şi poet de geniu, Laurenţiu Ciobanu (Dan Laurenţiu), Mircea Ciobanu, Cristian Simionescu, Constantin-Liviu Rusu, Ioanid Romanescu, Margareta Moldoveanu, Stelian Baboi, Tudorel Ghideanu, Richard Regwald, N.V. Turcu, Octavian Stoica, Dan Ravaru, Ion Constantinescu, Mihai Ursachi (încă în puşcărie), Emil Brumaru, mai trăiau George Mărgărit (la Sanatoriul Bîrnova) şi rafinatul Creţescu; cînd a dat de noi, într-o vizită în Iaşi însoţindu-l pe George Ivaşcu, A.E. Baconsky a rămas şocat şi nu a avut ce să recite la recitalul nostru, deşi noi am insistat; a scris un articol în Contemporanul "Papa" Baconsky, cum îi zicea Dan Laurenţiu; toţi eram la acea oră mai buni decît cei care aveau să debuteze în iarna lui 1960 în proaspăt înfiinţata colecţie Luceafărul, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Nichita Stănescu (reprezentînd Capitala Republicii), Leonida Neamţu (Cluj), Anghel Dumbrăveanu (Timişoara), Florin Mihai Petrescu (Iaşi)...
Bietul Florin Mihai Petrescu, deja alcoolizat dar nu idioţit, reprezenta Iaşiul...

Noi toţi am mai aşteptat aproape un deceniu pînă să debutăm, unii n-au mai debutat niciodată în timpul vieţii; deşi numără cei mai mulţi morţi, Magda Isanos, George Mărgărit, Nicolae Labiş, A.E. Baconsky, Petru Aruştei, Dan Laurenţiu, Mircea Ciobanu, Ioanid Romanescu, nobila falangă moldavă şi-a făcut datoria...
Cînd, prin 1968, mulţi moldavi am venit în Bucureşti, Ilie Constantin a remarcat "un masiv transport de creiere dinspre Iaşi spre Bucureşti".
La Editura "Junimea" am iniţiat o colecţie, Dictatură şi scriitură (sau dacă vrei, sicriitură) în care intenţionez să tipăresc tot ce s-a scris şi rezistă timpului în poezia românească de după război, de la Magda Isanos şi Nicolae Labiş, pînă la Lucian Vasiliu şi Daniel Corbu, de la George Mărgărit şi A.E. Baconsky, pînă la Gabriela Creţan şi Vasilian Doboş, de la Teohar Mihadaş şi Gellu Naum, pînă la Gellu Dorian şi Nichita Danilov... Se va vedea că Nichita Stănescu nu are o operă mai importantă decît Mihai Ursachi sau Vasile Vlad şi se va vedea, de asemenea, ponderea poeziei scrise de moldavi... Eu cred că Iaşiul, prin artiştii săi şi prin învăţămîntul universitar a redevenit o capitală spirituală a românismului... În ce alt oraş din România mai trăiesc azi patru poeţi ca Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Cristian Simionescu (vieţuitor numai cu trupul în Bîrlad, în rest aparţinînd în totalitate Iaşiului) şi Cezar Ivănescu?

