Ce-o să zic când o să fiu preşedinte

Cred că nu vorbim destul despre oceane, despre ape în general, zise el plângând. Am o relaţie atât de personală cu oceanul. Îşi scoase o ţigară din pachet. Ştiu că e deja a treia la rând, dar simt nevoia, îmi pare rău, zise el încercând să nu-şi înece cuvintele. În ocean nimeni nu ştie nimic. Nu ştiu dacă înţelegeţi, mi-e greu să explic.

Eu n-am fost niciodată pe mare noaptea. Dar mă simt de parcă am fost dintotdeauna. Oceanul e albastru, dar noaptea el pare negru. Şi mai multe lacrimi îi curg pe obraz. Ascultaţi-mă până la capăt, o să aibă sens. Mie mereu mi-a fost frică de animalele din mare. Singurele care nu mă sperie sunt balenele. Când eşti într-o barcă, eşti deasupra. Ştiţi, aşa mă simt eu, aşa privesc eu, de deasupra. Îmi este încarnat sentimentul că barca se poate rupe oricând.

Cel mai trist e că noaptea nu vezi păsările care zboară deasupra mării. Îşi şterge mucii şi trage puternic din ţigară. Pe mare ştiţi ce linişte e? E ca o, cum să-i zic, e ca o. O să revin la asta. Poate credeţi că eu mă aflu în barcă. Nu, eu nu mă aflu în barcă. Eu sunt barca. Vă rog să râdeţi dacă simţiţi nevoia, nu mă deranjează. Vreau să simţiţi ceva. Revin. Pe mare e ceva la graniţa între aşteptare, speranţă, credinţă şi frică.

Încerc din nou. Dacă mergeţi pe mare să ascultaţi o melodie care să vă placă. Nu care vă plăcea în trecutul îndepărtat. Nu o melodie specială pentru acel loc, nu. O melodie din trecutul cât se poate de apropiat. Pe mare se aude mai bine. Pe mare e clar. Pe mare e puternic. Pe mare e rece din păcate. Se opreşte din vorbit pentru că a început să plângă în hohote. După o vreme îşi revine.

Eu deşi stau pe mare o simt de parcă ea ar fi pe mine. O simt pe toată. Simt că toată marea este în mine, îmi e cunoscut atât de puţin. Am două vâsle. Le folosesc să înţeleg. Una e în cap şi una e în inimă. Eu cu ele explorez marea. Dar nu înţeleg nimic de fapt. Doar vâslesc. Uneori îmi place să vâslesc, alteori am nevoie să mă deplasez. În orice situaţie sunt tot pe mare. Deodată se opreşte din plâns.

Când eram mai mic am zis că vâslesc o barcă a probabilului pe o mare de "ce-ar fi dacă" cu două vâsle de poate.

O să închei. Nu pot să explic cu câtă putere mă regăsesc în ce v-am zis. Nici nu e tot, dar nici eu n-am descoperit toată marea, uneori nici nu simt că pot, că vreau, că ştiu să o descopăr mai mult. O să mai zic multe despre asta într-o zi. Dacă vreţi să mă cunoaşteţi puneţi-vă toată încrederea în ce vă zic.

Sunt o barcă.