Păi tocmai tu care scrii poveşti de love să gândeşti aşa?
Păi tocmai eu care scriu de love gândesc aşa, mi se pare normal să mă revolt contra unei relaţii care în ziua de azi aduce atât de puţin cu iubirea. Dar ce vorbesc, nu ştiu când, în ce perioadă istorică, căsătoria a fost sinonimă cu iubirea adevărată, idealul unirii dintre un bărbat şi o femeie. În Evul Mediu? Nici vorbă! Sau Antichitate? Nici atât. Modernismul a adus emancipare şi libertate sexuală, postmodernismul a destructurat (sic) şi tot aşa, singurele iubiri adevărate au fost mereu cele imposibile, vezi Romeo şi Julieta, debile, vezi Hamlet şi Ofelia şi tot aşa! În epoca medievală cea mai gustată soap opera (scuzaţi story arc) a fost foiletonul iubirii infidele a soţiei regelui Arthur cu Lancelot. Nici nu mai vorbesc de Madame Bovary sau Lady Chatterley. Îmi veţi spune că eu dau exemple atunci când marea masă a oamenilor trăiesc fericiţi dar neştiuţi. Păi atunci să ne uităm pe harta asta a divorţurilor înainte să ne entuziasmăm prea tare.
(Sursa: Business Insider)
Dar staţi, citesc cu stupoare (thepublicdiscourse.com) că există cel puţin patru moduri de a calcula rata sau procentul divorţurilor dintr-o populaţie, unele cu formule uşor de înţeles dar rezultate locale (pe un an) şi nu neapărat concludente, altele sofisticate, greu de înţeles, exact cele care spun că procentul ar fi de 30-50%.
Numai că eu nu am nevoie de aceste rezultate, mi-e de ajuns să privesc în jur, să văd câţi dintre prietenii / cunoscuţii din preajma mea sunt încă împreună. Mă uit şi dau dreptate procentului spre 40-50%, dar iarăşi nu aceasta este problema sau nu e singura.
Oare câţi dintre cei căsătoriţi de 10, 20 sau 30+ sunt încă împreună în iubire? Aceasta este întrebarea! Răspunsul la această întrebare ne-ar putea arăta cât de frecventă este iubirea aceea despre care se pare că scriu eu sau, mai grav, dacă ea chiar există!
Cei căsătoriţi de 10 ani se luptă cu carierele şi copii mici, abia se zăresc printre pamperşi, şedinţe cu părinţii şi şedinţe genul corporatist, vineri de la ora 18. E o vârstă marcată de răbufniri pentru că viaţa s-a dovedit atât de departe de visele tinereţii dar şi de împăcări care se lasă cu partide memorabile de sex şi multora li se pare că este chiar iubire sau încă iubire.
La 20 de ani mulţi au doar probleme financiare generate fie de credite neperformante întinse pe zeci de ani, fie de studiile din Anglia ale odraslelor, la 20 de ani ingredientul principal (sorry) este plictiseala. Revolta din primii 10 a lăsat locul unei mici resemnări, totuşi nu arătam aşa nasol la 45... uau au trecut 20 de ani şi încă ne iubim, vinerea este neapărat ziua de sex!
După 30 de ani de căsătorie cel de lângă tine este chiar un organ al tău. Vag răblăgit ca restul corpului dar pe care îl îngrijeşti cu îngrijorare să nu te părăsească. Sigur că îl iubeşti, la fel cum îţi iubeşti ficatul puţin mărit sau inima care trage ceva mai greu. Nu mai dormim în aceeaşi cameră fiindcă sforăie!
Nu trageţi nicio concluzie însă şi în niciun caz una pesimistă, tot ce am delirat până acum nu este menit să ne sperie sau dezguste ci mai degrabă să ne aducă aminte că iubirea există, sigur există, pentru că fiecare dintre noi a simţit-o. Şi atunci cum putem face să o infuzăm / translatăm întreagă şi splendidă într-o relaţie mai lungă, fie şi o căsătorie?
Problema nu este că iubirea nu există ci că nu reuşim să o păstrăm, să o simţim mereu atunci când găsim persoana lângă care vibrăm pe aceeaşi lungime de undă.
Nu am reuşit în mii de ani de istorie şi progres dar cine ştie poate chiar acum vom găsi secretul, acum când evoluţiile din lumea reală sau cea digitală, perspectiva acelui punct misterios al singularităţii (citiţi The Singularity Is Near: When Humans Transcend Biology de Ray Kurzweil, este fantastică!) din care ne vom transforma definitiv şi spectaculos ne va da şi cheia de a ne transforma în fiinţe pentru care iubirea nu este un moment ci o stare. Şi nu pot să nu cred / sper că descoperind acel fel de iubire vom reuşi să ne păstrăm iubirea pe viaţă (oricât va dura ea).