- Bine că ai bani de căcatu' ăla de restaurant şi n-ai să mai pui 15 milioane să-i facem o înmormântare decentă.
- Dacă el acolo se ducea cu prietenii ce vrei?"
Mihai avea 8 ani şi trei luni. Ăsta e un fragment din ce a auzit din bucătărie cât îşi scotea bicicleta din casă. Nu era bicicleta lui până acum 2 zile când a murit fratele lui. Mihai nu ştia să meargă pe bicicletă, dar şi-a propus să înveţe de unul singur.
Pe strada Ciurea nu circulă multe maşini. Strada Ciurea dă în intrarea Râuleţ. Mihai n-a plâns când a aflat că a murit fratele lui. A văzut la ceilalţi copii că trebuie să mergi cu viteză ca să-ţi ţii echilibrul. Mergi cu viteză, nu te uiţi în stânga şi dreapta. Sau asta e după ce ştii să-ţi ţii echilibrul şi când mergi încet? se întreba el. Când a murit fratele lui, taică-su l-a luat de lângă maică-sa. A pus piciorul pe pedala din stânga. Sunt dreptaci, deci probabil trebuie să apăs tare cu piciorul drept, se hotărî el. Apăsă cu toată forţa şi căzu pe o parte. Se juli la picior. Începu să plângă. Nu plâng că a murit Dani şi plâng că m-am julit la picior. Începu să plângă cu sughiţ. Se pedepsi prin alte încercări nereuşite.
Părinţii lui Mihai, Cosmin şi Andra, erau mai în vârstă ca restul părinţilor. Tatăl lui spunea că e nefiresc să moară copilul înaintea părintelui. Mama lui îl trimitea la bunică-sa cât pregăteau înmormântarea, zicea că e mai bine să nu fie pe acolo. Bunica lui Mihai adormea foarte uşor. Mihai îşi lua singur bicicleta şi încerca să înveţe să meargă pe ea. Pe strada Ciurea locuia Carina, o fată foarte frumoasă cu un nume foarte urât. Carina avea să-l înveţe pe Mihai să meargă pe bicicletă. Era cu 2 ani mai mare. Carina a luat de la tatăl ei din garaj două bucăţi mari de metal care suspendau bicicleta în aer. Mai întâi Carina îl punea să pedaleze, iar când ea urla obstacol el trebuia să frâneze. Nu era cea mai bună metodă, dar îi dădea curaj lui Mihai.
La înmormântare Mihai stătea în spatele bunicii lui. Avantajul în a fi foarte mic de statură era că nu le vedea feţele plângând. Avantajul în a fi un mare fan Mumford and Sons era că avea mereu albume salvate în telefon şi nu trebuia să-i asculte cum suferă. După parastas a fugit să-şi ia bicicleta.
Acum Carina îi explica o nouă metodă, se numea levănţică. Mai întâi se împingea de ambele picioare, apoi când spunea "levăn" trăgea cu piciorul drept pedala dreaptă în poziţie verticală, iar când o apăsa spunea "ţică". Cu un aer absolut sincer Mihai întrebă dacă atunci când pedalează încontinuu trebuie să spună "ţică, ţică, ţică, ţică"? Carina, amuzată, îi spuse că da, o face până se opreşte.
A venit şi ziua în care Carina să dea drumul la bucăţile de metal. În plină viteză Matei porni în lungul străzii. Toate comparaţiile din filme erau brusc reale, toţi copii pe care era invidios în parc brusc păreau de înţeles. Mihai urla "ţică, ţică, ţică, ţică" şi se bucura din plin. Se apropia foarte rapid de o Skoda Octavia roşie parcată. Ştia ce să facă, doar s-a pregătit. S-a oprit din a urla "ţică" şi s-a aşteptat ca bicicleta să se oprească de la sine. În euforia momentului a uitat de conceptul de frână.
Mihai avea mâna ruptă şi părinţii îngrijoraţi. Dar în minutele în care părinţii îi schimbau bandajele, în minutele când îl ajutau să se scarpine sub ghips, când îi băgau toată mâna într-un sac de gunoi când făcea duş ca să nu se ude ghipsul, când Carina venea să-i pună levănţică între degete să nu mai miroasă urât ghipsul, când tatăl zicea că-i cumpără roţi ajutătoare, când îl duceau la control, în toate aceste momente nu se mai gândea nimeni că fratele lui a murit. Şi nici voi. Şi toţi mai aveau câteva minute de pauză de la gândurile alea. Şi voi, de la ale voastre.
(ilustraţie: Elena Smîntână)