Nu vă cumpăraţi plante de apartament

Am siguranţa ciudată că o să prind sfârşitul lumii într-o magherniţă la periferia unui oraş de provincie cu un primar neschimbat de 20 de ani. Nu ştiu cum stă treaba cu ultimele cuvinte sau cu biletele de adio. Când eram mic desenam cercuri perfecte. Ai mei mă prezentau prietenilor cu o uşoară ruşine. Da, asta face Dănuţ al nostru, desenează cercuri. Toţi îi întrebau de ce nu mă dau la vreo şcoală de pictură. Pe ei nu i-a impresionat vreodată nimic din ce puteam eu să fac, dar nu m-a deranjat asta niciodată. Nu mă pregătesc să mor sau ceva, pur şi simplu m-am gândit că poate ar fi bine să scriu asta. Nu ştiu de ce.

Pe la 10 ani m-au trimis la o bătrână de la noi din bloc care fusese arhitectă. Doamna Ionescu avea inele inconfortabile pe degete şi la ea în casă mirosea mereu a ceai de salvie. Te-ai gândi că o arhitectă ar putea avea sfaturi despre viaţă ceva mai interesante. Nu era chiar aşa. Doar spunea cât de important e ceaiul de salvie.

La 10 ani nu mai ştiam să fac cercuri perfecte. Ceva s-a stricat pe drum şi am încetat să mă întreb ce. Eu n-am fost niciodată un om care să facă. Eu doar am observat. Ştiam să scriu poezii foarte frumoase în liceu, dar nu ştiam să scriu nimic despre poeziile altora. Şi nu m-a deranjat niciodată asta. Nu ţineam la note oricum. Ai mei ţineau.

Am început facultatea de jurnalism şi în anul trei am descoperit că nu am puterea să fac nimic cu lumea asta. Am renunţat la facultate, le-am trimis mesaj alor mei şi mi-am închis telefonul. Am stat 5 ore la intrarea de la metrou şi m-am uitat în jur. Când am ajuns acasă ai mei m-au întrebat de ce am renunţat. Ştiau şi ei şi ştiam şi eu că aş fi fost un jurnalist foarte bun. Am ales să nu. Am ales o viaţă simplă. Când eram mic ştiam totul. Nu puteam să-l comunic, dar îl ştiam. Nu ştiam să spun cu vorbe de ce e dezordine în lume, dar ştiam. Nu ştiam cum să o schimb, dar voiam să încerc. În timp ştiam să spun cu vorbe de ce e lumea în dezordine, dar nu mai eram nici eu sigur de ce. Aveam idei vagi despre cum ar putea să se schimbe, dar nu mai voiam. Credeam că lumea asta are drumul ei şi eu nu pot să o împiedic să ajungă acolo oricât aş vrea.

Într-o seara am băut cu nişte prieteni şi am plecat singur pe jos către casă. Era 4 şi jumătate dimineaţa. Mi se păreau fascinanţi oamenii care umblau pe străzi la ora aia. Atât de fascinanţi încât m-am decis să vorbesc cu unul din ei. Petre avea 34 de ani şi era conductor de locomotivă. I-am dat două milioane ca să mă ia cu el în locomotivă. Am plecat din Gara de Nord pe lumină şi m-am îndrăgostit. Era minunat ce vedeam pe geam. O numeam vegetaţia de provincie românească. Nu era nimic special la ea, marile emisiuni despre natură nu-i dădeau atenţie şi deci nimeni nu avea vreo pretenţie de la ea. Aşa că putea să crească singură, liberă. În faţă vedeam mereu un fir neterminat de linie ferată. Niciodată un capăt, doar linie ferată.

Spre groaza alor mei m-am făcut conductor de locomotivă. În decursul a 40 de ani părinţii mei au murit, prietenii s-au îndepărtat de mine şi fetele erau doar un popas, niciodată o destinaţie. Am ales să nu mai ascult ştirile. Am ales să nu prind rădăcini nicăieri. Am ales să nu-mi cumpăr plante în apartament căci n-are cine să le ude. Când eram mic spuneam că vreau să mă fac şofer de locomotivă. Mă bazez că atunci ştiam mai bine. N-am cui să las nimic. Mă mai doare asta uneori. Văd aceleaşi privelişti zilnic. Nu sunt speciale cu nimic. Unele râuri seacă, unele se murdăresc. Casele de ţară nu se schimbă foarte mult, doar sunt vopsite în culori din ce în ce mai urâte. Cu 200 de kilometri înainte de Ulcioara de Sus, e o casă de ţară vopsită în roz cu un câine legat afară. Am început să cunosc rutina familiei trecând atât de des pe acolo. De fiecare dată când trecea trenul, o babă ieşea şi făcea cu mâna. La un moment dat nu mai ieşea. M-a speriat atât de tare încât am oprit trenul şi i-am minţit pe şefi că avem o defecţiune. Am intrat la doamna aceea în casă şi am găsit-o moartă în pat. Nu am sunat la poliţie. Cred că ăsta e singurul regret pe care îl am.

Am putut să fac atâtea cu viaţa asta şi n-am făcut. Dar nu mă deranjează. Stau cu orele în scaunul meu şi mă uit la drum. Nu ştiu de ce se spune că viaţa trebuie să aibă un rost. Nu ştiu de ce trebuie să ai o familie, să ai mulţi bani, să-i depăşeşti pe ai tăi. Cum ziceam, am renunţat să caut răspunsuri sau să pun întrebări. Aşadar pentru cei care citesc biletul ăsta: găsiţi pe dulapul verde din bucătărie un plic cu un milion şase sute cinzeci şi trei de lei. Cam atât costă un bilet dus-întors la Timişoara. Pe dulap în dormitor mai găsiţi un aparat pe film. Am făcut câteva poze cu el acum un an când l-am găsit în tren. Poate mai e bun filmul. Cam atât vreau să spun. Mă duc să-mi iau nişte covrigi de jos şi mă duc la muncă. Merg la Suceava azi. V-aţi putea gândi că un conductor de tren are un sfat ceva mai interesant. Să mergeţi mai des cu trenul.

P.S: Luaţi sfatul ăsta de la un om care şi-a petrecut 40 de ani într-o cutie de metal pe roţi. Nu prindeţi rădăcini şi nu vă aşteptaţi la destinaţii. Poate greşesc. Poate am greşit.