Încă de la naştere, după ce mi-am primit primele palme la fund am fost cu adevărat conştient şi mi-am amintit, fără să exagerez, totul. Îmi aduc aminte perfect de doctorul care-a asistat-o pe mama, cum purta bonetă chiar dacă de 30 de ani era prieten cu chelia. Cum, deşi mama îşi dorea un băiat, a leşinat când a auzit că are un băiat. Şi cam astea au fost primele mele două zile din viaţă, legănat de infirmiera de la salonul şase (tata era pe camion prin Danemarca).
Trecem pe fast forward peste anii de scobit în nas şi peste cei de jucat aţa cu fetele din cartier în lipsa unor băieţi de aceeaşi vârstă cu mine cu care să grohăi prin noroiul de pe sintetic. Hai să ne oprim la primul moment în care am fost întrebat de o tipă de la scara vecină "Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?". O chema Cristina. Aveam 8 ani şi i-am spus că aş vrea să fac ceva simplu şi fără rost. I-a plăcut răspunsul.
La 10 ani am început să nu mai cred în Dumnezeu fiindcă, deşi mă spălam pe dinţi în fiecare dimineaţă, aveam carii la fiecare măsea(tata a zis că-i semăn). Şi totuşi am continuat să merg la biserică fiindcă eram preferatul bunicii. Nu aveam niciun frate, deci nu concuram cu nimeni dar mă făcea să mă simt bine, să ştiu că un personaj ale cărui replici preferate sunt "Copiii din ziua de azi..." mă place.
La 13 ani am vrut să plec de acasă. Nu am reuşit.
La 14 ani am vrut să plec de acasă. De data asta am avut mai mult noroc şi m-am împrietenit cu Glu, un homeless care pentru 2 lei îţi citea în palmă. După ce am început să vorbim mi-a zis că în tinereţe a fost iubitul bunicii mele, dar nu ştia să facă poezii destul de frumoase. A rămas prin oraş fiindcă şi-a ratat viaţa la 17 ani, înainte să ia permisul. Mi-a propus să plecăm împreună şi să începem să reparăm bocanci într-un alt oraş şi am fost de acord. În dimineaţa în care trebuia să plecăm m-a găsit mama.
La 15 ani nu am mai vrut să plec de acasă.
La 16 eram deja într-a X-a şi profa ne-a propus în primele ore de psihologie un test de IQ. Am fost stresat o săptămână întreagă gândindu-mă că ce-i acolo mi-ar putea schimba în totalitate viaţa. M-am panicat şi mai tare când am înţeles că nu ai ce repeta înainte şi, mai ales că nu poţi să-l pici şi să-l dai altă dată, când te simţi mai pregătit. Cred că din tot liceul ăsta e unul dintre cele mai grele momente, când te trezeşti pe bancă cu o foaie care nu te lasă nici măcar să încerci, care-ţi spune că oricum eşti ce eşti şi nu poţi schimba nimic. M-am frustrat şi în ziua testului am pus răspunsurile la nimereală. Profa a zis că sunt un geniu şi a vorbit cu părinţii mei să mă trimită la o şcoală specială. Mi-am luat adio de la Cristina.
La 17 ani am ajuns la o şcoală specială într-un oraş la 252 km de cel în care m-am născut. Mă simţeam de multe ori singur şi mă prefăceam că mă doare capul fiindcă preferam să stau în pat. Toate specializările de care dispuneam după liceu se scriau diferit şi sunau la fel: Dentist de ştirbi, agent de marketing pentru hipioţi, vorbitor fluent de latină, măturător de străzi. Am ales ultima variantă. Nu era atât o specializare cu facultate şi master cât un hobby. Mi se reproşa mult că voi sta prost cu situaţia materială, dar dacă asta îmi place, atunci asta ar trebui să fac. Nu asta îmi plăcea, ci pur şi simplu.
La 19 am terminat liceul cu tot cu coroniţă. Abia acum am fost în stare să nu mai fac pipi în pat. M-am apucat de fumat şi de desenat pe şerveţelele de la restaurantele în care nu aveam încă interdicţie. Făceam portrete cui intra pe uşă şi câştigam îndeajuns pentru o cafea şi un pliculeţ de zahăr, nici mai mult nici mai puţin. Din păcate nu-mi plăcea zahărul.
La 20 de ani mi s-a defectat maşina de scris şi am început să fiu mai dezordonat.
L 21 e aNi am îîinceput săă port cravaştă. Aşşa mia-mi luat soţie cu copiil deja născut.
La 22 m-am întâlnit din nou cu Glu. Între timp a învăţat să scrie poezii şi nu mai era homeless. Avea o diplomă de instalator şi mi-a reparat maşina de scris. Păcat că nu ştiu să scriu.
La 23 am primit o scrisoare de acasă (tata a murit). Am fost la înmormântare şi am început să mă gândesc la propria mea moarte. Fetiţa mea m-a întrebat dacă să mănânce coliva cu furculiţa, cu cuţitul sau cu lingura. I-am răspuns la fel de lipsit de sentiment ca-n restul textului. Mi-am dat seama că mi-am încălcat principiul. O viaţă întreagă fără sens s-a dus în vânt când mi-am învăţat copilul cum să mănânce colivă. Ciudat cum după 23 de ani am ieşit din lume cu o singură certitudine, că ştiu cu ce va mânca copilul meu colivă la înmormântarea mea.
0 comentarii
Arhiva rubricii
Băiatul cu şosete roz, Alexandru GorgheSuferinţele păduchelui Warther, Alexandru GorgheSpre iertarea noastră, Alexandru GorgheÎntre fără 10 şi şi 10, Alexandru GorgheHe He, Alexandru GorgheToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
MiscellaneaInvoluntar, tandemPovești la ibricEditorialul de luni dimineaţăCafe del SolDiversiuni şi aluviuniMicile istoriiScrisorile GeteiInsolita de marţiÎntîlniri - De dragosteCuvinte pentru înecaţiRomânia, draga de ea!Jobenul cu iepuraşiŞoseta cântăreţului de bluesinter_ziseBiciclete în BeijingIstorii inventateCompletAbilDrumul spre OzUn pic - alte întîmplări adevăratePoveştile fetei nesăbuiteCum să...Bungee JumpingInCompletAbil fantasticCeaiul de joi dimineaţăFractalul EpicZen şi arta întreţinerii motocicleteiPovestiri minimalistePUNCT...S-a întâmplat într-o joiPraful de pe tobă8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to menBlues LettersCasa cu pereţi de vântBestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)Ora de libertateautoficţiuniViaţa domnului LăzărescuÎntâmplări despre niciodatăJurnal de maimuţeCântece simple49Visăreasa-n colţul bloculuiTotul pe albPentru cine bat străzileAutorulÎnaltă ordine de ideiSticla cu cernealăVieţile altoraColecția de oreSUPER poveştiderapajeJoaca cucuvinteleBalansPublicitate