N.C.: Poezia pe care o scrieţi poartă amprenta tragicului şi a aristocraţiei care nu-şi uită panaşul într-o vreme cînd chiar poezia a decăzut şi face cu ochiul vanităţii unui public neinstruit pentru aşa ceva. Cum poate fi poetul post-modern un Orfeu fără să nu pară ridicol în ochii celor care se amăgesc la spiritul - de turmă - al reclamei şi al violenţei lexicale...
C.I.: Cu poetul post-modern (sintagmă nesuferită) nu sunt de acord, aşa că o să-i spun poetul de azi, poetul de azi, mai înainte de a judeca relaţia artei sale cu un ipotetic public, trebuie să mediteze asupra istoriei artei sale, de ce de la cuvintele de forţă, mantra, de la cuvintele magice, incantatorii, limba s-a degradat pînă la bavardajul inconsistent al omului modern? Şi de asemenea trebuie să se întrebe dacă mai există căi de acces către limba adamică...
Un exemplu de delir recuperator, printr-un fel de tehnică a vîrtejului, a dat James Joyce în Finnegans Wake, un fel de resorbţie apocaliptică... L.F. Céline, un alt autor magistral, a descoperit că scriem de sute de ani în nişte limbi moarte care nu există decît în manuale şi în operele literare şi de aceea el a inventat o limbă vie, aparent asemănătoare cu cea vorbită, dar, în fapt, neavînd nimic în comun cu expresia banală, cotidiană, şi fiind în ultimă instanţă delirul compact şi subteran al umanităţii: vehemenţa ei specială vine din credinţa că totul trebuie spus: e un anti-climax înspăimîntător evocînd practicile magiei negre... Ar mai fi Samuel Beckett care în piesele sale de teatru a ajuns la o expresie atît de purificată încît cuvîntul pare a avea forţa unei mantre.

Exemple de artişti magistrali mai sunt: nenorocirea e că societatea în care trăim i-a convins pe mulţi că autorul trebuie să aibă succes, fie printr-o democratizare a artei sale (Adrian Păunescu e înţeles de toată lumea, de la Adrian Năstase, pînă la Ilie Năstase), fie prin practicarea unui stil elitist gen Umberto Eco, stil care poate salva cele mai stupide istorii, stil după care snobii se omoară şi după ei şi poporul... Literatura şi în special poezia din ziua de azi ar trebui să fie atît de inadmisibile încît tipărirea unei cărţi ar trebui să determine automat condamnarea la moarte a autorului, întru atît de abjectă e lumea în care trăim şi merită pe deplin să i se arate adevărata ei faţă.
Ce mai contează ridicolul cînd pe noi ne mîncă ciuma...
Şi apoi, cum stă scris în Imitatio Christi, dacă vrei să fii un adevărat creştin, aşteaptă-te ca lumea să te creadă nebun...
 
Hienele literaturii române

N.C.: Aţi mărturisit în prefaţa cărţii pe care i-aţi editat-o acum cîţiva ani, că Petru Aruştei a fost singurul geniu pe care l-aţi cunoscut în viaţa dumneavoastră. A scris puţin, a pictat puţin - credeţi că dacă ar fi trăit ar fi devenit un mare poet, respectiv un mare pictor?
C.I.: Moarte şi renaştere. Supravieţuire, cartea postumă semnată de Petru Aruştei a apărut în 1994 la Iaşi, la "Institutul European", editor i-a fost Silviu Lupescu, eu şi cu Lucian Vasiliu doar am îngrijit ediţia. Am scris că Petru Aruştei a fost "cel mai nedreptăţit şi, poate, cel mai mare artist pe care l-am cunoscut" dar nu singurul geniu, geniu a avut şi Adi Cusin pînă la 19 ani, geniu a avut şi Marin Preda şi m-a convins nu prin cărţile lui, ci prin felul în care vorbea, în nenumăratele nopţi petrecute împreună la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, ca şi conu' Petrache Ţuţea, Marin Preda era genial în oralitatea lui şi mai puţin în cărţi, şi Nichita Stănescu avea un anume geniu şi cred că şi Virgil Mazilescu, el avea geniul prostiei ca să spun aşa... Pe Luca Piţu l-am recunoscut ca genial din prima... cînd publicase două-trei eseuri doar... Cu Petru Aruştei, Prietenul meu, unicul în eternitate, lucrurile stăteau cu totul altfel. Maestrul său în pictură, Dan Hatmanu i-a recunoscut din prima geniul de pictor, noi toţi poeţii din Iaşi eram copleşiţi cînd Petru Aruştei ne recita un poem, George Bălan, profesorul de la Conservator era uluit să descopere în Petru Aruştei un meloman de geniu, - pentru că, vedeţi, exista prejudecata că au geniu numai creatorii, eu cred că există şi melomani de geniu, şi iubitori de literatură de geniu...
Nu a scris puţin, a scris mult, numai că unele dintre caietele sale cu poeme s-au pierdut... Dar ceea ce a rămas susţine opinia noastră că Petru Aruştei e un Lautréamont al românilor, cel mai mare autor de poeme în proză şi bineînţeles nu e de găsit în cartea d-lui Mihai Zamfir dedicată poemului în proză românesc. Probabil şi de acum înainte, decenii întregi, istorii ale poeziei româneşti, lista lui Popescu, lista lui Ionescu, îl vor menţine ca autor de bază pe Dan Deşliu, dar nu îl vor pomeni pe Petru Aruştei... Literatura franceză nu-şi permite să-i excludă pe Lautréamont sau pe Raymond Radiguet, literatura română îşi permite să nu ţină cont de un Petru Aruştei...

