Aseară nu am putut scrie, am pus doar titlul, aseară nu a fost timp de cuvinte, dar azi, citind tot ce s-a spus în ultimele 36 de ore, am simţit că nu s-a spus tot.
Nu, nu suntem înapoi în 1989, cum spune domnul Cristian Tudor Popescu, în '89 pe străzile României a ieşit un popor traumatizat de 50 de ani de comunism, sleit de dictatură, bolnav, dornic de libertate ca un deţinut care iese din închisoare după o viaţă de detenţie, fără să mai ştie ce este libertatea, dorind-o ca pe un ideal şi nu ca un plan de viaţă. În jur era întuneric şi dezolare.
La 1 februarie 2017, aseară, într-o piaţă uriaşă, superb iluminată, a ieşit, în sfârşit un popor conştient că îşi apără democraţia. Aşa cum e ea acum, în România, firavă poate dar reală.
Cei din Piaţa Victoriei, la Bucureşti, cei din toate pieţele României, civilizaţi dar furioşi, au ieşit pentru că, în sfârşit, au înţeles, că pot juca un rol în destinul ţării. Revelaţie târzie? Nu, nu este revelaţie, au fost nevoie de 27 de ani de schimbare, de educare, ca să apară această incipientă stare de trezire de conştiinţă.
Cineva spunea că nu vor reuşi. E posibil, nu vor reuşi acum, azi, dar oamenii care au fost ieri pe străzile României sunt decişi să lupte şi în această stare de spirit vor învinge. Pentru că o minoritate de ticăloşi nu pot ţine în frâu douăzeci de milioane de români care nu mai visează ci au planuri concrete de viaţă.
Bunicul meu m-a învăţat să îmi iubesc ţara în orice circumstanţe, nu ţara e de vină ci oamenii, îmi spunea mereu. Recunosc, uneori, a fost greu să o fac, priveam cu invidie la popoarele care îşi iubeau necondiţionat ţara şi mă întrebam de ce eu, noi, nu suntem în stare.
Aseară, însă, pentru prima dată am simţit o iubire covârşitoare şi cred că mulţi alţii au simţit la fel.
Bună dimineaţa, România!