M-am trezit în viaţă cumva ştiind mai multe decât puteam explica. Ştiam mai multe despre durere şi despre iubire decât ar trebui un copil să ştie. Ştiam că băieţii ăia nu voiau ceva neapărat frumos de la fetele care mă ţineau în braţe, dar nu puteam să-i las să-şi dea seama. Ştiam că Alexandra, colega mea de şcoală primară, a suferit mult când n-a câştigat concursul de dans din a întâia. Aşa că i-am lăsat premiul meu, un borcănel de finetti, pe masă şi am fugit. Mi-a zis că putem să-l mâncăm împreună la şcoală. Nu asta era important. Ea nu mai plângea, asta era important.
Ştiam de undeva din oase cum stă treaba asta cu lumea. Nu ştiam să comunic, nu ştiam prin ce mijloace. Mai târziu am învăţat. Se spune "vrei să ne plimbăm prin parc? ştiu eu nişte munţi" sau "oricum ne vedem săptămâna viitoare" sau "starea lui e clar un semn al depresiei. I se pot recomanda câteva medicamente". Nu prea m-a ajutat asta. Am învăţat să numesc lucruri. Nu cred că asta are un rol mai mare decât să îşi dea seama şi ceilalţi ce ştii. Sau să-ţi dai tu seama ce ştiu ei. Cred foarte tare că ştim totul.
Am început să mă împotmolesc. Pentru că nu numai că am o groază de denumiri pentru lucrurile pe care le ştiu. Acum am enorm de multe cuvinte pentru lucruri pe care nu le ştiu. Unii spun "îngheţată cu fructul pasiunii" sau "dopamină şi serotonină" sau "război rece, baricadă, blitzkrieg" sau "relaţie toxică, dragoste neîmpărtăşită". Mă rog, pe unele le ştiam oricum, tot din oase, dar nu ştiam că aşa se numesc. Aşa am început să scriu. Cu nişte cuvinte pe care le ştiu de la alţii explicând oasele mele.
Când am dat bacalaureatul n-am scris o temă la română. Profesoara mea avea poeziile în oase, aşa le-am înţeles. Aşa le-am redat. Examenul meu de bacalaureat era o declaraţie de dragoste spusă cu alte cuvinte decât îmi doream.
Când m-am despărţit de o fată pe care am iubit-o prea mult am tăcut. Înainte să tac am vorbit ca un copil pe balansoar. Am vrut să ajung mai sus, mai adânc decât îmi permitea balansoarul. Am vrut să o fac să înţeleagă lucruri pe care le ştia deja. De fapt voiam doar să zică de vreo trei ori că mă iubeşte, de vreo două că îi pare rău şi cel puţin o dată că am rămas în femurul ei, că o să mă ştie mereu. Dar nu avea de unde să ştie, m-am împotmolit până să-i spun. Când am tăcut am lăsat durerea să se aşeze liniştită, să-şi facă o cafea şi să fumeze un pachet de ţigări întreg. Am plecat după.
În continuare mă împotmolesc, în continuare ştiu totul şi viaţa mea se desfăşoară între cele două.
Dar e un gând care îmi dă multă speranţă. Oasele rămân.
(ilustraţie: Elena Smîntînă)