Vezi dumneata cum se explică greaţa pe care mi-o provoacă aceşti ciocoi şcoliţi, de la Marian Popa, pînă la Mihai Zamfir? Hienele literaturii române care citesc puţin şi scriu mult, şi prost, şi uneori şi pe dolari...
Petru Aruştei este un mare poet şi sper ca ediţia a doua a poemelor sale, pe care o pregătesc şi care va apărea la Editura "Junimea" în seria Dictatură şi scriitură, să ajungă în mîinile adevăraţilor iubitori de poezie românească.
Şi de pictat a pictat mult Petru Aruştei, numai că o parte din lucrări i-au fost distruse sau pierdute chiar de pe vremea cînd era în viaţă (şi aici trebuie să remarc ceva îngrozitor, o coincidenţă stranie: de mult sunt pasionat de pictura unui expresionist german, Karl Beckmann, am văzut puţine reproduceri după picturile sale şi în vara aceasta, la Berlin, stînd de vorbă cu un poet german, acesta mi-a spus că în timpul războiului, atelierul lui Beckmann, în care se aflau multe din lucrările sale, a fost distrus), multe altele aflîndu-se în colecţii particulare ieşene şi bucureştene... Visez să pot face într-o zi o carte album care să conţină toate poemele şi reproduceri după toate lucrările lui Petru Aruştei...

N.C.: Care au fost scriitorii care v-au influenţat în edificarea operei dumneavoastră? Dar modelele morale?
C.I.: Pentru un scriitor sunt importanţi scriitorii pe care-i citeşte în perioada de "creştere", după aceea se mai pot învăţa trucuri, dar astea înfrumuseţează doar epiderma.
Pe lîngă cărţile scriitorilor, contează enorm anturajul scriitorilor vii, cei care întrupează, pentru fiecare clipă a vieţii noastre, modelul scriitorului ideal... În ceea ce mă priveşte, mă pot considera un privilegiat, pentru că în tinereţe am avut norocul să întîlnesc în tîrgul Bîrladului oameni speciali cu experienţe decisive şi în existenţă şi în literatură, şi fiecare autor fundamental pe care l-am citit în adolescenţă şi în tinereţe e legat de chipul unui prieten...
Platon poartă masca prietenului meu Dan Ravaru, filosoful grupului nostru, Eminescu, Coşbuc, Goga îmi apar în recitarea inspirată a unui preafrumos bărbat, Dumitru Hînceanu, purtător de mîndre plete şi de costum popular românesc, prin Bîrladul anilor '50 şi cîntător de Deşteaptă-te române, Octavian Stoica, incorigibilul boem bucureştean, era în Bîrlad moştenitorul unei fabuloase biblioteci a unor prefecţi de Tutova pe care-i continua în linie paternă (taică-său, fost jurist, puşcăriaş politic, muncea la pavaj), de la el ne procuram tot ce era mai intruvabil pe piaţă, de la Plotin la P.P. Negulescu.
În mod special însă, el ne îmbia cu autori licenţioşi, de la Petronius, la Damian Stănoiu, Haşek şi Eugen Barbu...
Dumitru Grigoraş, fiu de preot, un dandy, iubitor de Baudelaire, Ştefan Petică, Pillat, scria puţin şi riguros şi mi-a impus un cult al formei... Alexandru Tacu, un român verde, fost puşcăriaş politic (care trăieşte şi azi în Iaşi, în plină catastrofă!) ne preda lecţia clandestinităţii (ne plimbam pe bulevardul Karl Marx, fost şi redevenit Costache Epureanu, prin mijlocul străzii, să nu ne audă securiştii pitulaţi prin boscheţi) şi ne pomenea de "autorii reacţionari" despre care auzise şi el în puşcărie... Şi ca orice moldav de bază, ne evoca figura legendară a Căpitanului... Mai aveam un prieten, Roymişer, un evreu solitar, sionist, mătrăşit de prin Bucureşti, descărcător de vagoane în Bîrlad, pînă la plecarea definitivă în Israel, fost coleg cu Labiş la Şcoala de literatură, şi de la acest evreu am aflat ce e şi cu literatura realist-socialistă...

Nu în ultimul rînd ar fi trebuit să pomenesc de Harry Zupperman, profesorul meu de limba română, fost coleg de facultate cu Eugen Ionescu...
Şi cît am fost elev, şi apoi student, întîlnirile mele cu Zupperman erau ca nişte partide de box (amîndoi practicasem acest sport), el mă întreba de un autor, dacă aveam cea mai mică ezitare, lovea necruţător.
Să nu mai spun cum a recepţionat loviturile mele, într-o vară, cînd venit în vacanţă, la Bîrlad, i-am vorbit de Lautréamont, Jarry şi Saint John-Perse... Mă emancipasem... Cred că singurul autor pe care l-am adăugat pe listă în cinci ani de studenţie în Iaşi a fost Beckett... Circulau prin Iaşi cîteva cărţi, proză şi teatru de Beckett, cărţile erau ale lui Ion Omescu, pe atunci actor la Teatrul Naţional din Iaşi, şi mi-au parvenit prin amicul Mircea Daneliuc...
Mai tîrziu, soţia mea, Maria Ivănescu avea să-i traducă lui Ion Omescu din franceză cartea Hamlet sau ispita posibilului, carte premiată în 1988 de Academia Franceză...
Am mai afirmat-o de cîteva ori pînă acum că Beckett e ultimul autor pe care îl consider închizătorul listei de maeştri care m-au influenţat... Cu timpul rămînem la tot mai puţini autori pe care-i citim cu adevărat cu folos şi dacă e să fiu riguros ca la un examen, în afară de textele sacre care înseamnă Tradiţia, decisiv m-au influenţat liricii şi tragicii greci, trubadurii, simbolismul francez şi toţi marii lirici italieni ai veacului douăzeci.
Cu modelele morale pot spune că m-am întîlnit de timpuriu în viaţă, mama Xantipa, bunica Zoe, apoi frumoşii prieteni pe care i-am avut, Dumitru Hînceanu, Teohar Mihadaş, Petru Aruştei... iar modele ideale mi-au rămas Domnul Nostru Iisus Hristos, Buddha şi Eminescu...
Nietzsche spunea că o personalitate se măsoară prin cîtă singurătate poate suporta, noi, răsăritenii isihasmului suportăm mai uşor singurătatea, de aceea eu aş spune că o personalitate se măsoară prin cîtă suferinţă poate îndura...

N.C.: Credeţi că aserţiunea lui Ion Simuţ cum că poezia a ajuns într-o fundătură este veridică? Cît este adevăr şi cît calcul în poziţia sa reiterată constant în ultima vreme?
C.I.: Danemarca e o închisoare, toată lumea e o închisoare... Dacă poezia a ajuns într-o înfundătură e pentru că toată lumea a ajuns într-o înfundătură, "e peste tot întuneric ca-n cur" ca să-l citez pe Céline... e normal, suntem pe faza terminală din Kali-Yuga, luat în general enunţul e valabil... Numai că eu aveam pe vremuri o metodă clară de depistat cretinologii, căutam cu atenţie să descopăr în scriitura ipochimenului una dintre expresiile favorite, "moartea artei", "moartea poeziei", "moartea prozei", "moartea teatrului", "moartea muzicii", "moartea picturii", "moartea filosofiei", "moartea omului", "moartea porcului", "moartea lui Dumnezeu"... fă şi dumneata la fel şi vei vedea ce mîndreţe de europeni şi de ce calibru s-au dedat la această perversiune taxonomică... Indienii au clarificat cu cîteva mii de ani înaintea noastră că tot ceea ce ţine de artă, de filosofie, de religie e consubstanţial fiinţei umane, fiinţa umană trăieşte făcînd artă, filosofînd, crezînd... arta, filosofia, credinţa sunt fenomene recurente care au o istorie dar nu o progresie, o evoluţie, în fiecare domeniu în parte personalitatea creatoare schimbînd istoria domeniului respectiv (am mai putea gîndi cît de cît azi despre poezia românească dacă la 1850 nu se năştea Mihai Eminescu?)... singura care evoluează, care progresează cu adevărat este ştiinţa, nu mai poţi breveta în ziua de azi invenţia roţii... Ei, atenţie, decenii întregi, criticii literari români cînd voiau să persecute un poet român, îi reproşau că nu are evoluţie, că nu progresează, că e manierist...
Să-ţi fac o listă şi cu această speţă de cretinologi?
Acum ce vrea să zică amărîtul de Ion Simuţ? Domnule, critica literară marxistă, pe care el cu onor o reprezintă, e o ştiinţă, ea evoluează, ea progresează, de ce mai are nevoie literatura română de poezie, de proză, de teatru, cînd se poate mulţumi numai critica cu literară scrisă de Ion Simuţ.
Pe lîngă faptul că sunt nişte canalii, aceşti indivizi care trăiesc din literatură şi o batjocoresc, fac şi dovada unei crase (grase) inculturi... Ştie toată lumea, după Curtius, că literatura trăieşte într-un prezent continuu, cine a ajuns într-o fundătură, Homer, Dante, Shakespeare, Milarepa?

Marin Preda a murit de o moarte tipic românească

N.C.: Teza dumneavoastră potrivit căreia Marin Preda a murit în condiţii dubioase, "ajutat" şi de prieteni de ocazie, a stîrnit reacţii puternice la publicarea ei în Pentru Marin Preda, cartea apărută în 1996, la Editura "Timpul" din Iaşi. Vă menţineţi afirmaţia la o nouă ediţie a cărţii?
C.I.: Cînd am tipărit cartea, în 1996, perioadă în care eram mai marginalizat decît pe vremea comuniştilor, vreo cîteva jigodii au avansat şi ele teza că sînt nebun, asta mi s-a spus toată viaţa, de la bastardul C.C. al P.C.R. Eugen Barbu, şi pînă la ţuţerul aceluiaşi, V.C. Tudor, toţi patibularii ăştia dar şi mulţi prieteni buni, mi-au reproşat toată viaţa că sunt nebun, ei erau buni că intrau în P.C.R. şi cînd P.C.R.-ul nu mai avea bănuţi, se duceau cu cerşitul pe la ambasadele străine din Bucureşti şi primeau o punguţă cu doi bani şi-şi luau angajamentul scris că în caz de... Unul dintre cele mai abjecte atacuri s-a produs chiar în revista unui discipol de-al meu... Eu i-am numit în carte pe toţi cei vinovaţi de moartea lui Preda, mi s-au promis procese şi zgîrieturi,... nimic, băieţii au revenit la vechea melodie, e nebun...
Ca şi în cazul cărţii despre Labiş, Timpul asasinilor (Editura "Libra", 1997)...
Acum cu noua ediţie e o problemă mai vastă... Mi-am promis ca, atît timp cît trăiesc, să încerc să-mi tipăresc integral toate cărţile pe care le-am scris, pentru că din toate am publicat numai fragmente. Şi la o nouă ediţie a cărţii Pentru Marin Preda voi reitera teza că Marin Preda a murit de o moarte tipic românească, la fel şi Nichita Stănescu, şi Virgil Mazilescu, toţi omorîţi cu bună ştiinţă de bandele de beţivani cheflii din jurul lor...

N.C.: Ştiu că înainte de 1989 aţi girat cu numele dumneavoastră un cenaclu intitulat chiar aşa - "Numele Poetului". Ce poeţi tineri aţi mai descoperit în ultima vreme şi pe care aveţi de gînd să-i publicaţi la editura pe care o conduceţi?
C.I.: Am numărat pe vremuri vreo 500 (cinci sute) de tineri autori despre care am scris primul sau i-am ajutat să debuteze... După 1989 ca preşedinte al unor jurii sau ca simplu membru al acestor jurii am descoperit mulţi autori tineri, - iată, ca să dau un nume, Xenia Karo, craioveanca dumitale! - la români, poetu-n veci nu piere! Nu asta e problema!
Problema e că se ridică o sumedenie de derbedei, gălăgioşi şi plagiatori care vor totul şi pe toate din prima, cărţi, bani, premii, case, muieri, bărbaţi..., păstoriţi de România literară sau de Cenaclul Euridice condus de prietenul nostru, d-l Marin Mincu, şi pe aceşti derbedei "fără memorie" care scriu "cum se scrie azi", adică foarte prost, eu nu mă bazez... Diferenţa radicală care ne separă e că noi am negat în cunoştinţă de cauză, ei neagă fără să citească, fără să aibă habar măcar pe cine, inconştient, copie... Un fel de manelişti ai poeziei româneşti...

N.C.: Credeţi că buna noastră critică literară şi-a făcut datoria în ceea ce priveşte receptarea operei dumneavoastră poetice şi dacă da, cu ce o veţi mai surprinde într-un viitor apropiat?
C.I.: Categoric da, cu două precizări:
Criticii literari şi-au transmis ştafeta de la carte la carte, la cartea mea de debut, Rod, primii care au scris "în flăcări" au fost Nicolae Manolescu şi Dumitru Micu, criticii momentului (1968), apoi, pe rînd, la celelalte cărţi, Dana Dumitriu, Mihai Ungheanu, Mircea Iorgulescu, Daniel Dimitriu, Al. Dobrescu, Victor Atanasiu, Al. Condeescu, Artur Silvestri, Gheorghe Grigurcu, Theodor Codreanu şi nenumăraţi alţii... Trebuie să recunosc cu onestitate că în ceea ce priveşte cărţile mele de poeme, cu excepţia unui text infam al lui Al. Cistelecan (referitor la cartea mea La Baaad), infam pentru că, în epocă, a judeca o carte de literatură drept document clinic, mirosea şi-a P.C.R. şi-a Securitate şi a cîtorva bîlbe ale acestui antitalent P.C.R.-ist care urăşte literatura, numit Ion Bogdan Lefter, în rest nu am ce reproşa criticii literare...
Sigur, cu totul altfel se întîmplă lucrurile cînd vine vorba de cele două cărţi, Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor... Nu e de mirare... Am şi hotărît să nu mai public nici o carte-pamflet în timpul vieţii, în schimb pregătesc o carte despre viaţa mea în dialog cu o sublimă doamnă, Nicoleta Dragomir, o iubitoare de geniu a literaturii care a avut la Antena Bucureştiului, o emisiune de muzică şi poezie împreună cu Alexandru Ciocîteu şi apoi cu mine, De la suflet la suflet.
Voi încerca într-o addenda să strîng şi poemele mele de predebut şi alte texte interesante, poemele lui Adi Cusin, cele pe care şi acum le consider geniale...
Poate, într-un viitor apropiat, şi cu ediţia integrală a cărţii mele La Baaad pe care i-am promis-o d-lui Nicolae Ţone...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer